Literadura nr. 21 (3)

Ramona MÜLLER

Ștafeta lacurilor

Pornim din Slovenia și ne îndreptăm spre
Croația. Șarpele argintiu al șoselei ne poartă
printre orașele și satele Croației, o țară tânără, dar
crunt lovită de război. Privesc uimită în stânga și
în dreapta la casele părăsite, ciuruite de gloanțe,
în care parcă și speranța murise deja. Un peisaj
dezolant cu regiuni întregi nelocuite, ce îți taie
respirația…
Croația abia în 1995 și-a câștigat
independența, după un război de patru ani.
desprinzându-se de Iugoslavia. Însă ca în vechea
pildă, oricui te lovește peste obrazul drept,
întoarce-i și pe celălalt, această mică țară
balcanică ne oferă și o altă fațetă a sa, una
proaspătă, cu oameni harnici și frumoși și cu
peisaje remarcabile. După câteva imagini de iad,
desprinse din trecutul croat ajungem în sfârșit, în
grădina Edenului, Lacurile Plidvice. Dacă omul
a fost creat după chipul și asemănarea lui
Dumnezeu, atunci Parcul Național Plitvice s-a
plăsmuit după șablonul Raiului. Nu am văzut
ceva mai frumos în toată viața mea!
Parcarea, destul de generoasă, face față cu
greu numărului mare de mașini. Parcul are două
intrări. Noi ne îndreptăm către intrarea numărul
1, Rastovača. Cumpărăm biletele și o hartă a
traseelor. Acestea sunt în număr de șase (A, B, C,
D, E, F, G și H), diferite din punct de vedere al
complexității, al duratei de timp și lungimii.
Traseele sunt concepute astfel încât să te duci pe
o parte a lacurilor și să te întorci pe partea
cealaltă, cu o traversare cu vaporașul, mai lungă
sau mai scurtă, în funcție de ruta aleasă.
Epitetele și metaforele pălesc în fața măreției
Naturii. Trebuie să vezi ca să înțelegi și ca să poți
simți. O cascadă a lacurilor căzătoare, o cascadă
a lacurilor-cascadă, o armonică acvatică
strălucește într-o vale alpină înconjurată de o
pădure densă. Diadema lacustră croată este
printre puținele locuri de pe planetă în care apar
noi căderi de apă în fiecare an. Fiecare lac din
cele 16 trece în celălalt, prin scurgeri de apă
interminabile formând adevărate cascade
tumultoase. Începutul hidrologic îl dau două
izvoare principale – Râul Negru și Râul Alb- care
se unesc și formează Matisa. Timp de mii de ani,
Alpii Dinarici au fost modelați de procesele
apelor subterane și de suprafață, care au dizolvat
calcarul, efectul fiind formarea unor bariere de
travertin. Plantele de cretă contribuie și ele la
dezvoltarea stăvilarelor naturale care despart
lacurile între ele. Cele 16 lacuri care pot fi văzute
la suprafață sunt grupate în cele 12 Lacuri de Sus
(Gornja Jezera) și cele patru Lacuri de Jos (Donja
Jezera). În mijlocul Alpilor Dinarici s-au format
Lacurile Plitvice. Într-o depresiune situată între
muntele Mala Kapela în partea de vest și muntele
Pljesevica în est, turcoazul lor vrăjește zeci de
mii de turiști. Diferite ca mărime și adâncime
fiecare lac are și o legendă ce îi sporește
farmecul. Se spune că lacurile ar fi apărut datorită
unei doamne misterioase, și anume Regina
Neagră. În timpul unei secete îndelungate aceasta
a implorat Cerul să-i salveze poporul. Dumnezeu
s-a îndurat și a trimis ploaia pe pământ. Apa a
umplut Lacurile Plitvice.

Cascada şi lacul Milanovacki

O potecă șerpuită formată din bârne de lemn –
singura intervenție antropică din parc – ca un fel
de coloană vertebrală, ne poartă pașii într-un
ținut spectaculos. În fața și în spatele nostru se
înșiră sute de turiști. Pelerinajul Omului pentru
Natură descrie Grădina Edenului pe Pământ.
Primul lac se numește Novakovica brod, a cărui
denumire înseamnă Trecerea lui Novakovik.
Legenda spune că un haiduc a fost aruncat de calul
său în apa acestui lac. Nu de dumirești bine, că
nivelul serotoninei crește la impactul vizual cu
Marea Cascadă (Veliki Slap), care se alimentează
din râul Plitvice. O cădere impresionantă de apă, o
coamă argintie de 78 de metri atrage ca un magnet
privirile și aparatele foto pentru imortalizarea
momentelor. Despre Lacul Gonovac se spune că ar
ascunde o comoară îngropată de un țăran.
Milanovac – lacul Milano – este alimentat de o altă
cascadă, care trece peste mușchi. Ajungem la o
răscruce de drumuri. Înaintăm la cel mai mare lac
din parc, Lacul Kozjak – Lacul Caprei- de unde
luăm vaporașul. Se spune că aici un păstor a pierdut
30 de oi, după ce gheața lacului a crăpat. Stăm la
coadă cam o jumătate de oră pentru a ne îmbarca.
Trei vaporașe asigură transportul pentru fluxul
abundent al turiștilor. În fiecare vaporaș încap 150
de persoane. După 10 minute debarcăm și urcăm în
alt vaporaș.
Din punctul final al călătoriei lacustre pornim la
pas către Poarta 2, iar de aici către Lacurile
Superioare. Cel mai întins lac este Lacul Proskanca
și are o adâncime de 37 de metri. Aici se termină
parcul și încep grădinile sătenilor. Pe suprafața
lacului Ciginovac (Lacul Țiganului) rațele sălbatice
se zbenguie vesele alături de pești multicolori.
Traversăm podețele de lemn. Se succed lacurile
Batinovac și Golovac. O cascadă de 25 de metri își
revarsă vălul diamantin într–un spectacol grandios.
Lacurile Veliko Jezero, Malo Jezero, Vir, Gradinsko
Jezero și Burgheti se înlănțuie ca un buchet turcoaz
în inima parcului.
De remarcat că toate ambarcațiunile sunt
electrice, tocmai pentru a nu periclita habitatul
viețuitoarelor. Într-un ciclu natural toți buștenii
bătrâni și cei care cad, sunt lăsați să putrezească.
Asistăm la o ștafetă a generațiilor în care mugurul de
brad primește binecuvântarea trunchiului bătrân, o
ștafetă a lacurilor care cuvântă sensul apei peste
timp…
Aici Natura se adaptează la regulile ei și atâta
vreme cât în pădurea virgină de 700 de ani va mai
trăi un singur urs, acest ținut va exista. Cântecul
cascadelor pe solfegiul lacurilor este desăvârșit. În
aceste condiții refrenul omului trebuie să fie doar
bunul simț.

O parte din Marea Cascadă – Veiki Slap

La mulți ani!

August

1-Ecaterina Țarălungă
3-Dorin Bocu
4-Didina Constanda
5-Titi Damian
8-Marian Rădulescu
9-Nicolae Gâlmeanu
14-Ion Roșioru
14-Nicolae Pogonaru
15-Nicoleta Cristea Ifrim
16-Ion Gheorghe
20-Gheorghe Postelnicu
27-Valeriu Nicolescu
27-Gigi Manole

Septembrie

1-Ecaterina Chifu
6-Liviu Ofileanu
10-Viorel Dodan
11-Ștefan Iovan
14-Valentina Bucur
22-Nicolae Peneș
22-Cristina Modoreanu
27-Sabin Bîldea
27-Marie Jeanne Ion

Emanuel POPE

Emanuel Pope s-a născut la Brăila în 1969
si emigrat apoi în Anglia.
Debutul poetic: în 1985 în revista
„Flacăra” sub pseudonimul Heidi şi
debutul în proză în 2007 în revista
„Contratimp”.
Volume publicate (aprox) de poezie:
„Voinicul în piele de javră”, „Suntem
cameleoni”, „Voodoo child”, „Inimă de
javra”, „Volume de aer”(volumele I,II şi
III), „2017. Normalitatea unui anormal”,
„Elegii de la marginea lumii”.
Volum de articole si eseuri: „Meseria de
vitrinier”.
Volume de proză: „Emigrat în pagini de
jurnal” ,„Colecții de vitalitate” (volumul I)
Volume de traduceri: „Fructele iubirii,
poezie universală”, „Yehuda Amichai,
Poezii alese” (volumul I şi II în colaborare
cu Adrian Grauenfels), „Valery Oișteanu,
Anarhie pentru zile negre” (în colaborare
cu Nadia Brunstein).
Volum de poezie epică:
„Legenda Overlorzilor” (în colaborare cu
Dorina Brandusa Landen).

Când aricioaica își adoarme pruncii…

Când aricioaica își adoarme pruncii
și luna laolaltă ațipește,
în bradul din grădină,
cu veverițele încă mestecând în somn,
ghindă după altă ghindă,
Atunci cineva
tiptil, tiptil,
ca dinspre nicăieri venit
se apropie de casă.

Când paznicii mei neobosiți, câinii,
au încetat în noapte, să mai asculte,
vocile de sete sugrumate ale vulpilor din vie
și focul sobei
ce s-a luptat cu insolența serii,
fură de-acum și el un somn rapid
pe-un ultim jar de lemne,
Atunci cineva,
fără contur și fără noimă,
înclină ușor casa
și-nchip de șarpe
se strecoară pe sub prispă.

Când a-ncetat să mai suspine, femeia-n pat
și zâmbitoare, visând c-a mai trăit o netrăită vară,
cu buzele-i de nimfă un cânt în somn îngână,
Atunci eu numai trupul
mi-l las companion să-i fie
și vesel cu a mea umbră
ne furișăm afară.

Pe trepte nevăzute de-acolo coborâm,
Trecem de zidul casei, de casa aricioaiei,
De rădăcini și oase, de mâl și chiar de ape.
Până atingem locul ascuns
Al întâlnirii noastre.

E o femeie! Ce Dumnezeu să fie!?
bărbații și umbrele lor întotdeauna s-au aruncat
și-n cap pentru o femeie.
Dar ea, oh! ea,
e cu mult, cu mult mai mult!
În primul rând nu are vârstă și îmbracă pe secundă
o mie de piei,
toate de o altă și de o altă culoare.
Apoi, doi la mână,
e întotdeauna virgină,
se-mperechează numai cu cine-i place
și când are chef
și niciodată sexul cu altcineva
n-a fost mai fierbinte,
mai eficient, mai deplin
ca atunci când sunt cu ea.
Imaginează-ți că prima dată
eu îmbrac una dintre pieile ei
și ea-mi îmbracă umbra.
Toți senzorii noștri, toate particulele noastre atunci explodează!
Stăm așa …cam… nu știu cât timp
pentru că-mi pare o veșnicie fericită,
apoi schimbăm poziția și răsucindu-ne,
ea-mi îmbracă pielea gândurilor mele,
și eu umbra ei,
și umbra mea apoi ne-mbracă pe-amândoi.
Asta e faza finală a orgasmului
căruia nimeni niciodată nu-i va putea găsi o comparație.

De fiecare dată apoi,
după ce ne despărțim, revenind în casă,
scriu versuri!

Gabriel DRAGNEA

Prezentul și-a pregătit soldații

Pe afișul spectacolului meu într-un singur act
,,Nu e loc pentru renunțare”
am trecut declarația de libertate a poeților!
Trecutul nostru nu vrea să se sinucidă
la umbra mărului care ne amintește de prima
ispită,
de primul obstacol, de neputințe încolțite-n vise,
de prima rătăcire printre ecuațiile fricii!

Prezentul meu și-a pregătit soldații păcii,
care deja mărșăluiesc peste umbrele celor
înarmați
și gata să tragă fără ezitare în poeziile mele
condamnate la uitare, la tăcere și praf.
Trupurile poemelor, acoperite cu file de
calendar,
cu anotimpuri și mir din roua dimineților încă
vii
vor fi purtate de păsări până la porțile cetății cu
îngeri orbi.
Pe aripile lor vor fi tatuate toate poemele mele
și nicio umbră nu va mai trage.

Cuvintele mă așteaptă acasă

De 40 de ani caut umbrele acelea albastre
Care m-au lăsat singur în teatrul clovnilor
Zilnic să mimez fericirea,
Confuz între două secunde.

În liniștea sălii, cu toți spectatorii în așteptare,
Pe scenă apare un copil cu o inimă-n palmă…
Bătăile sunt dese asemenea unui puls de poet
Rătăcit prin catacombele orașului,
În căutarea celei mai frumoase poezii de
dragoste

Scrisă de îngeri pe spatele unei crisalide.
Deodată, pe scenă primesc un bilețel
Mirosind a smirnă și a lemn proaspăt tăiat:
,,Liniștește-te, cuvintele te așteaptă acasă!”

Ultimul act

Ea: Pe banca aceasta din Paradis,
printre merii copți
voi rămâne singura femeie
care fumează în tăcere lângă tine
numărând culorile și florile
cărora le-am dat nume,
cuprinși de neliniști și teamă…

El: Pe banca aceasta din lemn de cireș înflorit,
în Grădina promisă lumii
am învățat să culeg tăcerile îndrăgostiților
de sub cearcănele dimineților,
să valsez cu neliniștile păsărilor
în fumul tău de țigară Hell Blend.
Brațele, ochii, tălpile, buzele și trupul de țărână
le voi dărui cândva pământului
ofrandă pentru neascultare.
Mai păstrează-mi puțin din mărul tău roșu,
să-mi fac curaj să pot număra urmele gloanțelor
din ziduri și trupuri de fluturi deveniți îngeri.

(înainte de a se trage cortina)
El: Ce zici, vrei să ne naștem din nou
când sărbătorim Schimbarea la Față?

Nu e nimeni acasă

Și totuși, ne-am adus aminte
De vechile păsări, de îngerii obosiți,
Adormiți pe pontoane
În așteptarea vreunei vești.
În acest oraș îmbrățișat de istorii,
De păianjeni și secunde călătoare prin liniști
M-am certat că nu am venit mai devreme
În vechea biserică greacă, fostă moschee,
Să mă închin și să tac lângă sfinții care,
Parcă șoptesc despre dragoste și ură,
Mere și trădări.
Celui care nu mai aderă la nimic
I-am bătut în ușa închisă.
Doar paznicul de noapte,
Stăpân peste memoriile lui Istrati
Ne învață de sus, de pe trepte
Cum se scriu spovedaniile pentru învinși
(pe străzile Brăilei, în căutarea lui Panait Istrati)

Dumitru BĂLUȚĂ

***

Pietre sălbatice
și nonconformiste – tot mai puține
Doar prin rezervații imaginare
dar și acolo le-au tăiat aripile
să nu zboare în nemărginitul lor interior
De altfel chiar noi
(cei care le-am măzgălit cu graffiti
și acum urmărim distrați
cum ele-și ciugulesc penetul)
s-ar putea să sălbăticim de plictis

***
Dincolo de zid apune soarele
cum un taur însângerat îngenunchează
să-și tragă răsuflarea
Dincoace nu mai e stăpânire –
umbra lui se autodevorează
până la întuneric
până la neliniște pentru zidul acela
că mâine s-ar putea surpa
chiar în zori de zi și nu va mai fi
nimic de trăit din cele trecute

***
Acum că ești liber în labirint
ai avantajul să ții strâns în pumni
opțiunile la care lumea de mult o fi impasibilă
Te dai în leagănul singurătății
ca de zăbavă tragi de funia orizontului
să apropii dansul fetei morgana

Când nu mai ai șanse mergi
după propria-ți umbră cum cerbul regal
însoțit de ochiul puștii

Astfel moartea cu ochii închiși
aleargă pe uliță cu cenușa în poală

Cavalerul Speranței

Imaginați-vă cum ne vom întâlni peste ani
când lumea tocmai n-ar mai avea alte griji
decât să afle ce mai nou se scrie
despre Cavalerul de Rugină
Mă veți întreba dacă cavalerul de-acum
nu cumva este același ce brava într-un alt poem
Într-ascuns – doar pentru voi că vă pasă –
voi scoate manuscrisul (încă nepublicat)
ca pe un totem și vă voi citi că – da! – tot acela
Îndepărtându-i rugina
și scuturându-i reumatismul din ligamente
l-am recrutat în slujba speranțelor voastre
Cavalerul Speranței în niciun chip nu va lăsa
ca ele să moară vreodată
nici măcar cea de la urmă speranță – voi zice
și voi ah! cum vă veți bucura…