Spații culturale nr. 50 (2)

Din poezia avangardei ucrainene

Volodimir GAVRILIUK
(1904 – 2000)

S-a născut în familia unui preot din Zarvaniţea (actuala regiune Ternopol). Absolvă un liceu din Lvov, apoi îşi continuă studiile la Academia de Arte din Cracovia (1924-1930). Împreună cu prietenul său B. I. Antonici a redactat revista „Karbi” („Răboj”). În anii treizeci, publică frecvent în presa timpului. În poezie, îşi caută îndelung un stil propriu, pentru ca, în fine, să ajungă la futurism şi suprarealism.
După război, pleacă în Germania, apoi în SUA, ultimii ani ai vieţii locuind în Montreal, Canada.

În traducerea lui Leo BUTNARU


APRILIE TROPICAL

Pe ramuri pietricele albe şi negre.
Sudul e ars-cenuşă, negru mangal.
Cerul revarsă lumini răsfirate jerbe
peste adevăratul aprilie tropical.

Ultramarin bătând spre violet
încearcă supliciu, mare sete nefirească
iar copaci obosiţi, toxici, cresc prea încet
de parcă nu ar mai vrea să crească.

***

Când e noapte
şi scrâşnesc palizii obraji metalici
şi nu răpăie tamburina de tablă,
nu trosnesc încheieturile sub piele,
nu se aude zdrăngănitul,
nici şuieratul ce constrâng sângele
din venele oamenilor,
– Spune-mi,
atunci nu i se face dor de mine
strălucitoarei tale inimi mecanice,
metalică madonă?

***

Vreau să fiu singur,
în mijlocul tuturor singur,
să nu mă vadă
nici ochii femeilor virtuoase,
nici ochii femeilor păcătoase,
nici „oamenii mari”,
nici oamenii mici,
nimeni.
Vreau să fiu singur,
ca luna în cerul pustiu
în serile de vară,
ca felinarul stins
pe uliţa întunecată,
ca scena în noapte
dincolo de cortină.
Vreau să fiu singur –
să rătăcesc pe străzile oraşului pustiu,
pe trotuarele lui
să calc în picioare toamna…
Vreau să fiu singur.


IELELE NOPŢII

Fum, foşnind în mâna hârtiei mele,
la geamul gurii deschise, rotocol, inelat.
Doar jet de pleonasme-n strănutări-bezele,
sufletul de propriul freamăt e acaparat.

Foşnete atingând abia-abia fereastra: negrii fluturi
ai înstelatei nopţi de vară. Pauze, printre ele.
În sânge – smoala setei, de poţi s-o înduri.
În noaptea tandră trec paşnice, sumbre iele.


PEISAJ

Aceste case, asemeni unor garafe destupate
cu bere somnolentă.
Ea e pretutindeni prin nemărginitele câmpuri
în revărsări de freamăte
smaraldii.
Ea umple-ochi ale inimii
pahare de cristal,
ameţeşte,
şi trezeşte în ochi
sclipirea stropilor îmbătători
ca un freamăt sonor.

Zi împovărată de soare abundent
de parcă un tren de aramă
pe o cale ferată înclinată
ar fluiera departe.
Prin împărăţia pâinii,
pe căi trasate peste ogoare,
rotocol de elice rotitoare
în zborul anului.


CÂNTEC SOLAR DESPRE TINĂ

Sălciile lucios-argintii cu limbile frunzelor zgârie cerul.
Toamnă. Din adâncul beznei, răzbat calme foşnete.
Maiestoasa lebădă a norului alb îşi oglindeşte misterul,
plutind printre prelungile stufărişului baghete.

Ca fructul mestecat în gură, saltă, urcă, coboară,
cuvântul ce jinduieşte negrul adânc, unde tina
n-o învolbură rusalcă, sau duh de baltă, ci doară
solarul cânt ce-şi coboară, abundentă, lumina.

***

I

Noaptea vuiesc sirenele.
Dimineaţa vuiesc sirenele.
Toamnă.
Mă vizitează amintirile,
ca nişte oaspeţi cunoscuţi.
Eu nu servesc cu ţigări
pe niciuna din ele, deoarece
nu am tutun.
Toamnă.

II

Pe strada Nabeleaka
treizeci şi nouă:
eu,
Prichindel,
Pavlius,
Gavrileak.

III

Încolo câmpii, oriunde câmpii
şi trebuie să merg să aduc lapte.
Mă dor gândurile
ca în subteran,
visând la orizonturi larg deschise.
Şi noaptea se plimbă prin inima mea,
îmi suge sângele,
numai că bezna nu va putea sfâşia
senina mea dragoste.

***

Roţile vântului au lovit
în moara dimineţii sinilii.
Dincolo de barajele ploilor
soarele cu aripi de aur
străbate văzduhul.
Ceţuri plutesc peste pământ,
irizând fantasmagoric.
Bravul morar scuipă în palme.
Aripile fumului clatină
leagănul îndepărtatului vis…
Ziua împovărează orizontul
cu flocoasele foale de nori …
Şi pojarul prinde să fumege
cu pulbere ca de chinovar.


ELEGIA INTELECTULUI

Vergele călite lovesc creierul
Ce e-n răscoală, tăcând încrâncenat.
Sumbră-i chilia prozei cotidiene,
În tihnă dorm corpuri şi vis amânat.
Cum ar aduna fochiştii jăraticul
În ceas obosit şi-n cursul vorbirii?
Cu formula calamburului de foc
Să clarifici sens în tainele firii.
Sună scurt. Da, florile de pe buze
Le-a incinerat suflul pustiului!
Tavanul, curbă metaforică, grea
Pe vertebrele acoperişului.
Însă scorojitele braţe, capul
Genunchii duşi la gură, în ispite
De-mpotrivire, toate încordate,
Împroşcând proteste neauzite
Despre ce şi cum – noime-ntunecate!
Imperativul naşterii de versuri,
Ce-l alăptară, mângâiară muze,
Luminează doar ca licurici obscuri.
Istoria încearcă să-şi priceapă
Sensul în furtuni de har, aşa ceva,
În trucul eretic al vreunuia,
Neexcluzând sarcasm ce-ar stimula.

Ora florilor trece-n durere,
Rămânându-i inimii ne-nţeleasă;
La geam demenţa parcă se arată –
Clipă unică, clipă dubioasă.
Natura se comprimă, se încheagă
Într-un aprig dres ca după beţie.
Freamăt de vânt alunecă pe harpă
Strigăt ce calmează trup, fantezie.

Tu ai reuşi sau nu să te salvezi,
Lasă-te puterii autoritare,
Cu suflet uzat, ai zice năpârlit,
Strivit pe locul ăsta de-ncercare.

Variante pitoreşti, dar fără şic,
Grupaj după grupaj – nişte fantome.
Explozia memoriei cu chipul
Celor ce au vedenii drept simptome.
Dezordinea-i amestecul a toate
Ce aţâţă nervii şi îi veghează,
În interminabil, aprig joc de şah,
Şansă pentru-n pion ce-naintează.
Pe pereţi, pe geamuri şi pe coperte
Îţi observi amprentele digitale
În variantele de ornamente,
Tinzând cu gându-n taine abisale,
Psihologie, înfruntând bulboane.
E revenirea ce iarăşi te-a admis
În lirică, în aspra ei factură
Cu amplitudinea-i până-n miez de vis.

Faguri de răni ai timpului să-i pierzi,
Să ascunzi în humă mierea cea de leac?
Ca-ntr-un ciorchine greu de epigrame
Epitetele iar temele îşi fac.
Geniul ar fi oriunde de găsit,
În mitul vremii – marea măiestrie.
Scena soarelui, balerine-n eros,
Spectacol cu samsari, gangsteri, beţie.
Teorii, strune, nobleţe şi gesturi
Metopele ideilor din piatră.
Subiecte-n complicată-alcătuire
În grafica de cărţi, aleasă artă.
Matematica, tăcerea, muzica.
Sonată-n axiome, înaltul ton
De artă în deducţii cumpătate,
Ca mitul despre-un mecanic Ixion.
IXIPSILON.

SPAȚII CULTURALE 50
Retrospectivă lirică

Alexandru Ovidiu VINTILĂ

în faţa morţii

!absolut singur doar
în faţa/ morţii!
am ridicat cu
mâinile mele turnul babel
şi colosul din rodos
cu aceleaşi mâini
ale mele am încercat să
deznod şi nodul gordian
şi moartea în faţă
am privit-o/ înapoia mea
cel de acum
din oraşul ăsta bolnav
în care am iubit
pentru prima oară
!trezindu-mă din somn
cu gândul morţii!
tatăl meu era lângă mine
îmi vorbea de ce înseamnă
să aştepţi moartea
ca şi cum ar veni dimineaţa
o necunoscută cu trupul ei
sălbatic o necunoscută
pe care ai visat-o noaptea
având aerul că se înalţă
amirosind a ierburi şi-a
animal cald şi taci crezând că vei
începe o nouă viaţă moartea
pe faţă o porţi pedeapsă amară
sau pace veşnică sângele tău la
picioarele tale aidoma unui câine
credincios îl urmezi te îndrepţi spre
moarte traversezi străzile
absolut singur
inima se aude cum în tâmplă
se zbate o pasăre strânsă în pumni
va muri oricum cum de altfel au murit
şi alţii şi vei muri şi tu şi sufletul
îţi va da pe gură doar mângâiere
şi inima mea cum o lacrimă tremură
de dimineaţă gândul morţii mă farmecă
mai mult decât aerul pe care-l trag în plămâni
sufletul meu copacii cu frunzele vestejite
vântul rece al toamnei
!azi se preumblă îngroşându-mi venele
îngreunându-mi carnea!
încât mă simt vinovat
cu gândul morţii mă trezesc
cu gândul morţii m-am trezit
când tata a murit !acelaşi soare
ardea deasupra noastră acelaşi
cer ningea!

(„Spații culturale” nr. 13)


Elisabeta ISANOS

Spațiul vieții

Locuită cu chirie de turnuri, ziua mea e un circ
pentru jocurile altora. În vreme ce cărţile cresc
în grosime prin osârdia pulberii, cu gura plină
de vorbe nu-mi pot face ca pasărea cuibul,
nu mă pot îmbrăca asemeni unui crin. Viaţa
mi-o văd pe la alţii, acolo mi se-ntâmplă toate,
inima mea bate pe la porţi, deşi e soră
cu stelele mării. Dezvirginate de priveliştea
răului, florile minţii au fost strivite sub cizme.
Altcineva s-a încuibat în zilele mele.
Din viaţa mea îşi face pădurea ocol,
şi stă în gunoi rumegând lumină. M-am furişat,
sub pedeapsa cu moartea, în marginea
ierburilor. Că eu nici nu mai râd,
nici nu mai plâng, alţii le fac pentru mine,
nici nu mai strig, ţipetele sunt gata făcute.
Nici gândurile nu sunt toate ale mele:
mi se înfige în piept păianjenul luminii,
ce gândesc eu şi ce visează toţi se confundă,
până şi morţii îmi inoculează cuvinte,
mă obligă să le termin frazele rupte.
Unde să mă feresc? Există metereze de umbră,
cămări întunecoase, subsoluri adânci,
unde pot gândi cu gândurile mele,
în vioiciunea răcorii. Mă smulg
din fire de păianjen solar şi-mi caut libertatea
pe buzele nopţii, la poalele unghiului ascuţit
al cărui vârf străpunge fără durere o stea.
Timpul meu îşi caută anotimpul.
Mă fac lăturalnică, fără regrete.


Când zâmbim împreună

Îmi alung zâmbetul spre tine
cum mama şi-l alungă
pe buzele copilului şi cu un oftat
împinge spre dânsul pacea,

cu un geamăt gonesc spre tine
liniştea, nu vezi,
când zâmbim împreună
ai pe buze jumătate de surâs.

Bucuria e ca mâncarea:
o felie de pâine se rupe-ntre noi.
Liniştiţi amândoi, liniştea
e împărţită, de unde
să fac rost de zbucium,/ să ţi-o las ţie pe toată?

Am să găsesc eu ceva,
vreo veste, vreun rând, un câine rănit,/ o pasăre frântă.

(„Spații culturale” nr. 14)


Paul BLAJ

epistolă pentru iarnă

mi-e dor de o lopată pentru întors zăpada
sau să rămân melancolic la geam
cu dulceaţă în cerul gurii

să treacă tramvaiul roşu
să spulbere lumina felinarelor
peste maşinile parcate întins/ în igluri

furou de mătase
noaptea alunecă printre oameni lichidă
şi curge pe trupul tinerei superbe/ adormită

absent sorb din cafea tac
pe geamul unei portiere
se lasă oraşul de vişine putrede

iar pe braţul meu drept
paloarea întunericului şterge restul poveştii
ca pe un tatuaj

au momentul lor magic intersecţiile


din sensibilităţile băiatului care aduce pizza

nu mai ştiu unde am dormit astă noapte
trist probabil
pe o canapea mare
pe un cearşaf cenuşiu mototolit
mă ridic leneş într-un cot
miroase a mâncare de ieri
dar cine îşi mai aminteşte când a fost ieri
sau de ce ieşi de la baie cu prosopul în păr
liniştită absentă,
privesc pe fereastră
la fumul în vânt
ca la un dansator desăvârşit şi mort
prin basmele cu ultima pagină ruptă
a fost o poveste frumoasă spuneai
privindu-mi îndelung fruntea
vreau să pot pluti peste câmpii îţi spuneam
uneori aş număra firele de iarbă, le-aş da nume

(„Spații culturale”, nr.14)


Viorica RĂDUȚĂ

purtăm calul galben

şi cu el dimineaţa

mama aşteaptă să vină fereastra
în ochii ei albi

din alergare desparte şeaua de vânt
nu mai e orizontul până la drum

e golul curgând

fereastra se taie de strigăt acum
tot un gând

nu mai ies din duminică nu
şaua trece pe vânt


stă în privire

ca şi cum mai vede odată strada

numai privirea e din zori
până-n amurg nu mai e

mama se întoarce să întrebe vântul
ochii ei nu se uită acolo

ce faci?! spune împăturind curtea
şi ploaia din peretele de nord şi golul
de la poartă la dimineaţa din spatele casei

abia atunci ia privirea cu ea

vântul prinde geamul subţire

mama aşteaptă în loc de stradă

e ziua îmi spune

o văd cum se înfăşoară
de parcă ar pune vântul în mâna dreaptă

(„Spații culturale”, nr. 15)


Ion Tudor IOVIAN

4. ÎN AJUN DE CRĂCIUN VOM DEZGROPA SECUREA
– BOCET POSTMODERN – ÎN PATRU PĂRŢI

E ORA UNU

omul negru n-a venit
e ora două
omul negru n-a venit
e ora trei…

„mamiţo, de ce nu mai vine? eu vreau să vie!“

în locul lui bradule bradule – menit şi bucuriei şi morţii
„de ieri dimineaţă vin feciori prin ceaţă
cu părul lăsat
cu roua pe faţă
cu ceaţa pe braţă
cu barda la brîu
cu colaci de grîu
cu securi pe mînă
merinde pe-o lună…“

ŞI TE VOR TĂIA HRISTOASE – BRADULE FĂRĂ MILĂ

ŞI NINGE CU FULGI MARI ÎN SEARA DE AJUN

peste textul
scris de o mînă grăbită şi rea direct în inimă
cu-n cui
şi-n fiecare fulg
cineva a ştanţat chipul morţii ca nimeni
să nu-l descifreze – şi textul se năruie
cuvintele se zbîrcesc sar din pagină sîngerează
umblă căhui prin lume

„hai la groapa cu furnici
ba-i aici ba nu-i aici“
zice mamiţa căutînd ciucalata în carul cu fîn

ŞI FRIGUL ÎŞI ÎNTINDE ZAUA PESTE
SUFLETE PRIN ODĂI PE SUB CER

DA DA PUIŞOR
vom pregăti bradul de Crăciun îi vom schimba drumul
în curînd
de cu seară
vom ascuţi securea
şi căngile de oţel le vom scoate din sipete
şi căluşul de înăbuşit ţipătul
şi odgoanele pentru sufletul slăbit de spaimă

„Ora morţilor, ora –!
— Deschideţi porţile!
— Ale cui?
— Ale lui IOVIAN-împăratul.
— Ce dai vamă?
— Un căţel
Ş-un purcel
Şi pe tine, quelle horreur,
Mon cher
Hypocrite lecteur!…

II
da da omule negru

–şi dacă tot ai venit omule negru
ia să te scarmene puţintel mamiţa şi mam’mare
să nu le uiţi cîte zile-i avea
„Stăi tu, că te-nvăţ eu pe tine, cenghene turcească,
…spurcăciune
de bădăran, …păcătosule, janghinosule şi rîiosule!“
Să-ţi piară numele,
să-ţi curgă pişatul,
să-ţi crape pielea
să-ţi sece vinele
să-ţi coacă creierii-n cap
să ţi se usuce gogoaşele ochilor
să-ţi crească păr de ţap pe proţap şi pe ţîţă
păr de mîţă

da da omule negru
cît vei fi legat fedeleş şi bătut peste buce cu evantaiul
de mam’mare şi mamiţa şi tanti Miţa
în piaţa Matache

noi vom pregăti bradul de Crăciun
– cu panglici paşaport şi azimă
îl vom pregăti pentru o călătorie tare grea
peste ape negre
prin hăţişuri de spini prin ceţuri de sînge
peste prăpăstii
cimitire de maşini oraşe părăsite cîmpuri de var
ori poate
pentru rîsul cristalin al copilului care l-a hrănit în vis
cu-n cîntec fără sfîrşit un ziorel de ziuă

poate nu vom auzi
cutremurul bradului
„eu
dacă ştiam
nu mai răsăream
eu de-aş fi ştiut
n-aş mai fi crescut“

„du-t’ te plimbă, şi să ne vedem cînd mi-oi vedea
ceafa…!”
omule negru

ascultă
„eu dacă ştiam
nu mai răsăream eu de-aş fi ştiut n-aş mai fi crescut“

III

bradule nenorocule fericitule
luminile ucigaşei noastre bucurii
se vor amesteca în verdele tău răcoros
scurs în pămînt
cu zarva cîinilor-căpcîni care te vor rupe pe de
lături
îţi vom pune ghirlande multicolore
brăţări de gheaţă laţuri viclene
şi clopoţei îţi vom pune
în cetină
să-ţi acopere geamătul cînd om da cu
securea
îţi vom pune sare pe răni te vom ştampila cu tuş stacojiu
şi-ţi vom preţălui viaţa luată
în bani rîsete ţuică fiartă muzici sudalme

„eu dacă ştiam
nu mai răsăream
eu de-aş fi ştiut
n-aş mai fi crescut“…

bradule bradule

auzi şi pregăteşte-te
„Astăzi s-a născut Hristos
Florile dalbe…“
dar tu
dar tu vei simţi ascuţişul securii şi frigul şi cutremurul
şi nu vei mai lăsa pe pămînt
umbră

ne vom bucura de naşterea lui Isus
bradule norocos bradule răvăşit de spaimă
şi nu ştim că-L vom crucifica în toate zilele noastre

şi ne vom preface că nu simţim cum ne gîtuie urîtul şi
ne apasă vina

acum ne înţeapă inima
cu ace pufoase
o fiinţă căreia oglinzile nu-i arată faţa
şi ea ne scrie în catastif povestea sălcie peste alte o mie
şi una de poveşti
de nimeni descîlcite
„eu dacă ştiam
nu mai răsăream eu de-aş fi avut n-aş mai fi crescut“…

IV

nalt am fost verde am fost
mi-a picat verdele jos

singur împărat nebun
peste mănăstiri de fum

am cătat în lung de brazi mări
sufletului rănit fraţi

ger aş îndura şi foc
de-a viaţa să mă mai joc

am murit şi m-am întors
moartea o ştiu pe de rost

dar ce ştiu nu-mi foloseşte
prins în viaţă ca-ntr-un cleşte

mi-i urît unde mă duc
tot pucioasă şi năluc

„eu dacă ştiam
nu mai răsăream
eu de-aş fi ştiut
n-aş mai fi crescut“

5.„deux étions et n’avions qu’un seul cœur”

pe foaia murdară de prea mult alb funebru
a dat înfloare un prun pe care l-am gândit ani îndelungi
iată-l
e beat de fericire că există

un lăstun şi-a aşezat
în crengile lui gracile şiragul de picături de sânge al
unui cântec d’antan
“deux étions et n’avions qu’un seul cœur”

și nici n-am băgat de seamă că din grădină
a dispărut prunul acela déjà bătrân şi a lăsat locul gol şi
n-a mai crescut nimic acolo
-a fost găsit la colţul străzii
prăbuşit peste textul acestui poem-

a dispărut şi lăstunul-
şi pata lui de cer s-a zdrenţuit şi apoi s-a pierdut în
înserare şi apoi în pământ

conturul durerii lui pe asfalt s-a şters şi el –

dar alături erai tu – acum nu mai eşti – acum e doar
zidul care nu mai sfârşeşte
dintre tine şi umbra ta pe foaia muşcată deja de negru:
„deux étions et n’avions qu’un seul cœur”

dar tu –
dar eu-

pe foaia de hârtie muşcată deja de negru
dă în floare
frica

un cântecel sugrumat de emoţie hălăduind liber
pe străzi şi vata de zahăr pe băţ
şi
suflul cald
al gurii tale lângă lobul urechii şi umbra unui lăstun iţită
nu se ştie de unde
mă fac să iau foc dintr-o dată:
„deux étions et n’avions qu’un seul cœur”

dar e prea târziu

6.am uitat cine sunt am uitat ce caut pe pământ
printre
cuvintele-miei tăiate la gât

ȋn plină zi
ȋn lumea Ta Doamne
am uitat cine sunt am uitat ce caut pe pământ printre
cuvintele-miei tăiate la gât
care ard şi trădează
am uitat
ce caut printer terminaţiile nervoase ale dimineţilor cu
şpan sub pleoape
cu cenuşi ȋntre filele cărţilor
prin hrubele
atâtor lumi pierdute
atâtor vieţi fără istorie fără un dram de lumină fără un
dram de adevăr

ȋnjur doar verde coclit
verde sticlos
doar fier şi smog şi oţet
aer casant flori arse de acizi fântâni cu pucioasă cărţi
călcate cu bocancul
artere tot mai obosite prin care urâtu ȋşi trage sârma
ghimpată
poveştile copilăriei scrise cu scârnă

dar acolo pe asfalt
o flacără de primăvară dă să se stingă dar nu se stinge –
de unde o fi apărut –

un plânset peste putinţă de ȋndurat
ȋşi strecoară şerpii de fum şi şfacul peste câmpul de fier
verde coclit
şi ȋneacă ȋn leşie cuvintele pătate de murdăria zilei

dar eu

dar el-

şi el nu-şi arată faţa şi
sugrumă acolo
ȋntre lumi
bucuria lăstunului care se scaldă ȋntr-o rază de soare
ȋn praful drumului printre scrâşnete şi sudălmi

– un lăstun care se scaldă
ȋn palma Ta Doamne –

şi flacără de primăvară dă să se stingă
ȋn prunul de la poartă dintr-o dată ȋnfrigurat
ȋn merişorul sălbatic
ȋn creierul tot mai ȋnnegurat
dar nu se stinge
şi se aciuiază ȋn palma Ta uitată deschisă
ȋn ochii Tăi uitaţi deschişi

da da
e
o pată de sânge care dă să se ridice dar brusc
ȋnvineţeşte şi dă ȋn negru
chiar pe trecerea de pietoni la fluieratul unui băieţandru
printre chiştocuri
carduri expirate
inimi de cârpă şi cauciuc
automobile
bocanci-lespede

II

ȋn plină zi
undeva ȋn lumea Ta Doamne
un lăstun scapă din infernul « Cuşca de şoareci » cu o
rază de soare
ȋn cioc
şi se aruncă ȋn altă lume beat de libertate de parfumul
dulce-amărui al merişorului sălbatic
dar
se izbeşte de un cerc nevăzut
şi o mână nevăzută ȋif rânge gâtul şi atunci se-ntunecă şi
se face frig şi se face urât
ȋn oraş ȋn bistro ȋn creierul obosit

– şi lăstunul cu bucuria lui e doar o pată de sânge pe
asfalt –

– l-am strigat dar el nu s-a ȋntors din drumul pe care a
apucat-o ȋntunecat –

„pe când lumina altor ierni ne urmăreşte ȋncă”

ȋn plină zi
ȋn piaţa Navone ȋn păducherniţa din colţ ȋn bisericile cu
parcări la subsol şi iarbă şi sex
ei trag la sorţi cămaşa Ta Doamne
şi cerul promis
şi cei treizeci de arginţi şi viitorul pe cartelă
ei trag pe roată
gândurile visurile valurile bucuria neȋnsemnată a
lăstunului

se face mult rău
se face urât

– l-am strigat dar el nu s-a ȋntors deja trecuse apele
negre deja ȋl ȋnghiţea noaptea –

strigătul meu ȋl ȋnveleşte ȋn zăpezi fierbinţi

« pe când lumina altor ierni ne urmăreşte ȋncă »

flacăra din creier se sparge ȋn mii de funigei de lumină
care se sting pe trecerea de pietoni
pe scările care nu duc nicăieri

şi va fi o seară şi va fi o dimineaţă
tot fără Tine Doamne
tot fără Tine

şi a fost o seară şi o pată de sânge ȋn asfalt şi un lăstun
care s-a vrut ȋn altă lume şi mâna care l-a ucis
şi a fost o dimineaţă
tot fără Tine
şi mereu e frig şi ȋntuneric şi amar
ȋn plină zi

«pe când lumina altor ierni ne urmăreşte ȋncă»

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share