Spații culturale nr. 51 (5)

Virgil DIACONU

ESTE POSIBILĂ ŞCOALA DE POEZIE?

Cum ajungem scriitori? Nu ştim prea bine. Dar ştim cum ajungem profesori, ingineri, contabili, medici, tehnicieni, strungari: însuşindu-ne, printr-o instrucţie de profil, prin diferite forme de învăţământ, o serie de cunoştinţe specifice, pe care le aplicăm în profesiunea pe care ne-am ales-o.
Însă ca să devii scriitor ce cunoştinţe trebuie să-ţi însuşeşti? Şi ce şcoli trebuie să urmezi? Există şcoli sau facultăţi care te pot instrui şi califica pentru „meseria” de poet, prozator, dramaturg, muzician, pictor, filozof? Putem noi să afirmăm că promoţiile de absolvenţi ai Facultăţii de Filologie sunt musai promoţii de scriitori? Sau de critici literari? Şi tot aşa: sunt absolvenţii Facultăţii de Muzică muzicieni? Ajung toţi absolvenţii Institutului de Artă Plastică pictori sau sculptori? Sau ei devin, în marea lor majoritate, profesori? Este oare de ajuns să spunem promoţia ’50, ’60, ’70, ’80, ’90, sau promoţia 2000 a Facultăţii de Limba şi Literatura Română, pentru ca prin ele să înţelegem promoţii de scriitori?

Şcoala de Literatură şi Critică Literară „Mihai Eminescu”

Instituţiile superioare de învăţământ, care fac din limba şi literatura română obiectele centrale ale activităţii lor, nu au desigur drept obiectiv să producă scriitori. Dar scriitori, deci creatori de opere artistice, şi-a propus să fabrice, în anii proletcultismului, Şcoala de Literatură şi Critică Literară „Mihai Eminescu”, de pe Şoseaua Kiseleff 10 din Bucureşti, care în anul 1952 strângea, între zidurile apărate cu sârmă ghimpată, „elevi, studenţi, activişti de partid, de sindicat, de U.T.M., de la organizaţia de femei, ofiţeri, maiştri, muncitori, ziarişti, în sfârşit, toate categoriile sociale şi profesionale, reprezentate proporţional, mai puţin preoţii şi teologii”, spune Marin Ioniţă, elevul acestei şcoli, care după 51 de ani a cutezat să dea câteva lucruri pe faţă în cartea Kiseleff 10. Fabrica de scriitori, pe care o semnează (Ed. Paralela 45, 2003, p. 10).
De pe băncile acestei şcoli, „organizată pe principiile şcolii de partid Jdanov şi ale universităţilor muncitoreşti” (ib., p. 19), au ieşit primele promoţii de scriitori oficiali, din care M. Ioniţă îi aminteşte pe Nicolae Labiş, Lucian Raicu, Sonia Larian, Elena Zamfir, Mihaela Monoranu, Doina Sălăjan, Doina Ciurea, Ioana Zamfir, Radu Cosaşu, Ion Gheorghe, Gheorghe Tomozei, Florin Mugur, Horia Aramă, Atanasie Toma, Ion Grecea, Ion Axan, Nicolae Motoc, Mihai Negulescu, Ştefan Luca, Imre Portik, Ovidiu Zotta, Ion Buda, Irimie Străuţ, Adela Popescu, Crina Sârbu, Gabriel Manolescu, Florian Grecea, Sin Aron, Zetnic şi câţi alţii. Aşadar, Şcoala de Literatură i-a legitimat pe o parte din studenţii ei ca scriitori, fie că aceştia îşi puteau sau nu dovedi, prin opera lor, această calitate.
Mai mult decât cunoştinţe literare, aşteptaţii scriitori au asimilat la orele de „învăţământ politic” dogma partidului. Ei erau programaţi să fie, de altfel, scriitorii-doctrină, scriitorii oficiali, propagandiştii literari care să dea formă artistică în opera lor realizărilor partidului, vieţii muncitorilor şi ţăranilor, luptei dintre clasele sociale, „omului nou”. Ei trebuiau să înlocuiască vechea şi putreda literatură, din care făceau parte între alţii Mircea Vulcănescu, Vasile Voiculescu, Noica, Cioran, Arghezi, Blaga, Radu Gyr, cu noua şi viguroasa literatură… De fapt, atât scriitorii Şcolii de Literatură care au acceptat să slujească dogma politică, cât şi cei care, întru noua simțire, li s-au alăturat acestora, au creat în literatura română acea secţiune numită literatură proletcultistă, transformată în câţiva ani în literatura realismului socialist. Înfiinţate şi susţinute de partidul unic, P.C.R., literatura proletcultistă și literatura realismului socialist au funcționat ca literaturi oficiale, iar ele au pus în umbră (sub aspectul vizibilităţii şi al avantajelor materiale, desigur) atât literatura neimplicată politic a scriitorilor care n-au aderat la dogma partidului, cât şi literatura „burgheză”, care s-a opus directivei roşii.
Datorită puternicei susţineri financiare şi politice, literatura oficială a căpătat amploare, adică adepţi, tiraj şi vizibilitate, ajungând repede literatura lider sau „Literatura română”, pur şi simplu… Chiar şi în anul 1989, cel al Revoluţiei, literatura oficială era pusă la loc de cinste în bogata antologie de omagii numită Eroul, editată de Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste la Editura Eminescu. În această antologie 97 de scriitori băteau mătănii lui Ceauşescu, „arhitectul vremurilor noi”, şi „epocii de împliniri măreţe”.
Avea Şcoala de Literatură şi Critică Literară „Mihai Eminescu” capacitatea de a face scriitori? Este, bunăoară, poetul Labiş produsul, opera ei? Încă de la deschiderea şcolii, Sadoveanu a tăiat macaroana eficienței proiectelor literar-proletare, spunând că „dacă ar fi să se ivească un scriitor bun din fiecare promoţie tot ar fi ceva. Şi că nu se poate, în nici un caz, să iasă mai mulţi scriitori decât au intrat”, ne transmite Marin Ioniţă în cartea sa (ib., p. 10). Ceea ce înseamnă că din şcoala de literatură poţi să ieşi scriitor numai dacă ai intrat scriitor; şi că şcoala, prin ea însăşi, nu îţi oferă calitatea de scriitor… Acelaşi lucru l-am putea spune despre instituţiile de învăţământ superior de profil de azi: facultăţile de Limba şi Literatura Română pot să fabrice absolvenţi, dar nu şi scriitori. Fabrica de absolvenţi nu este totuşi o fabrică de scriitori.

Şcoala de poezie de la Mănăstirea Râşca

Dacă vremea şcolii proletare de literatură a trecut, ideea şcolii de literatură neînregimentată politic a rămas totuşi viabilă. De fapt, un fel de şcoli de literatură existau încă din Evul Mediu, iar spre începutul secolului trecut, Paul Valéry ţinea conferinţe având ca temă poezia… De exemplu, două dintre aceste conferinţe, Prima lecţie a cursului de poetică (1927) şi Poezie şi gândire abstractă (1939), au însemnat destul de mult pentru poetica modernă, deşi ele nu au fost rostite în cadrul unei şcoli de literatură.
Astăzi, în străinătate, cursurile de scriere creativă (Creative Writing) sunt aproape la ordinea zilei. Astfel de cursuri de poezie s-au ţinut, în anii tinerei noastre democraturi, şi la noi. De pildă, în vara anului 2005, la Mânăstirea Râşca s-a desfăşurat Programul Creative Writing, în cadrul căruia, timp de aproape două săptămâni, A. Urmanov (părintele Serafim) şi Nina Vasile au predat poezie unor elevi şi studenţi, 11 la număr… Analizele pe text, evidenţierea unor tehnici de scriere, discuţiile şi atelierele de creaţie au făcut din Mânăstirea Râşca, pentru câtva timp, o şcoală de poezie. Compunerea de către fiecare elev a 30 de poeme în ultima zi de şcoală, aşadar „proba scrisă de poezie”, s-a constituit ca un examen final ce trebuia să confirme învăţătura primită de la profesorii şcolii…
Faţă de cursurile de poetică ale lui Valéry, să spunem, care urmăreau dezvăluirea fiinţei poeziei, profesorii de la Mânăstirea Râşca au avut un obiectiv în plus: acela de a face poeţi. De a face poeţi şcoliţi prin intermediul unor profesori şcoliţi, pentru că însuşi Adi Urmanov a urmat, în Anglia, „nişte cursuri de compunere poetică şi a încercat să aducă şi în peisajul românesc ceea ce a învăţat el acolo”, ne spune, în Cafeneaua literară (nr. 1/2006), una dintre absolventele Programului Creative Writing. Şcoala de la Râşca şi-a propus, aşadar, să fabrice, fie şi în serie mică, poeţi…
A reuşit această şcoală să îşi atingă obiectivul propus? Mărturia împlinirii sau a neîmplinirii acestui obiectiv este seria celor patru cărţi editate de Urmanov: antologia de texte semnate de cei 11 elevi ai şcolii, numită „literatura potenţială 01”, editura Vinea, bucureşti, 2005, redactor şi prefaţator a. urmanov (folosim grafia inteligentă a profesorului, care a alcătuit antologia), şi cărţile celor trei eleve care au fost premiate de Urmanov. Cu privire la calitatea poeziei cuprinse în antologia celor care au urmat Şcoala de poezie de la Râşca se pronunţă, destul de prudent, chiar redactorul antologiei şi autorul prefeţei, A. Urmanov: „la râşca nu se scrie literatură, ci literatură potenţială” (iarăşi, gramatica potenţială… a poetului-părinte Urmanov-Serafim)… Dacă la Râşca se scrie literatură potenţială înseamnă că autorii acestei literaturi sunt deocamdată scriitori potenţiali.

Şcoala de poezie fără ziduri

Orice școală de literatură pune două mari probleme. Prima este aceea a actorilor ei, deci a profesorilor și elevilor care o constituie, iar a doua este aceea a literaturii predate, mai precis a calității acesteia.
Cine sunt profesorii școlilor de literatură? Și cine sunt elevii? Practica ne arată că întotdeauna arta literară este predată unor scriitori tineri de către scriitori-profesori maturi, iar întrebarea care se pune aici este aceea dacă arta poetică a scriitorilor profesori aparținând unor generații poetice mature este într-adevăr primită și asimilată de către scriitorii generațiilor literare tinere.
Aflat la o întâlnire între scriitori, prozatorul Nicolae Breban remarca acest fapt: generaţiile mature nu pot transmite experiența lor literară, poetica lor, generaţiilor tinere, pentru că acestea resping orice instrucție literară. Experienţa generaţiei literare mature este în acest fel zadarnică. Iată, spune Breban, tragedia pedagogului.
Dar aceasta pare să fie chiar tragedia poeziei moderne (1790-azi), pentru că nicio nouă generație poetică modernă nu este dispusă să își însușească și să continue poetica generațiilor poetice moderne mature, și, ca atare, acestea își născocesc propriile arte poetice și propriile tipologii poetice, diferite și chiar împotrivite artelor poetice mature. Poeziile romantică, neoclasică, pură, parnasiană, simbolistă, expresionistă, dada, futuristă, suprarealistă, realistă, șaizecistă, optzecistă, postmodernistă, douămiistă etc., sunt cu toate născociri poetice generaționiste, arte poetice generaționiste, care resping, neagă valoarea poeticilor generaționiste mature precedente sau contemporane.
Au preluat noile generații poetice poeticile generaționiste mature anterioare lor? Acum 40 de ani, mai precis prin anii ′80, tinerii poeţi ai generaţiei 1980 ironizau şi batjocoreau estetica generaţiei mature 1960; iar astăzi, „generaţia” (promoţia) 2000 face surcele poetica optzecistă şi toate celelalte poetici. Un exemplu în acest sens îl constituie cel puţin primirea în lănci a tuturor poeţilor optzeciști maturi la şedinţele Cenaclului poetic douămiist „Euridice”, condus de criticul Marin Mincu în anii 2000; dar și comentariile lor din presa literară. Poeții generaționiști tineri resping poetica poeților generaționiști maturi, după cum aceștia au respins, la rândul lor, poetica poeților generaționiști maturi care i-au precedat.
Poezia generaţionistă tânără nu găsește, așadar, nimic de valoare în poeticile generaționiste mature care să fie demn de urmat; și nici nu știm, în fond, dacă poeticile generaționiste mature sunt estetice, așa încât să ne dăm seama dacă aceste generații au într-adevăr ceva viabil de transmis… Mai sigur este faptul că, deși fiecare poezie generaţionistă matură vrea să-și impună poetica tinerelor generații poetice, nicio generație poetică matură nu deține, totuși, poetica estetică universal-modernă. Și nu o deține, pentru că generația poetică matură, ca orice altă generaţie poetică, fiind formată din foarte puţini poeţi de valoare şi foarte mulţi poeţi mediocri, este nedefinită artistic, nebuloasă, irelevantă și nefuncţională din punct de vedere estetic în totalitatea pieselor ce o compun. Ce profesor de poetică poate să fie o generație poetică compusă atât din poeți de valoare, cât și din poeți modești? Ce poetică, unitară în conceptul, ei vor preda poeții generaționiști maturi, de vreme ce unii dintre ei, foarte puțini, satisfac conceptul de poezie autentică, estetică sau de valoare, în timp ce alții, cei mai mulți, ilustrează un concept poetic precar estetic, pseudovaloric? Ce poetică unitară în conceptul ei vor transmite poeții-profesori generaționiști maturi, când poetica lor este, de fapt, dublă și contradictorie?
Dacă generația poetică matură nu are un concept poetic estetic capabil să exprime întreaga generație, nici generația tânără nu stă neapărat mai bine, pentru că nici la nivelul ansamblului ei nu se poate spune că aceasta posedă o sensibilitate estetică, ce i-ar permite să înțeleagă poezia/ poetica autentică și să își facă din ele modele. De fapt, în generația tânără pot exista atât poeți sensibili, inteligenți, cât și poeți de la care nu mai poți aștepta nimic bun. Condiția precară a multora dintre scriitorii tineri – și nu numai tineri – a fost surprinsă în general de către critica literară. Iată ce spune, de pildă, criticul Răzvan Voncu, în articolul Mutația valorilor estetice, sau schimbarea codurilor de lectură?, cuprins în volumul Actele colocviilor de critică literară ale filialei București (coordonator Radu Voinescu, Editura MLR, București, 2016, p. 100):
„E limpede pentru toată lumea că scriitorul contemporan nu mai percepe scrisul ca pe o ucenicie, ca pe o nesfârșită inițiere într-un meșteșug care trebuie dobândit prin exercițiu. Nici dobândirea necesarei culturi literare (necesară în primul rând scriitorului însuși, spre a-și putea găsi sunetul propriu, în simfonia literaturii înconjurătoare) nu mai reprezintă un imperativ. A dispărut deja și fantasma Operei: scriitorii scriu acum doar texte, care se vor întrețese, eventual pe orizontală, aglutinant, într-o carieră literară măsurabilă prin succesul comercial, iar nu pe verticală, într-un proiect gândit arhitectonic.”
Revenind la școala de poezie/ poetică, vom spune că aceasta nu își va putea atinge obiectivele decât atunci când va funcționa în regim estetic, adică atunci când atât actorii ei – poeții profesori maturi și tinerii elevi –, cât și poetica predată de poeții maturi, se vor plasa în orizontul estetic al poeziei. Concret, pentru ca școala de poezie să devină eficientă artistic, suntem determinaţi să înlocuim atât „generaţia-profesor”, cu poeţii moderni de valoare, cât și „generaţia-elev”, cu poeţii elevi tineri sensibili, deschiși poeziei autentice, de valoare. Și suntem determinați să înlocuim poezia generaționistă matură nedefinită artistic, cu poezia estetică, autentică sau de valoare.
Cu acești noi termeni, întrebările care se pun în legătură cu raportul profesor/elev apar modificate în mod substanţial, și anume: Preiau poeţii tineri înțelesul, spiritul poeziei moderne autentice, estetice, transmise de poeţii maturi performanți, sau poeţii tineri creează poezie eliberaţi de orice estetică, adică în afara spiritului autentic al poeziei? Aşadar, este posibilă şcoala de poezie?
Având fără îndoială simțul și „știința” artei poetice estetice a poeziei moderne pe care o practică, poetul-profesor matur autentic poate să atragă atenţia tinerilor tocmai asupra poeziei estetice și a principiilor care o fundamentează, deci constituie. El poate, așadar, să îi instruiască pe tinerii poeți în spiritul poeziei moderne autentice, estetice. Prin instrucția poetică pe care o primește, tânărul poet poate să dobândească simțul, gustul, înțelesul, conștiința poeziei autentice, iar asta înseamnă că la acest nivel, cel al instrucţiei poetice, al informării asupra poeticii autentice, şcoala de poezie este posibilă.
A dobândi simţul, gustul sau înţelesul poeziei moderne autentice este cât se poate de important, pentru că prin el pot să evaluez corect poezia și pseudopoezia existente, pot să despart grâul de neghină, pentru ca nu cumva să fac o pasiune tocmai pentru neghină şi, în loc de grâu, să semăn neghină. Dobândirea înţelesului estetic, corect al poeziei, a simţului estetic al poeziei, nu te ajută doar să recunoști poezia, din amestecul de poezie și nepoezie pe care uriașa producție poetică contemporană ți-l oferă, ci și să înnobilezi poezia ta cu acest spirit. În fond, scopul tău este acela de a produce o poezie care să exprime tocmai spiritul, mare, al poeziei moderne estetice, iar nu texte situate în afara poeziei estetice, autentice. Se vede în acest fel că profesorul tău de poezie este chiar poezia.
O întrebare stăruie totuși: este suficient ca tânărul elev să aibă simțul, înțelesul, conștiința poeziei, pentru ca el să creeze poezie? Orice școală autentică de poezie are capacitatea de a instrui, de a informa corect, estetic, dar ea nu ne poate garanta că va face poeţi. Şcoala de poezie nu inseminează capacităţi creatoare, ci instruieşte, informează și ghidează estetic un dat spiritual, o nebuloasă creatoare, a cărei evoluție și eficiență artistică nu sunt programabile, pentru că ele depind într-o măsură considerabilă de substanța creatoare însăși, de propriile disponibilități poetice ale elevului. Toată știința, teoria, estetica poeziei nu te ajută să faci poezie dacă gândirea ta nu este poetică.
Așadar, dacă germenii gândirii și sensibilității poetice nu există de la început în elev, atunci lecţia de poezie a antrenorilor culturali autentici, a marilor poeţi se exercită în gol. Drept dovadă sunt miile și miile de poeți proști, seci, care nu au învățat nimic din marea poezie a lumii, care este totodată și marea școală de poezie a tuturor celor care țintesc poezia. Semn că porțelanurile nu se fac decât din argila-porțelan.

FAPTE CULTURALE

Vasile GHICA

CRISTALE DE FUM

I-am tăiat coada câinelui meu. Se bucura, netrebnicul, când vedea un critic literar.
Apără-ţi visurile esenţiale ca pe un steag de luptă.
Aforismul este limba mea maternă.
În esenţă, politica este un conclav de lupi, unde cei flămânzi urlă la cei sătui.
Există momente în viaţă când nu mai poţi conta decât pe mângâierile mamei.
Unor cărţi le lipseşte linguriţa de ferment care ar fi putut să transforme aluatul în cozonac.
În artă, sub orice dună de nisip poate să clipocească un izvor.
Numai popoarele imbecile îşi transformă eroii în martiri.
Se pare că şi frica ancestrală a românilor de neant s-a metamorfozat, între timp, în nepăsare.
Oamenii de geniu modelează marmura timpului.
În viaţă, ca şi în artă, aplauzele îşi pot schimba oricând destinaţia.
Morala explicită în artă este asemenea arcurilor ieşite din saltea.
Orice izbândă artistică poate fi o bucăţică din mozaicul fericirii generale.
Citeşte măcar biblioteca genetică din tine!
Misiunea artiştilor de astăzi este mai dificilă, pentru că obstrucţia comunistă era mai uşor de ocolit, decât indiferenţa lumii de acum.
Au reînceput marile migraţii. Oare ne vom instala iar bisericile pe roţi?
Să nu dramatizăm totuşi criza lecturii! Dispar cititorii, este adevărat, dar se înmulţesc exponenţial scriitorii.
Timpul ne lucrează pe toţi. Încet, dar sigur.
Există scriitori actuali care au primit la diverse festivaluri şi concursuri literare mai multe diplome şi decoraţii decât mareşalii sovietici de pe vremuri.
Iubirea – această pădure de mesteceni a vieţii.

Gina ZAHARIA

spre nebunia perfectă

cutreierasem lanuri de cocori
mi-era teamă că aripa ta putea fi la oricare dintre ei
unii aveau paravane pe inimă
întregeau imagini diforme
în mână ţineam ceaşca de iubire
afurisita
cât am plimbat-o prin bobul de neghină
îţi promisesem că-ţi voi aduce
un strop-două de mine te ştiam însetat

vezi aici te auzeam din când în când
ce să văd nu aveai scară spre crama în care-ţi eram vin
îndemnai caii de cuget să-şi ducă hergheliile spre alte păşuni
am prins hăţul şi am împiedicat pădurea
rupeam arbuşti nespovediţi
făceam dulceţuri din rădăcinile dragostei
şi te trăgeam de mânecă
ieşeau acorduri şi se pierdeau pe trupul sub coasă
se poate să-mi furi patul din fânul somnului?

ai apărut dintre două lumi femeie
cu talentul de a călca în zodii
când am şedinţă de ierarhizare
acoperă-ţi umerii cu eşarfa
pe care ţi-am trimis-o pentru eşafod
măcar atâta să cari după tine n-ai stupi de inimă
n-ai… nici nu ştiu ce n-ai dar pleacă odată din jăraticul acela
e covorul pe care ţi l-am întins ca o cursă
spre nebunia perfectă

incolor

atunci au venit trei luceferi
se țineau de mână
de va apărea să n-o lăsați să treacă
zicea unul
are părul despletit și ar putea ucide luna
și au pierit…

îi ascultasem de sub mâneca cerului
lângă mine se deschideau baricade
una două trei
de nicăieri o nimfă cânta la pian
luceferii se așezaseră pe clape

am început să merg desculță prin cerneală incoloră
cineva mi-ar putea șterge inima
am schițat rezerva mea de mâine
ah nu
știu că înțelepții își autodictează testul
învinșii îl strecoară sub prag

eu râd de țigăncușa timidă care le imită gesturile
femeie femeie
ia soarele în coșul tău și plimbă-l
știi cum e să-ți răsară din piept?

șerpii cerului

fierarii vând o nouă potcoavă
în ea e degetul soarelui o legătură de chei
și strada care-și duce casele într-un sac
la vama timpului

ai aruncat în coșul meu de nuiele
tot mărunțișul inimii
din când în când o ruletă negociază cu apusul
pe zidul nordului apar și dispar vitralii

de ceva timp joc șotronul pe stânci
calc pe ramuri
sunt șerpii cerului
la ultima reprezentație de succes

cântărețul de ceară s-a înecat cu o notă
o eclipsă deturnată îi mai dă un ton
mă ții de mână și fluieri
singura sălbăticie de care mă tem
e omul de fier

zgârieturi pe cer

acum știu
sahara a devenit o lingură arsă
din care a gustat într-o joi
dragostea

tu și antares

unul dintre voi cânta mai mult pentru sine
celălalt așeza galaxia
în jungla inimii
fiecare notă devenea imnul păsărilor flămânde

din când în când
cineva se furișează în epiderma soarelui
să fie arșița într-un alai de liniște
după un bal-mascat?

de fapt
cele mai înalte raze
sunt zgârieturi pe cer

la sanatoriul de zâmbete

am trecut războiul cu barca
grăniceri obosiţi oase de nu-știu-ce vămi cu buzunarele goale
și vasul în care se distrugeau amprentele timidului meu strigăt
ce otravă domestică alunecă spre vale
înmormântarea florilor-de-colț era stângace
mărfarele își vindeau locurile pe linii moarte
o singură jonglerie mi-ar fi pierdut inima însă nimeni n-ar mai fi intonat la fel discursul
vânătorului cu masa goală

în dreptul casei tale dormea luna
am adunat țărâna șoaptelor și am făcut streașină pentru ochiul care separă
apa de soare
împărțisem foamea în două
nu mă știai pe de rost ne măsuram palmele pentru încă un apel
în fond nu furasem decât mărunțișul sinelui
și tusea unui greiere

țineai strâns biletele pentru cursa de miezul nopții
lasă-mă la lumină am șoptit însă mersul pe jos nu are ferestre
șuvița din scâncetul unui trandafir tace
ce timid îți este urcușul femeie
ai văzut
portretul tău e la sanatoriul de zâmbete

Camelia Manuela SAVA

Ce înseamnă statornicia

De când m-am născut în visul acesta
Ochii tăi au crescut verzi în mine
Iubirea e un eșafod
Peste care puțini îndrăgostiți pot trece în siguranță
fiindcă le sunt ciopârțite speranțele
Doar ce ne trezim să bem cafeaua să prăjim o felie de pâine
și secundele sticloase ne taie în mii de fărâme
pulverizându-ne sângele peste străzi peste acoperișul blocurilor peste umbre
Călăul are milă doar de cei cu suflete mari catifelate
noi suntem ce suntem doar când iubim
nimic nu e statornic niciun sentiment nu curge veșnic aici ca apa izvorului
tu ai știut de la început că iubirea e doar o buclă a timpului contondent
încep să te cred

CERTITUDINE

știu că exiști în orașul acesta
unde ploile mă conduc spre minuni ascunse în tuneluri de marțipan
cred cu tărie că mă mai iubești nespus de mult
sunt acea păpușă din vitrină
pe care ai vrea să o cumperi dar încă nu ai destul mărunțiș
știu că exiști aici
lângă inima care adună tot felul de cioburi
strălucind albastră când îmi deschid cutia toracică
toți ageamiii chirurgi
caii cu tropotul lor mă poartă în brațele tale de catifea
știu că drumurile toate duc spre tine, iubitul meu!
Tu ai doruri și ochi verzi
care ucid pe oricine se apropie de vitrina
unde poți săruta zilnic pantofii prințesei de chihlimbar
ea te așteaptă zi de zi anesteziată
fiind sigură că de atâta neant
ai rătăcit drumul până la ceașca de cafea pe care să o bei
aburind
clipești din ochii de mărgean
visându-mă, strigându-mă neîncetat și tu…