Literadura nr. 21 (2)

Prin gaura cheii

Dumitru Augustin DOMAN

scriitor: „Cărțile mele se scriu singure”
Prozator, critic literar, eseist, jurnalist.

Născut la 29 august 1953.
Este prozator, eseist, gazetar. A fost redactor-șef
al revistei Calende, redactor-șef al ziarului
Argeș Expres, redactor-șef al revistei Argeș.
A publicat, printre altele, volumele: Povestiri
cu contrapunct (1985), Sfârșitul epocii
cartofilor (1999), Meseria de a muri (2001),
Moartea noastră cea de toate zilele (2007),
Concetățenii lui Urmuz (2008), Cititorul de
roman (2010), Generația 80 văzută din interior
(2010), Sâmbătă, duminică și alte singurătăți
(2016), Zbateri facile, strădanii futile (2017),
Moartea de după moarte (2019), Spuma zilelor
și nopților de lectură (2019), 366 de însemnări
din anul pandemiei (2021)
Premii, selectiv: Premiul revistei Luceafărul
(1978), Premiul Cartea anului a Filialei Pitești
a Uniunii Scriitorilor din România (2008),
Premiul revistei Viața Românească (2010),
Premiul revistei Convorbiri literare (2011),
Premiul Opera Omnia (2019) al Filialei Alba-
Hunedoara a Uniunii Scriitorilor din România.

1.Cum a fost perioada de jurnalist la ZIGZAG?
Pasiune? Datorie? V-a plăcut? A contat
sau a stricat prozatorului Augustin Doman?

„Zig-Zag” a fost un fenomen. Era o gazetă care
apărea în aproape un milion de exemplare.
Când aveai posibilitatea asta, să lucrezi acolo,
nu mai stăteai pe gânduri. Am avut o viață de
reporter-boier. Când soția mea – ca profesoară
– avea 2100 de lei pe lună salariu, eu aveam
1600 de lei pe săptămână plus 800 de lei pe
reportajul pe care-l publicam plus 3000 de lei
pe săptămână deplasarea cu avionul în țară să
mă documentez. Mergeam luni dimineața la
redacție, îmi luam banii de deplasare și plecam
în țară unde găseam bilet la avion. Scriam un
reportaj cu care mă prezentam joi la prânz, îmi
încasam salariul și plecam la Curtea de Argeș
până lunea viitoare. Colegii mei erau repartizați
fiecare pe felia lui, dar eu aveam libertate
deplină. Probabil că reportajul meu avea
audiență, altfel nu-mi explic cum Ion Cristoiu –
șef autoritar și atent la cele mai neînsemnate
detalii – nu mă dăscălea niciodată, nu-mi dădea
indicații, nu-mi reproșa nimic. Singura condiție
pe care mi-a pus-o a fost : „Nu te învârti pe-aci,
prin București. Te duci unde vrei, dar în țară…”

2. Cum a apărut prozatorul? Când? Cum, de
ce? Cât de greu/ușor a fost, este?

Prozatorul apăruse cu vreo 15 ani mai
devreme. Publicasem în reviste, câștigasem
concursul de debut la Editura Albatros.
Problema era să despart apele, să nu amestec
scrisul de prozator cu cel de gazetar
postdecembrist. Asta mi s-a și pus în vedere la
angajarea la „Zig-Zag”. M-am adaptat. E
adevărat că reportajele mele erau oarecum
literare. Chiar mă gândesc să le strâng în volum
acum, după mai bine de 30 de ani. Proză
propriu-zisă n-am mai publicat vreo cinci-șase
ani cât am făcut gazetărie, după „Zig-Zag” la
„Expres Magazin”, apoi la „Evenimentul
Zilei”.

3. Cum se naște un volum? Exista o rețetă?
Există ceva specific, un moment în care știți că
fraza, imaginea, povestirea va deveni, de fapt,
un volum sau?

Nu știu cum e la alții. La mine, volumele
se scriu singure, ca să zic așa. Eu scriu povestiri
pur și simplu, le public prin reviste, iar când
s-au strâns suficiente, fac o selecție, le
structurez într-o anumită ordine și asta e. Le
caut un titlu care să le strângă într-o tematică și
cu asta misiunea mea se încheie. Cu asta le dau
de lucru cronicarilor și-mi văd de lenea mea
funciară: lecturi mai sistematizate sau doar
voluptuoase, vizionare de filme rusești mai
vechi sau mai noi, îngrijirea de voie a livezii,
taclale ca-n Nenea Iancu la o halbă pe terasă…

4. Ca redactor șef la „Argeș”, știm, totul era
analizat de privirea vigilentă a creatorului de
revistă. Era greu, era ușor, cum este să conduci
ani și ani una dintre cele mai bune reviste
literare din țară?

Da, am fost redactor-șef 12 ani acolo.
M-a ajutat foarte mult experiența de gazetar.
Aveam un proiect editorial bine articulat, deși
puțini l-au luat în seamă, chiar dacă l-am
publicat de două ori în acest timp. Eu l-am
respectat de parcă mi l-ar fi impus altcineva.
Asta în măsura în care s-a putut, pentru că
redactorul șef al unei reviste are și presiuni,
trebuie să facă și mici concesii, are șefi care
încearcă să-i impună și ei una-alta. Dar, stând și
recapitulând pe cine am publicat în cadrul
proiectului și recapitulând lista de 40-50 de
premiați ai revistei în anii aceștia, aș zice că pe
la revista „Argeș” a cam trecut floarea literaturii
române actuale, de la Ileana Mălăncioiu și
Horia Bădescu până la D. R. Popescu și Adrian
Alui Gheorghe, de la Nicolae Prelipceanu și
Gheorghe Grigurcu până la Ovidiu Genaru și
Marian Drăghici, de la Vasile Spiridon și Ioan
Lascu până la Al. Cistelecan și George
Vulturescu etc. etc. În cadrul proiectului
„Argeș”, din paginile revistei s-au născut mai
multe cărți importante, publicate, deci, inițial
acolo.

5. V-ați dat demisia, de ce? V-ați mai întoarce?

E adevărat, am demisionat la un
moment dat. Finanțatorul revistei plătește
onorarii la doar cinci-șase titulari de rubrici. Eu
trimiteam an de an proiectul revistei la
Ministerul Culturii și obțineam câteva zeci de
mii de lei cu care plăteam toți colaboratorii
permanenți, scăpând de obsesia vieții mele de a
nu avea nicio datorie la nimeni. Iar anul trecut,
șefele mele administrative m-au sabotat, în
sensul că au omis intenționat să pună o hârtie în
dosar. Efectul: am fost descalificați de comisie,
deci nici n-am fost evaluați. Pentru că m-am
simțit vinovat față de colaboratorii permanenți,
mi s-a părut normal să-mi dau demisia. Credeți
că a apreciat cineva gestul meu? Aș! N-aș mai
reveni niciodată. De altfel, la sărbătorirea
revistei la 55 de ani de luna trecută, n-am fost
invitat. Am fost trecut alături de Gheorghe
Tomozei în rândul redactorilor șefi morți.
Să-mi fie țărâna ușoară!

6. Care este proiectul la care lucrați? Ne
așteptăm la mai multe volume acum, ,,în
libertate”?

Cum spuneam mai sus, nu lucrez la
vreun proiect. Cărțile mele se scriu singure. Am
acum o nouă carte de povestiri, dar o voi
publica anul viitor pentru că nu mi se pare
decent să public două cărți într-un an. Mai am
și alte cărți scrise, dar nu știu de mă voi
învrednici să le structurez și să le predau
vreunei edituri.

7. Ce ați recomanda tinerilor care își încep
ucenicia in scrierea de proza, eseu?

Ei, aici m-ați prins! Nu-mi place să dau
sfaturi, după cum nu mi-a plăcut niciodată nici
să primesc. Și, să zicem că aș fi eu vreun
înțelept, nu văd vreun tânăr de azi bătând la
porțile literaturii și dornic să asculte sfaturile
vreunui bătrân. Și poate că e mai bine așa.
Literatura se învață pe cont propriu, e lucru
știut.

8. De ce optzecist întârziat?

Din lunga listă a optzeciștilor, peste trei
sferturi sunt „întârziați”. Și asta pentru că
acestea au fost condițiile ultimului deceniu din
„epoca de aur”. Posibilitățile de publicare erau
restrânse până la interzicere. Cenzura era
drastică, criza culturală mergea mână în mână
cu criza politică, economică, socială. De aceea,
optzeciștii din toate colțurile țării s-au afirmat
concomitent în primii cinci șase ani după 1990.
Nu puteam face excepție.

Interviu realizat de
Camelia Iuliana RADU


Florin DOCHIA

Lecția de botanică

Când ești sămânță,
Dormi în adâncuri,
Între boabe călduțe de turbă și urme de
frunze cafenii umede moi.
Ce cald e aicea la tine!
(Nu râde… citește nainte!)
Sora ta, Chloe, te privește cu interes din
partea ei de lume.
Ar cânta un cântec de leagăn, dar știe doar un
descântec de fertilitate.
Așadar fi-vei fertilă sau nu vei fi deloc!
Vei muri și liberă vei fi să încolțești să crești
să înflorești.
E banal, s-a spus de atâtea ori,
Ai făcut-o de atâtea ori.
În pământ ai intrat, din pământ vei ieși.
Între coapse îți crește un mugure verde,
Palpită, se strecoară afară –
Fragil filiform unduit în dans magic
Copil zvelt ce caută aer, lumină.
Chloe îl primește cu dragoste,
Rodul e rod, e ca un pod între țărmuri,
Din moarte spre viață alene trecând.
Ochii ei se luminează și te înfășoară.
Un fluture te atinge într-o doară…
Ești Carla cea nouă, Carla secunda!
Vei fi iarbă, vei fi arțar,
Încă nu îți e clar,
Vei fi liană, vei fi cireș,
Oricum nu vei da greș.
Nu ai citit codul genetic…
Mai e și aspectul estetic
De care depinde succesul în carieră…
Moartea e veșnică, viața efemeră,
Una din cealaltă se hrănește.
Lecția de botanică așa se sfârșește.


Nimfă

Râul curge fără oprire
El spală pietrele cum ploaia obrazele
Nu mai e vrajă în venirea ta și nici într-o
plecare posibilă nu mai e vrajă
Te așteptam să înflorești să rodești să te
înalți pe adieri
Leneșe leneșe leneșe adieri
Tandre răscumpărări așteptam de la tine
Sfioase priviri așteptam spre iarba îmbietoare
Spre lumina prefirată printre frunzele teiului
Spre șarpele ascuns de noi în scorburi
de răcoare
Unde, iată, și inima ta își caută loc de odihnă,
Hrănește cu mireasmă fluturii încă visând
în crisalide moi și lucioase
Teiul acesta atât de puternic și de fragil
Atât de încărcat cu sevă dulce și cu
flori mirositoare
Atât de însetat de apa limpede a râului
care curge mai departe
Desparte malul verde de malul verde
Împarte nisip și secunde în plante acvatice
În pești iuți și sprinteni batracieni
Desenează bulboane și dansuri de ceață
Tu peste toate
Tu vraja
Tu viața
Care nouă ni se dăruie din preaplinul ființei tale
În înserarea vieților noastre.


Diogene, îngerul

La limita dintre noi,
La răspântie,
(Mereu există o răspântie
Mereu ai de făcut o alegere,
Noi o vom face de fiecare dată
Și nu vom fi siguri
Că este alegerea cea bună)
El șede în poziția lotus
Și îngână povești:
Îngâââ îngâââ îngâââ…
Nu ne vede
Nu ne vede
Nu ne vede
Pe strada șelari,
S-a adunat un petic de apă ca un petic de cer;
Acolo doarme urma zborului nostru senin
Ca urma unui pește policrom deja pescuit
de sărmanul iona.
Ce răzbunare târzie!
Facem un ocol,
Nu trebuie deranjat aedul,
Și urcăm panta dulce din cuburi de granit:
Eu te-am iubit, tu m-ai iubit,
Niciun porumbel rănit,
Doar corbii și lupii care se iau la întrecere,
Vor să sară din dicționarul de simboluri în
dicționarul de sinonime.
Ca să se mai anime scena,
Lebăda și șarpele dansează în havuzul central
Ca niște derviși în transă.
Ar putea fi o paradă
Cu animale de pradă,
Dar grădina s-a închis în sine,
Inscripțiile străvechi s-au șters,
Graffiti proaspete se lăfăiesc pe ziduri,
La terasa blackberrybody
E jamsession acerb,
Tu mă închizi într-un adjectiv,
Eu te închid într-un adverb.
Un petic de cer într-un petic de apă
Unde se adapă
O ciută și un cerb;
O lume piere sub pleoapă
O lume se naște în ochiul din verb
O fluturare de aripi,
O plecare sau o sosire.
Când orizontul se crapă,
Îngerul aed ne va da de știre.


Diogene, leneșul

Trece alene
Leneșul diogene,
Îl văd printre gene,
Murmură un cântec de leagăn și asta mă
adoarme fără îndoială.
Trece fără sfială.
Ca-ntr-un vis îmi spun replica:
„Dă-te la o parte, că-mi iei soarele!”
Dar lui nici că-i pasă
C-a mea-i mai frumoasă
Nu-i o haină roasă.
Nimic nu m-apasă
Dor un dor de ducă
Ce ochii-mi usucă,
Nu mai lăcrimează,
Nu mai nasc vreo oază,
Doar revarsă rime
Ploi peste mulțime.

Reset.

Trece leneșul diogene,
Murmură un cântec de leagăn și asta
mă adoarme fără îndoială.
E un biped cu pene dezbrăcat de zbor,
îmbrăcat în tină,
Amanta lui e privighecioara de grădină.
El ciripește, ea suspină.
Ce ne facem?
Dacă mâine nu mai trece, iubito?
Am sfeclit-o!
Vom dormi încă o eternitate,
Robi la doamna fidelitate.

Reset.

Când mai trece leneșul diogene?
Când vei schimba visul cu abisul.


Marian VIȘESCU

Născut la 20 februarie 1969,
în comuna Leleasca, județul Olt.
Activitate literară:
Debut literar: în Antologia Societății Culturale
„Anton Pann” (2017).

Cuptor

Cerul se scaldă într-un aluat
pe care îl plămădește o mână absentă
cu gesturi amuzante prin care
trece și-ncolțește grâul în genunchi.

Arde pământul cu pumnul închis
de teamă să nu-i scape din palme
minutul umed al tălpilor întoarse.

Soarele își crestează buzele
cu un ciob de corb, iar copacii
își scutură frunzele la picioarele noastre
cu gesturi amuzante prin care
un velier începe să moară
ca spuma de mare izbită de țărm!


Pe dunele pustii,

se simte o durere asurzitoare
în căderea bruscă fără zgomot
a unei umbre alături de un trup,
încolăcindu-l cu o îmbrățișare,
iar palmele îi mângâiau genunchii
învelindu-i cu o pânză de păianjen.

Moartea râde peste tot,
îi trecea trupului prin stern
ca o herghelie în galop
ce răscolea iluzii unde nimic nu moare.

Doar el, odinioară, gardianul umbrei,
aude moartea ce-l împunge tandru
și ploaia ce comprimă…
Adâncul din deșert!


Întuneric…

Nimic nu se poate ține în palme
ca marea ce se-ascultă într-un val.
Din copacul vieții răsare nemurirea,
se revarsă, ca o nevoie de mântuire,
peste lume, urme repezi, risipă… iubire.
Într-un colț al casei,
un înger își plânge aripa ruptă,
cu pieptul strâns în brațe
mă ceartă cu tăcerea-i mută.
îl chem ca să-l hrănesc c-o rază de lună
în mijlocul nopții sub umbra unei lămpi.
În colțul lui retras se simte tulburat,
își vindecă durerea cu genunchii la gură
și din aripa-i ruptă,
răsare lumină!


Alter ego

Ne vorbeam pe rând,
el ascuns în noapte, iar eu
retras într-un colț, speriat!

Puneam rămășag pe timpul
care așteaptă să închidă
luminile care aprind
scântei în ochii mari.

Acum îl strâng pantofii!
Zâmbește amarnic
uitându-se-n oglindă,
iar eu mă cutremur în timp
ce-mi îmbrățișează glezna.


Laura COZMA

în orașul meu plouă
(in memoriam, Lucian Mănăilescu)

vino inimă! șezi lângă mine

rabdă –
nu schimba poziția cărților
nu înainta nicio filă

doar stai
ascultă
altfel – vei ajunge la sfârșit

iar mie
îmi pasă – deloc
geniul nebun a plecat din criza timpului
dar nu m-a părăsit absența
crește – peste orașul înghețat de lacrimi

regina caută rochia roșie
cu care să poată face ultima acrobație
din ziduri
pentru ca ochii lui să o vadă ultima dată

apoi – se va întoarce în cutia ermetică
arătând durerii
că nu o să înlocuiască niciodată fericirea


Orbire de alb

poți vedea punctul alb al negrului?
microscopic precum un ovul fecundat
pe care mama l-a tăiat din rădăcină

ai citit toate rândurile scrise de Hugo
din romanul acela cu un happy end
fără să înțelegi vibrația neliniștii
durerea nu poate fi trasă la indigo

trăim tragedia veselă
respirăm/ mergem/ plângem

dar o mamă își vinde dinții
pentru pruncul cu sindromul down
zâmbetul ei urcă în mulțimea de lacrimi
când întinde mâna spre cer

încerci să evadezi din scena vieții
și să rămâi după cortina cerului
respirația/ zâmbetul/ pielea
devin un fel de aplauze ale deșertului

sorbi din mine
precum un muribund
ultima picătură de lumină
ar trebui să rămânem
despuiați în Paradis
doar eu pot suporta iubirea ta electric

sunt îmbibată cu tine
totuși
câteodată
vreau să intru în trupul tău
să te duc până la căpătâiul adevărului

ai orbit de prea mult alb
moartea nu este singura veșnicie
ascunsă în noi

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share