Spații culturale nr. 51 (7)

Nina Elena PLOPEANU

Spirala morții

Avalanșa ne-a risipit în toate colțurile țării. După accidentul nefericit, în care au pierit trei dintre noi, iar alți doi au rămas infirmi, legătura grupului nostru de prieteni s-a destrămat. Frica de zăpadă și de schi nu ne-a mai adunat niciodată laolaltă. În schimb, în fiecare lună de vară, îi vizitam și le țineam de urât, câte o zi și o noapte, celor ce rămăseseră în scaunul cu rotile.
Era mijlocul lui iunie. Împreună cu Bogdan stăteam în balcon și admiram parcul de peste stradă.
– Locul acesta a devenit cinematograful meu 3D, mi-a spus, la un moment dat, prietenul meu arătând spre binoclul și spre aparatul de fotografiat de pe etajera pe care se mai aliniau mai multe ghivece de flori divers colorate. În fiecare noapte, vizionez câte un film. Se întâmplă foarte rar să văd vreo reluare. Viața mea a căpătat un alt sens de când fac fotografii sau filmez scene de pe aleile de vis-a-vis. Vrei să-ți prezint câteva dintre personajele mele? m-a întrebat zâmbind Bogdan.
– Îhî, i-am răspuns, dând afirmativ din cap pentru a-mi întări răspunsul.
– Să intrăm în sufragerie și să privim în laptop. Aici le-am stocat pe toate, mi-a mai spus deschizând un folder ce se chema Poveștile parcului. Bogdan a dat dublu click și o galerie de imagini cu tot felul de chipuri, care mie nu-mi spuneau deocamdată nimic, au început să se deruleze pe ecran. Ce părere ai? m-a întrebat mărind câteva poze: un bărbat cu un picior de lemn, cu părul nins prins în coadă la spate, o femeie cu ciorapii roși în genunchi și cu un paner cu hăinuțe pentru nou născuți pe mână, un adolescent cu un toc de vioară în brațe, ciotul unui plop acoperit de o umbră.
– Mie, sincer să fiu, nu mi-au trezit niciun interes. Probabil, tu cunoști lucrurile interesante din spatele acestor instantanee. Altfel nu mi le-ai fi arătat.
– Ai dreptate. Hai să urmărim împreună povestea bărbatului cu un singur picior!
– Bine, i-am răspuns. Ne-am întors pe balcon. Înserarea îmbrățișa aleile, care ca un buchet de raze se adunau în micul rond din centrul parcului. Agitația începea să se potolească. Copiii și bunicii sau părinții lor, însoțiți, unii dintre ei de animalul de companie preferat, se retrăgeau spre blocurile care înconjurau parcul ca o adevărată cazemată. În apartamente, luminile se aprindeau una câte una. Cartierul, mângâiat de umbrele ciocolatii ale întunericului, se transforma, puțin câte puțin, într-un tort cu zeci de lumânări cu flacără portocalie. În parc, platanii urau cu voci răgușite somn ușor florilor de gheață care tocmai înfloriseră și se pregăteau să-și doarmă somnul de frumusețe. Astfel, puteau să-și păstreze capetele movulii atrăgătoare până târziu spre toamnă.
– Iată-l, mi-a întrerupt Bogdan reveria, arătând spre bărbatul ce-și mișca cu îndemânare cârja metalică în care își sprijinea brațul drept.
– Este bărbatul cu părul prins în coadă, am răspuns. Pe umărul stâng are o pereche de patine, am completat uimit.
Bărbatul s-a plimbat încet și îndelung, de parcă, nu avea altceva de făcut decât să rătăcească fără rost pe aleile bătătorite. Din când în când, se oprea și își mângâia cu privirea cele două patine. Aproape de miezul nopții, s-a așezat ostenit pe banca de lângă rond pe care până atunci o ocolise intenționat. Și-a așezat patinele pe genunchi ca pe o iubită ce se dorea alintată și a privit intens în lumina neoanelor care incendiau parcul. Printre frunzele copacilor au început să coboare nenumărate aripi, la început incolore, apoi albe, din ce în ce mai albe.
– Pune-ți ochelarii aceștia! Privește, m-a făcut atent Bogdan, ninge!
– Glumești, i-am răspuns. Nu sunt decât gângănii ale nopții.
– Uită-te mai bine! În curând, totul va fi acoperit de zăpadă. Apoi va ploua și rondul se va transforma într-un adevărat patinoar.
Am privit cu luare aminte și am observat că vorbele prietenului meu erau adevărate. Pe luciul gheții coborau în spirală, rotindu-se, steluțe de zăpadă. Doi patinatori, un el și o ea, îmbrăcați în straie albe, încărcate de paiete, străluceau printre arbori. Bărbatul nu-și lua ochii de la personajele de pe gheață. Păpușile de porțelan interpretau pași arăbești și se roteau amețitor în combinații de piruete. Tribunele vibrau. Muchile patinelor, sub care gheața se îmblânzea, desenau serpentine circulare. Bibelourile vii se ghemuiau și se roteau ghemuit.
După o amețitoare secvență de pași, tânărul și-a ridicat partenera deasupra capului și a aruncat-o spre cerul plin de stele către spirala Iras a cărei nebuloasă tocmai prevestea moartea unui astru. Steaua muribundă și-a dezbrăcat, într-un ultim dans, una câte una, hainele împroșcate cu praf de heliu. Focul a îmbrățișat gheața. Patinatorul a smuls cu brațele-i de fier din ghearele păsării de lumină trupul plăpând și împreună s-au avântat, pentru ultima oară, într-o complicată spirală a morții.
Mi-am dat jos ochelarii. În parcul de peste stradă nu se auzea decât zgomotul strident al cârjei de metal care lovea ritmic dalele de piatră.

Ion ROȘIORU

Pantunuri

277

Pe marginea fântânii porumbeii
Par nişte franjuri de celest veşmânt.
Îmi vin în gând zulufii Salomeii
Ce-n dansul ei pervers îşi ia avânt!

278

Cu fulgi de nea în păr coboară
Zâmbind bătrânul Indrea- sat.
Visez – precum odinioară –
C-aştept să merg la colindat!

279

De-a latul sărbătorii trece
Un biet convoi de mort sărac.
Oraşu-mi pare trist şi rece
Şi drum spre tine nu-mi mai fac!

280

Pe zidul vechi sunt numai urme
De clei electoral perfid-fetid.
Spleen-ul ce sunt n-o să se curme
Nici când mă veţi fi pus la zid!

281

În lâna oii Dumnezeu ascunde
Un fluier cu iubire meşterit.
De ce n-aş fi păstorul care-şi tunde
Mioarele să afle fluierul vrăjit?

282

Şcoala veche-n loc de geamuri sparte
Are-n pereţi pătrate ziduri noi.
Voi mai preda aici şi după moarte
Franceză şi latină la strigoi?

283

Ca un sinistru şi enorm sicriu
Alunecă-n aval un şlep blindat.
Sătul să mă mai joc de-a mortul viu,
Îi fac lui Caron semne. disperat!

284

Sunând strident o falsă liberare.
Poaspătul trompet s-a spânzurat.
Nu voi mai bate pas de defilare
Prin cazarma-n care m-ai uitat!

285

Plâng macaralele uitate
În fostul şantier naval.
Muzeu de visuri împăiate
Mi-i sufletul cândva astral!

286

În livada părăsită
Muşcă bruma din gutui.
Poezia mea ispită
Nu-i mai este nimănui!

287

Flori nemuritoare străjuiesc
O alee nemaimăturată.
Trag nădejde să te nemuresc
Prin poeme când vei fi plecată!

288

Fluviu-şi sclipeşte-n vale
Solzii celtici de balaur.
Într-un vis ce-mi dă târcoale
Sar cu tine pe un plaur!

289

Niponul bea saké şi-i pune
O strună boabei de orez.
De când mă ştiu, orice minune
Mă face să mă minunez!

290

Garduri rupte. Case de vânzare.
Tomberoane. Câini comunitari.
Greaţă. Crime lumpenproletare.
Silă. Frică. Târfe. Cuţitari!

291

În salcâmii verii neîndurătoare,
Morţii-şi scot apatici apa la mezat.
Iei pe tălpi nisipul plajelor bulgare
Să-mi striveşti sărutul de poet damnat!

292

Stejarul care de zefir e
Bătut nu se visează foc.
Partea frumoasă-i că-n iubire
Nu ne vedem bătrâni deloc!

293

La răscrucea străzilor o pungă
E zburătăcită în jos şi în sus.
Extazu-n care cad n-o să-mi ajungă
Să-i aflu legea zborului inclus!

294

Din ochiul pictat al părintelui Arsenie Boca
Izvorăşte şi curge agale un şipot de mir.
Credinţa mea e forţa ce sfredeleşte roca
Să-mi ostoiască setea c-un strop de elixir!

295

Gărgăriţă galbenă-i maşina
Căreia măicuţa-i face plinul.
Sobra viitoare Nectarina
Cu un nu mi-a deviat destinul!

296

Pe stânca pleşuvă zăganul rănit
Îşi scoate zadarnic săgeata din vintre.
Admit învins că nu mi-a fost menit
Nici mie să mor mai altmintre!

297

În şa de aur pe mustang
Prinţesa iese dintr-un gang.
La colţul cercului pătrat
Îmi scot destinul la mezat!

298

Irump apotropaice urzici
Într-un ceair recent dezafectat
Îmi fac iluzii că mai eşti aici
Deşi-ntr-o altă lume ai plecat!

299

Cotiga cu lemne de loză tăiate mărunt
E pe doi scripeţi trasă la ultimul etaj.
Niciodată n-am fost aşa mândru că sunt
Locuitor al acestui de-a pururi teribil oraş!

300

Vâsleşte în amonte bătrânul barcagiu,
O crosnie de vreascuri s-aducă înspre seară.
Pe neaua vremii mele poeme noi îţi scriu
Şi nici încetează subit să mă mai doară!

301

În cărucioru-i şleampăt groparul tânăr care
Braţe de cruci trântite de viscol în omăt.
De vei distinge şoapte de dor arzând în pară,
Să ştii că-s duhul care de peste vămi m-arăt!

302

Palate somptuoase de prost gust
Înlocuiesc bordeiele umile.
Duc aprig dorul timpului vetust
Plin de speranţe, astăzi inutile!

303

Tot în creştere-i prundişul dintre Dunăre şi barcă.
S-o depună lin pe valuri vrea pescarul ajutor.
Gloria de altădată nimeni nu mi-o mai remarcă
Şi mă mint că în virtutea-i poate totuşi n-o să mor!

304

Azi noapte s-a furat statuia
Ce strălucea pe sobrul piedestal.
Grăbit să mi se cânte Aleluia!
Înfund bătrânul godin cu mangal!

305

Perdeaua mov se mişcă-ncetinel
Şi îşi revarsă umbra peste glastră.
Ai crezut că-l vezi pe fostul el
Cum îţi face semn de la fereastră!

Lucian MĂNĂILESCU

Haite de oglinzi

Era o vreme când te îmbrăcai
în albul de mireasă al zăpezilor,
o vreme friguroasă şi transparentă
la streaşina căreia sclipea
întunericul nordului.
Pe atunci timpul ne trăia repede,
mai mult în vis reuşeam
să ne găsim culcuşul, fiecare
atingere de mână devenea
un ghiocel fragil împodobind
sălbăticia aşteptării.
Ne-am rătăcit apoi într-un
megalopolis al singurătăţii,
îţi strigam numele pe bulevardele
pustiitoare, lipeam afişe
cu amintirea ta, pe zidurile
asfixiate de iederă,
ascultam sirenele şi lătratul
umbrelor fără stăpân…
Uneori te recunoşteam
în chipuri străine, dar întotdeauna
erai altcineva, întotdeauna
fotografiile la minut developau
un sentiment abstract şi straniu:
ca şi când aş fi îmbătrânit
cu viteza luminii, ca şi când
haitele de oglinzi ar fi sfâşiat
zilele ucise.

Ultimul atlant

Pe hărţile nenorocirilor de purpură
Platon a improvizat un continent,
numit Atlantida.
Ca orice grec sufocat de armura străină
a cuvintelor el a povestit despre
corăbiile prelungi, întoarse de dincolo
de Coloanele lui Hercule, despre
nemărginirea care începe acolo
unde cândva au trăit oameni şi zei,
şi despre cerul prăbuşit în abis
într-o dimineaţă venită pe neaşteptate.
Toate astea s-au întâmplat poate
de o mie de ori, poate ieri înseamnă
tare demult şi cei întorşi în port,
spintecând burta sclipitoare
a chitului, îl vor găsi pe Iona
îmbălsămat în memoria transparentă
a mării.

Daruri

Poate în viitoarea secundă
vor trece o sută de ani – nimic
nu mai e sigur acum! – copilul se joacă
pe covorul roşu cu sfere şi cuburi,
în amintirile lui o istorie netrăită
fisurează vitralii incandescente
şi umbrele îmbătrânesc printre
culori orbitoare…
E târziu, copilul acesta! – spun
ursitoarele, ADN-ul lui e o cobră
ascunsă în burta melancoliei,
dar mâine va veni Moş Crăciun,
cu sacul doldora de haşiş în spate,
şi copilul va fi fericit:
„Merry Christmas!”, „Happy New Year!” –
aclamă soldăţeii de plumb…
– Bine v-am găsit, dragii Moşului!
Spuneţi frumos poezia şi
duceţi-vă la culcare printre nori!

Cerul verde

Lumea scorburoasă a iluziilor pierdute, aşteptările
costelive şi seturi de tristeţi din cel mai fin porţelan,
doamna aceea cu văduvii contondente, îngerul
care traversează strada pe culoarea roşie a semaforului
şi felul în care Rembrandt disecă umbrele în argumente
să spui adevărul, dacă nu te aude nimeni în afară
de Dumnezeu, să povesteşti despre mările moarte şi despre
coloanele nesfârşite ale celor ce trec noaptea spre
lagărele de exterminare a speranţei, despre cum te
ascunzi printre lianele răcoroase ale ploii de vară sau
despre revoluţiile care trădează tot timpul, care
se acoperă cu drapele roşii sau înstelate, târând
după ele istoria canibalismului şi melancolia
continentelor nedescoperite…
Spui că acum e prea târziu, dar ce importanţă are?
Important e doar să respiri adânc, până în rărunchi,
cerul verde de deasupra nopţii.