Spații culturale nr. 51 (6)
Șerban GEORGESCU
Oriunde m-aș duce degetele mele mă urmează
orice aș gândi, degetele mele își dau cu părerea …
cu oricine aș vorbi degetele mele ciocăne într-o ușă
orice aș scrie degetele mele se unesc ca de închinăciune
*
Femei cu picioare neobișnuit de lungi
din care copiii cad la pământ ca din niște castele înalte
turnuri crenelate
calcă cu pași mari pe întinsul acestei lumi cenușii
copiii cad, vâjâie aerul, se izbesc de pământ, se fac terci, mâzgă
femeile cu picioare neobișnuit de lungi învață să patineze
caută, și chiar găsesc
un fel de Echilibru
îi învață și pe iubiții lor tați
alunecă toți, cu grație, pe mâzgă
se bucură de viață…
râd, bifează împliniri…
*
Câteodată îmi vine să scriu cuiva ”Au!”
sau ,,He!” sau ,,Iiiii!”
cuiva anume,
să știe de mine, să înțeleagă, să răspundă ”Da, știu ce zici”
Am început să latru la cuvinte și ele trec,
mă ocolesc cu precauție, cu un fel de mirare, cu un fel de reținere …
Ce-o vrea câinele ăsta de la noi?
Care e sensul lui?
Unele îmi bagă bățul prin gard
ceea ce mă isterizează total,
am impresia că pot să le apuc, în ciuda gardului.
Mamă, ridică cortina!
Un fum în plus și inima mea va exploda în mii de culori.
*
Nu mai pot să mă prefac că îmi pasă
atâția și atâția ani de stat la coadă
la viza de intrare în propria mea viață
în propriul meu corp
în propria mea minte
soarele, tenisul, dinții mei, ai tăi, ai lui
soarele mamei mele, al mamei lui, al mamei ei,
la coadă la viză cu două rațe sub brațe
cu două raze sub brațe
născut ieșit din minți
*
Oamenii care merg dimineața la serviciu
nu există pentru oamenii care dimineața dorm
și asta pentru că cei care dorm, dorm,
iar cei care merg dimineața la serviciu nu merg nicăieri
deci nu există.
*
Una dintre ființele mele interioare e o țigancă
ea are doi ochi
un ochi este negru
celălalt este statuia lui Rembrandt în ploaie
din pricina ploii nimeni nu vede că plânge
ține în brațe un pui de liliac
descriere: ține pe cap un tomberon vechi de tablă
descriere: buzele ei sunt ca vântul
descriere: pe fruntea ei blănoasă scrie ”Port Royal”
*
N-a ști nimeni că m-am dus
numa m-or vedea Camus.
Repetiție
Sufletul meu s-a întors de la Salamina.
Am zis că cerul a căzut în mine însumi
devenisem clepsidră pentru stele.
Se aude? Repet:
stelele mă gâdilau la buric
sexul meu era o peninsulă în marea vaginelor
părul meu se făcuse de piatră
Se aude? Repet?
Unde este punctul din care nu mai pot fi urmărit?
La patinoar, în Cișmigiu
1
Patina
așa, absent,
când, la un moment dat,
observă că patina exact în ritmul gândurilor care-l traversau
se insinuau, apoi îl invadau
mișcările de pe gheață
urmăreau cu precizie milimetrică mișcările gândurilor
mirat
se opri imediat la mantinelă
ca să înțeleagă ce i se întâmplă
dar, tot imediat,
Absența se reinstală cu voluptate
în întreaga lui ființă
2
cu urechea ciulită către sunetele care vin uneori din celelalte lumi
pentru a înregistra și apoi a difuza aici, în această lume,
la volum maxim,
sunetul sau ultrasunetul
care să inhibe pentru totdeauna
nașterile de oameni în Această lume
ce fel de Nasa îmi finanțează radarele?
infrastructura, monitoarele, nesomnul
de mă simt atât de împlinit
pierzându-mi treptat energia vitală
cu acest Unic Scop?
3
și peisajele – aveau o anume profunzime,
ai fi putut să te scufunzi în ele, era un fel de chemare…
arcada unui pod de piatră peste cristalul unei ape era un tunel
care te sorbea
acum ce vezi? doar un perete desenat
maturizarea înseamnă pierderea dimensiunilor
în felul în care copacii își pierd frunzele…
*
Dacă, printr-o minune, mi-ar fi dat
ca după moartea mea
să văd
cum pe pământ statuile ar continua să se alinte sub frunzele căzătoare,
cum veverițele ar continua să foșnească prin iarbă,
cum urșii polari, girafele, tapirii ar continua să respire și să scruteze zările
și că niciun om nu ar mai fi pe pământ ca să interfereze cu toate acestea
aș lăcrima de fericire
Decebal Alexandru SEUL
Cele trei cuvinte
O lipsă din gestiunea magazinului unde lucra ca vânzător îl adusese după gratii. Și acolo, încă din primele ore ale detenției, nu avea putere să mai scoată vreo vorbă. Patul vecin, rămas gol, aparținuse unui tuciuriu. Și el, Tomiuc, avea prietenă doar singurătatea ce, în mod sigur, avea să-i adâncească și mai mult singurătatea cu care-l blagosloviseră forțele răului. Dina nu va mai fi a lui, ci a lui Artenie, amorezul ce o bătea mai întâi apoi se tăvălea cu ea prin podul cu fân sau prin luncă. Iar asta după ce trăiseră fericiți în anii de început. Casă, grajd, vite, pământ, pădure, o pereche de cai, un purcel, multe gobăi, oi. Numai să te ții cu atâta treabă! Și reușeau iubindu-se cu strășnicie. Erau munteni și nu și-ar fi schimbat locul, neaflând niciunde un mediu mai propice. Dina însă dobândise în ea sânge de târfă și Tomiuc habar n-avea de cine-și legase viața. Fusese robit doar de frumusețea ei angelică. Și n-ar fi bănuit-o în brațele altuia. Barem să fi fost ăla mai bățos și mai arătos decât el, poate nu i-ar fi părut așa rău. Ce avusese bun în el? Poate acel vino-ncoace. Atât. Se refugiase cu Dina în bordeiul de la stâna lui, c-avea și o cocioabă devale, deocamdată-n așteptare. De ce să se mai gândească acum la toate astea, și mai ales la amantu-i bătăuș! Tomiuc n-o atinsese nici c-o palmă. Își căra acum ziua lungă să-i ajungă măsurând cu pas mărunt spațiul îngust căptușit cu igrasie, care prin ferestruică abia îngăduia pătrunderea unei șuvițe de semiîntuneric, în plină zi. Mai bine l-ar fi scos la muncă, i s-ar mai fi ușurat capul de gânduri… Ceruse asta, însă privațiunea îi rezervase rolul păsării în colivie. El nu furase, ci fusese jecmănit chiar de amici, prieteni de pahar, fiindcă aceștia îi pătrunseră în prăvălia lui, fără lacăt pe ușa metalică de-i șterpeliseră sulurile de stofă, alte obiecte și aparatură de ordinul zecilor de mii de lei. Hoții avuseseră trecere liberă, deoarece el plecase la chioșcul de vizavi la băut, uitând ușa deschisă. Tot chinuit de jugul regretelor cel apăsau mereu mai tare, nici nu se atingea de ceaiul fără gust din căniță și de coaja de pâine în care putea să-i rămână vreun dinte. Sfida astfel căutătura rece a gardianului, reîncepându-și umbletul. De nu și-ar pierde mințile pe aici! Dumnezeu îi mai acordase o șansă. Cea a răbdării. Scăpat din închisoare, îl va bate pe Artenie pe umăr și-i va spune:
– Bravo, băiete!
Într-o dimineață cel care-l păzea, în locul ulcelei cu ceai scârbos, ținea în mână un pachețel pe care i-l întinse schițând o părere de surâs. Se grăbi să-l desfacă. În interior, o floare și un bilet de la Dina care, scăpată, ca prin minune, de o bătaie soră cu moartea îi scria pe un bilețel: ,,Te voi aștepta!”.
În cuiburi stă copilăria mea
Stă-n cuiburi vechi de păsări copilăria mea
Și în seninul zării și-n ochii de copil.
Ce har să am să mă întorc la ea
Și să o cânt în versul meu umil?
Desculță aleargă peste hotare de flori
Copilăria din carul cu rouă.
S-a îmbrăcat în nouri și-n albe ninsori
Și s-a ascuns într-o lacrimă nouă.
Stă-n cuiburi vechi de păsări copilăria mea
Și în seninul zării și-n ochii mei de atunci.
Ce haruri să-mi dea Domnul să mă întorc la ea?
Și-n carul meu cu rouă cum să mai ajungi?
Poveste de demult
Tot satul meu tresaltă, mușcat de ciuma foamei
Și iezii mor pe-altare și-n baierele toamnei.
Jupoaie tata iezii cu brișca de lumină
Și-mparte carnea-n satul flămând și fără vină.
Timpul e-n nemișcare, timpul cin’ să-l răstoarne?
Tot satul meu tresaltă, dar are astăzi carne.
Înfrigurată, mama aleargă prin livezi
Și spune-o rugăciune pe prundul fără iezi.
În ochii tăi stau îngerii la pândă
Când brațul mi te cere cu sfială,
Tu stai ascunsă-n ultima petală.
În ochii tăi stau îngerii la pândă –
Și orișice petală ar vrea ca să te vândă.
Doar eu cerșesc la fiecare poartă
Petala ta, ce îngerii o poartă.
Rugă
De astăzi am să plec. Plecarea mi-e aproape.
Așteaptă-mă, ascunde-mă sub pleoape.
Lumină-mi gândul bun, ne-nstrăinat,
Durerea ce-o adun neîncetat.
Și veșnicește-mi pașii și destinu’,
Ținându-mă doar în Prezent Continuu.
Ascunzișuri
M-ascund în mine ca-ntr-un labirint.
Și gândul meu nu poate să îndure,
Că Tu ești tăvălugul de argint
Și luna, peste cer, e o secure.
Fiorul tainic iarăși mă străbate.
De ce m-ascund? De cine-mi este frică?
Mă-ntreb mereu când orologiul bate.
Și-s trist că am rămas doar c-o aripă.
Mai pune-mi, Doamne, în gânduri o aripă
Și dă-mi în ascunzișuri înc-o haină.
Când dragostea pierdută se înfiripă,
Căldura Ta s-aducă noua taină.
Plecare
Plecarea te poartă pe înalte poteci.
Nimic nu te întoarce din drumul ales.
Eu nu te opresc nici cu tainicul vers.
Până și marea fierbe-n surdină.
Când dorul meu plânge în flori de sulfină.
Tăcere
Stau singur în ploaie, stau singur în vânt.
Ce mare-i tăcerea de după cuvânt!
Răspuns
Unde-mi găsesc menirea şi unde sunteţi voi,
De m-aţi lăsat pe mine acolo-n depărtare ?
Un orologiu bate, strident, din doi în doi,
Spărgând cristalul nopţii la vechile hotare.
Am spada pregătită să cuceresc iar lumea,
Nimic nu mă întoarce din drumul cel de sus.
Cu fiecare treaptă eu adumbresc genunea,
Lumina din lumină, e singurul răspuns.
INVOCAȚIE LA PĂSĂRI
Bineveniți păsări, bineveniți!
Vă aștept cu ploile verzi, cu pădurile
– despletite femei de dragoste –
după ele ochi de soare, după ele sân de lună
pentru obosiții de frumos.
Vino sud, vino soare
și inundă-mă cu ape de păsări:
în brațe rândunici în frunte ciocârlii în păr cucii
și tu privighetoare, regina mea,
și purificați-mi cu dragoste auzul și lumina
înfrunziți-mi coapsele și umerii, veniți
și adolescenților dați-le inima mea.
(…E un amurg, ultimul, care mă doare
un amurg de femei puține, de zăpezi subțiri un
amurg și fuge din mine – lup negru – fuge
sub pământ din inimă, sub pași, lup, fuge
fără păsări albe, fără ploi verzi
fără mine, din mine, dincolo, fără înalt fără
mine, amurg, fără dragoste, fuge…)
Păsări, vă aștept, bineveniți!
E timpul pământului, de păsări, sărac –
bineveniți păsări–femei, păsări–bărbați
e nevoie de dragoste, sete de dragoste, secetă –
aștept la marginea mea, bineveniți
am un zbor pentru voi…
ÎNDATORIRE DE PRIMĂVARĂ
…Acolo între două stele la timp scăzut
erau păsări fără cuvinte arbori fără suflet
nedescântată sămânța de iarbă
încremenită hora de fete bărbații pustii
răstignite patimile
neperechi sălbăticiunile triste – și
peste toate duhul meu ca o corabie.
Tot timpul cât m-am născut am fost de rugă:
chin eram, teamă spre sunet
gând de culoare, miez de pământ dulce
pentru toți mă nășteam: domn din Domn
lumină din Lumină, durere din Durere
miresme la tâmple iveam, țipăt în genunchii
de fugă – o tristețe eram împrejur cu imn.
(Și-am auzit: „…De ce atâta scrâșnet și lacrimi
și sfâșiere pentru un zâmbet, de ce?“
Și erau lângă mine toți, umbre și nu-i vedeam
toți așteptând să le dau ochiul de soare
sânul de lună, clopot de aer și apă
erau așteptarea ca o otravă
în mine adânc rădăcină de dragoste…)
Așa începură sevele să mă
cuprindă:
pulpe și piept și fruntea – abur de cer –
limpede răsuflare de duhuri –
din mine apoi am crescut fiece mugure
firul de iarbă l-am tors, fiece fluture
l-am aurit: femeilor trup de dor
le-am dat bărbaților neliniște-n sânge…
Înfloream! Înfrunzeam! Mă-ndumnezeiam!
În zori lumea era gata de nuntă:
plecau din mine perechi de culori perechi de sunete
de miresme de patimi superb legănându-se
din mine, intrau în marea ființă, perechi
ca un sărut între cer și pământ
clopote dulce-aiurind, clopote, clopote, clopote…
Dimineața eram vârstă înaltă, domn
din Domn lumină din lumină din durere
în jurul soarelui: aură, în jurul lunii: cearcăn
îmi clătinam obosit duhul spre somn
și toți de mine uitaseră, toți mă uitaseră și
perechi, perechi făceau dragoste, nuntă nebună
jur împrejur miresme de dragoste…
DUPĂ DRAGOSTE*
După dragoste soarele este mai luminos
după dragoste luna are cearcăn frumos
după nunta cerului cu pământul
pietrelor le crește rotundul.
Totul după dragoste: mireasmă de dor
urma sărutului, pasăre-n zbor
în sâni, sub sâni spaimă subțire
în lemnul verde vlagă de mire
în nori și sub nori liniște, după
dragoste gura-i duruta mea cupă.
(Apoi păsările fac pui de cântece
stelele coboară-n descântece
arborii așteaptă fete din fete
fructe lunecând să le desfete
semințele nasc părinți iar casele
cu încă o dungă își înseamnă oasele)
După dragoste soarele e Domn preafrumos
luna și tu cu cearcăn luminos
după nunta cerului cu pământul
sânii tăi tac pârguindu-și rotundul…
* Mic poem după dragoste
ULTIMUL RISIPITOR*
Risipitor sunt și după mine stelele după
mine zorii, după mine soarele risipitor,
fugind cu o mie de picioare
zburând cu o mie de aripi
după mine iarba cântând aleluia
după mine norii pe cer, risipitorii
după mine ploaia și spicele făcând dragoste
pământul și mările mereu după dragoste.
(Vai, risipitor sunt și am fost, fetelor
v-am făcut frumoase, amintiți-vă!
Unde-s gândurile voastre acum, dar ochii
de uimiri, pașii de aer, dar gura
de așteptare, brațele de dragoste, unde?
Iată, mângâi vântul și urma părului vostru –
o, cum v-ați dus,
zveltele mele poeme!
Unde sunteți, bărbați cu sufletul meu?
Toamnă e-n fruntea voastră sau rămâneți
cu durerea de-atunci dulce și tânără, unde
vă sunt armele și furiile și aurul?
Și vinul e-același? Dar fărădenopțile noastre?
Unde statuile – abur de munte –
și vorbele-n șuier aducând primăvara?
O, risipitorilor, prieteni ai mei…)
Iată, mă dărui mereu, după mine stelele
mă dărui, după mine soarele
fugind cu o mie de picioare
zburând cu o mie de aripi, Risipitorul
după mine iarba cântând aleluia
după mine norii și vântul făcând dragoste
după mine pământul și mările mereu în dragoste
după mine, mereu după mine, Risipitorul.
Vai, talantul se cheltuie, se topește
și curge-n văzduh – fluviu de aur –
aud pași după mine, pașii furilor:
sunt zvelți și tineri furii și cu gânduri
năvălind din multă lumină –
da, talantul meu se cheltuie, e
ultimul sunt ultimul risipitor!… Poate că mama se roagă
acum pentru întoarcerea mea…
* Fiul risipitor
Între noi, clipa
Cântec şi plâns, iar între ele
trupul meu chemat, nechemat
clopot între gemene stele
sângele-mi întunecat.
Unde te duci, unde mă duci
suflete, pasăre-rouă?
În urmă-i tăcerea cu braţe de cruci,
din faţă o vârstă ne plouă.
Numai aici, între noi, clipa
e de aur şi veşnică:
iubeşte-o, iubeşte-i risipa
de făclie în sfeşnică!…



