Spații culturale nr. 51 (3)

Din poezia lumii
în traducerea lui Leo BUTNARU

Vitauts ĻŪDĒNS
(1937-2010), Letonia

Pe când pregăteam pentru editare antologia „Traduceri din secolele XX–XXI” (Iași, 2013), îmi aminteam vag că, prin ani, tradusesem și din alți autori din lumea mare, însă nu eram dispus să răscolesc prin maldăre de mape, să răsfoiesc zeci de caiete, ca să găsesc munca (…deplină!) de românizare a poeziei altora în junețile mele. Mă văzui nevoit să renunț și la căutarea unor texte ale letonului Vitauts Ļūdēns, pe care eram sigur că le tradusesem cândva, foarte demult.
Însă, până la urmă, tot a trebuit să intru, necruțător, în mape și caiete „gospodărite” acum mai multe decenii, din care să recuperez câte ceva, dar să și trimit în neant sute de pagini. Această îndeletnicire nostalgică, dar și… inclementă, uneori îmi oferă și surprize plăcute. Astfel că, într-un manuscris (…bineînțeles, îngălbenit…) găsesc și două poeme ale lui Vitauts Ļūdēns, cu mențiunea că le-am românizat în iunie 1973, pe când eram militar. Le-am românizat în caractere de litere chirilice, cum eram nevoit să scriem pe atunci noi, cei din stânga Prutului. Le public aici, inserând și facsimilele lor (oarecum ciudate deja!) în primă schiță.
Apoi unele mențiuni de pe una din acele file: tradus 18.06.1973, într-o noapte de gardă și chiar îl pedepsisem nu mai țin minte din ce motiv pe unul dintre subordonați, pe armeanul Movsesean, un sergent cam năzbâtios, dar, de altfel, flăcău de toată isprava. Pe fila celui de-al doilea poem, „Luntrea lunecă…”, menționam (deja în alfabet românesc; scăpasem de serviciul militar!) că reluasem traducerea în iulie al aceluiași an, când mă aflam în concediu post-kaki chiar în Letonia, la Riga.

***
Vitauts Ļūdēns s-a născut în localitatea Jelgava, absolvă școala de șapte ani din Berzes, apoi studiază la liceul din Mezotnes. Un timp, lucrează mecanizator, după care își face studiile la Universitatea de Stat din Letonia, Facultatea de Istorie și Filologie. Mulți ani, practică jurnalismul, din 1967 fiind angajat în redacția revistei „Liesma” („Flacăra”), apoi în cea a hebdomadarului „Literatūra un Māksla” („Literatură și artă”). Cunoscut și ca scriitori pentru copii.

CÂNT DE SLAVĂ PENTRU CĂCIULIȚA GREIERAȘULUI

Slavă ție, verde căciuliță-n minuscule carouri a greierașului!
Slavă pânzei tale urzite din cele mai fine sunete ale primei zile de vară. Le-au tors albinele și fluturii, în stative alese le-au țesut bondarii.
Slavă căptușelii tale molcuțe, ușoară ca respirația răchitelor, încât căciulița nu apasă greu pe frunte. Iar frunții greierașului trebuie să nu i se pricinuiască oarece rănire oricât de mică. E fruntea muzicantului. Iar dacă greierașul nu și-ar zice cântul, s-ar usca și bradul, și mesteacănul. Grâul s-ar pătuli… Aici, pe pământ, noi nu avem nevoie de liniștea întru totul pură. Putem viețui în liniște doar când ea e întrețesută cu glasul de greier.
Slavă și cozorocului tău ce e cât o unghie. El apără de grindină ochii greierașului. Iar ochii greierașului sunt ochi de muzicant. Ei citesc notele albăstrelelor și romanițelor, cărora unii deja le-au și uitat sunetul. Irepetabile melodii ale albăstrelelor și romanițelor cu care totdeauna începe cântul codrului și al apelor. De cum vine vara, dați-le greierașilor toate microfoanele, le puneți la dispoziție televiziunea și radioul. Cântul greierașilor e aerul curat. Eu cred în munca omului care poate asculta, evlavios, un greier.
Slavă ție, verde căciuliță-n minuscule carouri a greierașului! Mânuța purtătorului tău te va flutura pe urmele verii ce pleacă. Apoi, scuturând polenul florilor de pe arcuș și vioară, greierașul le va înveli cu grijă în pânza ta, frumoasă căciuliță. După care va pleca undeva… acolo… – nu se știe unde.
La geam, iarna va șopti povestea căciuliței greierașului, în care-s învelite vioara și arcușul, tăinuite în cel mai uriaș, cel mai adânc nămete.

***

Luntrea lunecă lin,
Țărmul pleacă departe-ndărăt, până se transformă în orizont și el.
În brazii și stejarii încă verzi, mai doarme vara,
Iar peste ei – al toamnei sânge rece.

Vom fi nevoiți să ne-afundăm iar în monotone zile gri
Ce nu vor încălzi pământul – noi va trebui să-l încălzim.
Va trebui să încălzim oameni, pisoiași, păsări, căprioare.
Dacă ești om, tu trebuie să poți și să știi a încălzi

Trebuie să știi a ocroti urecheații din livezile din Usma,
Să veghezi, pentru ca nu care cumva lupii răi să dea prin Dundaga,
Să pleci pe urma jderilor, să prinzi lincși și vulpi.

Să cureți zăpada în Elgava, să curți nămeții din Bauska
Și, ca un copil neobosit, să iei în brațe Riga-toată,
Strângând-o la piept și încălzind-o lung-prelung.

Adrian BOTEZ

NEDREPTĂŢIT

au venit la mine crinii – osândiţi
să le dau şi foc şi sânge – stors din stih
au venit la mine câinii zădărâţi
au venit toţi peştii din recif

şi popoarele de stele-au năvălit
crugul să-i citesc fiecăreia m-au silit
din pustiuri împlinitu-s-au oglinzi
şi-au ţesut zadarul la mine în tinzi

tuturor le-am fost ieri pròroc şi-ajutor
de cer piscului i-am spus să-i fie dor
nu e duh să nu-i fi fost învăţător

şi-acum sunt chemat – plebeu banal – să mor
…L-am pârât pe Crist la Inorog:
mi-a şoptit ca viaţă să nu-mi rog…

MITOLOGIA AMURGULUI

îngerii din cetini zboară – cântul lumii curme
orb e cerul peste piscuri – munţi pustii de turme
mut e gândul de iubire – învelit în ceţuri
stinşi sunt Soarele şi Luna – zeii dorm în jeţuri

stele nu-s să toarcă soarta – spânzuratu-s-au de grinzi
nici măcar pe Răstignitul – nu-L mai ai – Iudă – să-L vinzi…
din clopotniţă cocorii cad greoi la mine-n brazdă
pe moşie năpădit-au viermii beznelor de caznă

Căţelul Pământului şi cu Inorogul
se-mpăcară-n noapte şui – ca surdul cu orbul
regi şi neamuri au apus – îngropate-n sorburi
mlaştina-a-asmuţit în munţi bufniţi şerpi şi scorburi

bieţi stejarii plâng pe prispe – Lebăda-i străpunsă
e nebună Cosânzeana – stă în piatră-ascunsă…
unde-i Sculptor – Făt-Frumosul – cu mâna-i vrăjită
din stânci iar iubita-şi scoată – lumii iar trezită?

Flavia ADAM

dependență

nu pot să scriu decât dacă sufăr
de moartea aceasta sălcie
pe care unii-o numesc
dragoste

pădurea de zahăr

din ce în ce mai tineri:
dragostea noastră
o pădure de zahăr

ne întindem spre crengi
lingem otrava
cădem secerați

curaj iubite curaj
niciun dumnezeu nu va îndrăzni
să ne-arunce din rai

absență

fiecare zi o absență:
în fața bisericii se adună iar porumbeii
cerșetorii întind mâini înnegrite

aș prefera să fie-ale mele
iar tu să treci ca un străin oarecare
ținând o carte sub braț

în dreptul meu
să te oprești o secundă
să mă privești în ochi
să bâlbâi ceva despre un vag déjà vu
să pleci mai departe

poate așa
aș suferi mai puțin
și-aș învăța să trăiesc cu firimitura de pâine
scăpată din gurile trecătorilor

povești mincinoase

spusă de mine
orice poveste pare adevărată
nu pot să m-abțin
e ca și cum mi-ar trece un șobolan negru prin față
și nu aș face nimic să-l opresc

ca și cum aș mesteca o piatră oarecare
din râu
și nu mi s-ar rupe dinții
și măselele nu mi s-ar toci niciodată

o ceață-i viața mea
o pajiște unde nu crește iarba
o găleată cu apă de ploaie
când nu mai știu de câte seisme-i nevoie
să reasfaltez toate șoselele care duc
înspre noi

îngenunchere

iad de gheață îmi ești,
ninsoare la mijloc de august.
ah, dacă aș cunoaște drumul spre inima ta,
cu urcușuri și coborâșuri, cu ape despicate în patru!
ah, dacă nu m-aș împiedica
de mugetul cerbului primăvara,
de nările lui umezite,
de felul în care mă îngenunchezi
ca pe orice femeie
de la marginea drumului!

lecția de iubire

iubirea nu se învață
cum nici mersul pe apă nu se poate-nvăța
nu se transmite din tată în fiu
din stejar în ghinda căzută

dragostea se pipăie îndelung
pe întuneric
pe ploaie
se ia la bani mărunți
se netezește
cu fruntea
cu pieptul

cu inima împăcată ca înainte de-o moarte
despre care nici nu știai
c-o să vină

ciornă

seară de toamnă
trag un fum
mă înec
donez un bănuț
pentru rutina noastră bolnavă

ciornă în coș:
cât de puțin mă iubești
cât de mult mi-am dorit
să răsari pentru mine

Milena MUNTEANU

„Avem o datorie de suflet, să transmitem copiilor noștri limba și tradițiile în care am crescut”

Interviu cu scriitoarea Milena Munteanu (Canada)

– În una din povestirile din volumul „Departe de țara cu dor” evocați, cu mult farmec, grădina bunicii din Săliște. De unde vă trageți, de fapt, rădăcinile?

– Stimate domn, amândoi părinții îmi sunt ardeleni din Mărginimea Sibiului. Mama este din Poiana Sibiului, sat de oieri, tata este din Săliștea Sibiului, sat care a dat numeroși academicieni și oameni de frunte ai țării. În anii tinereții părinților mei, se investea masiv în Oltenia, din motive cunoscute. Tatăl meu fusese șef de promoție la Facultatea de construcții și i s-a oferit o poziție de director la Institutul de Proiectări în Construcții din Craiova. Eu m-am născut la Craiova și am văzut orașul crescând sub ochii mei. Țin minte că, într-o compunere școlară, am evocat amintiri despre cum mă dădeam cu sania pe derdelușul format pe muntele de pământ, din care avea să se construiască Teatrul Național… Centrul a fost reconstruit, iar acum craiovenii sunt tare mândri de orașul lor. Deși părinții nu plănuiseră să stea așa mult, până la urmă au stat la Craiova peste 30 de ani. Cu alte cuvinte, și-au dedicat viața unei lumi de care ei fuseseră străini. S-au întors la Sibiu la pensie, doar după ce și-au împlinit datoria de înflorire a patriei… Așa că eu sunt născută, crescută și educată la Craiova. Am respirat atmosfera olteană, iar în final m-am căsătorit cu un oltean. Îmi făceam doar vacanțele în Mărginimea Sibiului, la bunici, dar verile petrecute acolo m-au impresionat profund și au ajuns să mă influențeze în feluri pe care nici nu le-aș fi bănuit.

– Ați făcut studii universitare la Craiova, iar apoi la Toronto. În biografia oricărui scriitor, perioada formării intelectuale, a studiilor și a lecturilor este importantă. Ce vă aduceți aminte despre această etapă?

– La Craiova am fost elevă la Liceul de muzică, apoi la Liceul Elena Cuza (secția franceză, unde am fost foarte interesată de subiecte cu profil umanist); am absolvit Liceul Nicolae Bălcescu (acum redenumit Liceul Carol). După bacalaureat mi-am îndreptat pașii spre un domeniu ce promitea să-mi pună la treabă interesele științifice, un domeniu despre care am anticipat, corect, că va oferi șanse nemaiîntâlnite până atunci, așa că am mers la Facultatea de Automatizări și Calculatoare.
Formația inginerească mi-a prins foarte bine oriunde în lume. Mai întâi am avut repartiție în cercetare, la un institut din București, apoi am lucrat la firme româno-franceze, belgiene etc… Deci am lucrat pentru companii vest-europene, iar mai apoi am emigrat în Canada. Formația știintifică s-a dovedit foarte utilă în cazul nostru și mi-a servit pe tot parcursul carierei. Ajunsă la Toronto, am încercat să înțeleg mai bine lumea de aici, așa că am făcut un master în Business Administration la Universitatea din Toronto. Continui să lucrez într-un domeniu care se situează între tehnologie și business. În plus, predau la Universitatea din Toronto.
Cum am devenit scriitor? Cred că dorul de țară, dar și trecerea tatei în neființă m-au făcut să scormonesc mai adânc în suflet, încât am ajuns să mă întreb despre rostul nostru în lume. Am urmat un filon care a existat întotdeauna în viața mea, dar care a trăit în subteran, înăbușit, până când a trebuit să erupă. A fost o nevoie internă, mai degrabă decât ceva plănuit.

– Cum v-ați apropiat de literatură?

– Cred că totdeauna m-am simțit atrasă de literatură. Primul meu mentor a fost tata, care, deși avea o formație inginerească, era un cititor pasionat, împătimit chiar. Devora cartea și avea o perspectivă extrem de generoasă asupra lumii. A avut o carieră tehnică de succes, dar sufletul îi dădea ghes la preocupări umaniste, căci avea o disponibilitate filologică/ filozofică cum rar am întâlnit. Deși lucra, din necesitate, în domeniul tehnic, el era un filozof înnăscut, cu o pasiune enciclopedică. Ne citea de la Chaucer la Shakespeare, de la Heisenberg la Feynman (amândoi laureați Nobel în domeniul fizicii), de la idei contemporane la ce știu eu ce … Când îl vizita câte un prieten, îi punea în brațe ultima carte gustată. Tata avea o mare sensibilitate artistică și era dispus să-și împartă lumina minții și sufletului cu alții. Pe mine mă inspirau discuțiile noastre, fie că erau despre doctoratul lui, despre istoria artei, a literaturii… fie că îl auzeam fredonând/ fluierând muzică clasică. Având în vedere cât de bogată era biblioteca părinților săi din Săliște, cu volume rare, ce se citeau cu sfințenie, nici nu mă surprinde disponibilitatea enciclopedică și curiozitatea sa vie. În plus, el fusese inspirat de spiritualitatea sălișteană care mustea de bogăție și frumusețe. Avea miez. În cartea mea, „Departe de Țara cu Dor” vorbeam despre drumurile învățate în munții Cibinului, dar și despre drumurile culturale începute acolo, influențate chiar de atmosfera intelectuală a Săliștii Sibiului. Atunci mă comparam cu un fir de apă ce de-abia izvora, care, deși nu-și găsise încă drumul spre marea cea mare, știa sigur din ce munți izvorăște…

– Practicați reportajul și aveți o apetență deosebită pentru însemnările de călătorie. Ce rol are călătoria, contactul cu un mediu străin pentru formarea unui scriitor?

– Fiind și din neam de ciobani, cred că am avut transhumanța în sânge. În plus, pe mine m-a mânat mereu curiozitatea. Am călătorit prin viață cu ochii deschiși, fiind interesată să înțeleg ce suntem noi, de fapt… Așa că am folosit oglinzile de lumi străine ce mi-au stat la îndemână ca să mă întreb ce-am fost, ce suntem și ce am putea deveni. Uneori simțeam că frec pereții lumilor pe care le vizitam întrebându-mă neîncetat ce am putea oare face mai bine? Ce am putea deveni noi, românii? Ce am putea învăța de la alții? Cum ne-am putea recâștiga verticalitatea? Unul dintre primele articole scrise de mine se intitula „Miracolul din noi” și exprima nevoia de a ne regăsi pe noi și a ne reconstrui dinăuntru, ca într-o formă de purificare. Gândeam că trebuie să ne scuturăm de anumite obiceiuri, spre a învăța mersul înainte – pe baze noi de înțelegere, de încredere și demnitate. Foloseam lecții descoperite în lumea largă, pe care le credeam aplicabile și posibile, de ce nu, și la noi.
Scrisul meu a fost comparat cu al altor mari călători, cu al unora pe care nici nu i-am citit. Din literatura română s-au făcut referiri la Hogaș, iar la recenta lansare a cărții „Din Țara Soarelui Răsare” s-a făcut o paralelă cu Dinicu Golescu, a cărui operă îmi este străină. Alții au făcut referiri la Aristide Buhoiu, sau la „Spectacolul lumii” de Ioan Grigorescu. Poate că mintea te duce acolo, deși fiecare perspectivă e cât se poate de diferită… Ce au toate aceste viziuni în comun, este, poate, chiar magia călătoriilor: descoperirea ce stâmpără curiozitatea și uimirea ce rezultă ca urmare a cunoașterii. Se pare că oamenii au o nevoie de a-și mărturisi această stare de entuziasm în fața minunilor lumii. Poate că am fost doar norocoasă să captez rezonanța mea la frumusețea și misterele vieții.

– Când ați părăsit România și în care circumstanțe?

– Am plecat din țară în timpul marelui exod de după revoluție. Circumstanțele ne-au fost prielnice mie și familiei, având în vedere că am găsit slujbe bune. Eu, însă, care am fost inițiatoarea plecării, am rămas cu regrete… căci hemoragia masivă de creiere și de mână de lucru a sărăcit și sărăcește țara. Am simțit că am lăsat multe datorii acasă. Am început să scriu și din dorința de a împărtăși și a restitui câte ceva, spre beneficiul tuturor.

– Cum v-ați acomodat cu noua viață, cea din exil?

– Adaptarea la lumi noi este întotdeauna grea. Mă exprimam, într-un interviu dat domnului Nicolae Băciuț, că sunt mai multe etape ce fac parte din acomodare:
1. Să realizezi că cei din jurul tău înțeleg viața în alte feluri.
2. Să încerci să îi înțelegi.
3. Să încerci să te faci înțeles…
Mie mi-a fost greu să înțeleg chiar primul pas, căci de obicei presupunem că lumea e doar una și că toți o văd la fel. Îmi era și mie clar că socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg, dar mi-a luat mult timp să înțeleg lumea în care am plonjat. Gândim diferit și e important să înțelegi valorile noii lumi, dar și modul de gândire al celor printre care trăiești. Cred că sunt și lecții pe care le putem învăța.
Noi ne-am adaptat, dar poate a fost și un noroc că era nevoie de știinta noastră de carte, așa că cei din lumea nouă au investit în noi.
Soțul meu a făcut un doctorat aici (deși mai avea unul din țară), iar eu am făcut încă un masterat, tocmai ca să ne racordăm cât mai bine la realitățile de aici… de atunci stelele au început să ni se alinieze tot mai bine.

– Sunt mulți scriitori care își părăsesc limba maternă și încearcă să se impună în cultura țării de adopție. Dumneavoastră ați ales să scrieți în românește. Cum se explică această alegere?

– Repet, la mine scrisul în limba maternă se datorează dorului, dar vine și dintr-o dragoste mare. Este și o alegere conștientă, pentru că simt că avem o datorie de suflet, să transmitem copiilor noștri limba și tradițiile în care am crescut.
Într-una din recenzii, cineva a spus că: „[Milena Munteanu Lițoiu] este și ardeleancă, și olteancă, și canadiană, și japoneză, este a oricărei nații. Dar – rămâne a României. De ce? Numai ea știe. Nimeni nu poate răspunde la această întrebare. De ce rămân străinii mereu aproape de propria lor țară? În primul rând, atât de puternic – prin limbă. Cea mai frumoasă, limpede, gramaticală, logică, curată, unică, întreagă și rotundă – mânăstire – a istoriei României.”
Am luat asta ca pe un compliment. Mă onorează.

– Care sunt publicațiile culturale cu care ați colaborat?

– Am o rubrică permanentă la revista Observatorul din Toronto. Sufletul acestei reviste, craioveanul Dumitru (Puiu) Popescu mi-a propus colaborarea. Îi sunt recunoscătoare pentru tot ce face pentru comunitate. Am avut încurajări și de la scriitori veterani, așa că am fost ajutată pe parcurs.
Colaborez frumos cu revista Candela din Montréal, condusă de nonagenarul făgărășan, domnul Victor Roșca. E o revistă care se autofinanțează și care a sărbătorit de curând 20 de ani de existență. Domnul Victor Roșca documentează activitatea publicistică a românilor emigrați în Canada din ultima sută de ani.
Asociația Scriitorilor Românilor din Canada, condusă de Alexandru Cetățeanu, din Montréal, m-a invitat de curând să devin membră.
Am fost publicată de mai multe reviste din Statele Unite: Gândacul de Colorado, Miorița USA, Clipa, Lumina Lină etc.
Public, de asemenea, în revista Itaca, condusă de domnul Viorel Ploeșteanu.
Colaborez cu revistele Confluențe Literare și Argument din Australia, conduse de o altă mare personalitate, un român adevărat, domnul George Roca.
Sunt onorată să colaborez cu revistele din țară: Vatra Veche (domnul Nicolae Băciuț), Starpress International (doamna Ligya Diaconescu), Cetatea lui Bucur (doamna Elizabeta Iosif), Constelații Diamantine (doamna Doina Drăguț), Singur (domnul Ștefan Doru Dăncuș), Armonii Culturale (domnul George Stroia), Pietrele Doamnei (domnul George Baciu ), Memoria Slovelor (domnul Ion Nălbitoru), Moldova literară (domnul Mihai Știrbu) și altele.
Am menționat aceste dragi colaborări, precum și numele din spatele lor, pentru că le sunt recunoscătoare pentru ceea ce fac pentru limba română și pentru comunitate. De fapt, sunt mai multe.

– Cărei generații literare aparțineți, cu cine dintre scriitorii români aveți afinități?

– Nu știu dacă aparțin vreunei generații literare, mă consider mai mult un fenomen izolat, decât aparținând vreunui curent. Sau poate aparțin generației de exilați din care fac parte atâția alți scriitori români din diaspora (precum doamnele Elena Buică, Gabriela Căluțiu Sonnenberg, precum și alți distinși colaboratori ai revistelor la care particip) – indiferent de vârsta scriitorilor sau de locul în care viețuiesc.
Celebrez calitatea scrisului oriunde o întâlnesc, în scrisul contemporanilor sau al altora. Dintre monștrii sacri îi amintesc pe: Onisifor Ghibu (săliștean)… Eminescu, Blaga, Marin Sorescu, Arghezi, Doinaș, Vieru … De fapt, mult mai mulți merită respectele mele. La Rebreanu am admirat mereu dragostea pe care o avea pentru țărănime, pe care a articulat-o splendid în cuvântul său de intrare în Academie.

– Cum apreciați activitatea culturală a diverselor asociații din Diaspora, cu care dintre ele colaborați?

– Am amintit câteva mai sus: simt că fac parte din familia Observatorului, a Candelei de Montréal. Am fost recent invitată să fac parte din Asociația Scriitorilor Români din Canada (ASRC) și din alte asociații scriitoricești. Dorința mea ar fi să învățăm să ne susținem, să colaborăm, în interesul nostru al tuturor.

– Ce legături mai păstrați cu țara de origine?

– Legături calde, de suflet. Colaborez de câte ori pot la diverse antologii și dicționare literare, încercând să particip la crearea unei imagini cât mai nuanțate a trăirii românești, indiferent unde are loc.
Amândouă cărțile mele sunt publicate în țară. Am avut lansări de carte la Librăria Humanitas din Sibiu și la Librăria Mihai Eminescu din București.
Am fost onorată de câteva premii câștigate la concursuri internaționale, cum ar fi „Memoria Slovelor” – 2016, dar și cu Marele Premiu la secţiunea Reportaj literar, la concursul desfăşurat în cadrul Festivalului European al Artelor „Ciprian Porumbescu” 2013.
Mă onorează includerea mea în diverse volume colective, cum ar fi „Întâlniri semnificative”, precum și într-un volum dedicat scriitorilor din diaspora, apărut sub îngrijirea distinsei doamne Cezarina Adamescu.

– Cum vedeți, din Canada, evoluția societății românești actuale?

– Inspirați de toleranța incredibilă a Canadei care ne-a primit cu brațele deschise, pe noi ca și pe alții, care ne-a dat tuturor o șansă, m-aș bucura să cred că și noi, românii, vom învăța să ne tolerăm între noi, ba chiar vom ajunge să ne ajutăm unii pe alții. Să ne încurajăm în ceea ce avem de fală. Să învățăm unii de la alții.
Teoria mea este următoarea: noi, românii, putem funcționa excelent la nivel individual (uitați-vă, vă rog, câte talente, câți studenți români sunt la cele mai bune universități din lume, ce realizări frumoase au așa de mulți!), dar mă tem că disfuncționăm ca societate, sub multe aspecte. Nu funcționăm ca un „stup”, iar dacă nu știți ce vreau să spun, uitați-vă la albine, vă rog, sau la alte societăți care funcționează după principii similare. Uitați-vă la rezultate. Cum se compară? În lumea de aici copiii sunt învățați de mici să socializeze; ei au un „house” în școală, adică o echipă din care fac parte și înțeleg de mici că fiecare își apără „house”-ul lui, echipa lui, ceea ce se și traduce prin „casă” în limba română. Cred că trebuie să învățăm să ne comportăm și noi ca un stup, chiar dacă uneori trebuie să punem prioritățile grupului înainte de toate. Concepția lui „las că știu eu mai bine” sau „eu sunt mai deștept” – nu denotă întotdeauna o idee mai bună și nici deșteptăciune.
Eu sper ca țara să învețe să discearnă între lucrurile pe care le adoptă din exterior și valorile pe care le perpetuează din interior. Țara trebuie să știe ce are de apărat și ce are de schimbat. Mai sper să învățăm să construim, în loc să pierdem ce avem. Trebuie să încurajăm, în loc să distrugem. Să găsim oportunitatea în loc să ne fixăm pe lipsuri. Să învățăm să acționăm în loc să ne plângem. E nevoie să reînvățăm să mergem înainte.
Nu pretind că dețin vreun secret și poate că ceea ce am spus sunt doar niște locuri comune, dar cred că se poate spune cu destulă tărie cât de importante sunt aceste aspecte în viața comunității. Așa că eu doar le reamintesc, căci de știut le știe toată lumea. În plus, e una să le știm și altceva e să le punem în practică în mod consistent.

– Constatați undeva că azi vânturi istorice bat din toate direcțiile asupra României. Ce credeți că ar trebui să întreprindă clasa politică actuală pentru a asigura un viitor demn națiunii noastre?

– Eu nu sunt om politic și fac tot posibilul să stau cât mai departe de politică. Mă întreb însă dacă poate cineva să-ți ia demnitatea fără permisiunea ta? Oare demnitatea nu se pierde doar când o pierzi tu sau o depui la ușa cuiva? Mă tem că pe noi, pe români, ne macină dezbinarea și că nu avem șanse decât sprijinindu-ne unii pe alții, găsind numitorul nostru comun, nu doar interesele individuale sau partizane.
Cred că românii trebuie să învețe și că au de ce să stea cu capul sus. Avem contribuții importante la patrimoniul mondial de știință, cultură etc. Trebuie doar să învățăm să stăm cu capul sus în demnitate, știind ce ni se cuvine, dar și contribuind la bunul mers al lumii.
Știu că am trecut prin timpuri grele sau foarte grele și am fost supuși la tot felul de suferințe, unele nemeritate, chiar nedrepte, dar cred că trebuie să reînvățăm să trăim în demnitate, indiferent ce vânturi bat și de unde.
Acesta este un pas pe care numai noi îl putem face și după părerea mea este absolut necesar. Atunci vom afla și care este pasul următor, ba chiar vom ști să mergem înainte.

– Ce cărți pregătiți, ce proiecte stau pe masa dvs. de scriitor?

– Am câteva proiecte interesante, am identificat niște teme psihologice pe care mi-aș dori să le dezvolt, sunt câteva aspecte de viață care mă preocupă, pe care aș vrea să le comunic cititorilor mei. Aș dori să-mi traduc ultima carte în engleză, poate și în franceză. Nu știu ce voi reuși să realizez. Țineți-mi pumnii!
Vă mulțumesc pentru că mi-ați oferit ocazia acestui interviu dar și pentru că v-ați dedicat timpul necesar înțelegerii largi a comunității scriitoricești de limbă română. Personal apreciez efortul și dorința de a fi împreună, oriunde viețuim, inspirați de frumusețea limbii pe care o împărțim…

Notă biografică
Scriitoarea Milena MUNTEANU-LIŢOIU s-a născut la 26 martie 1962 la Craiova. Stabilită în Canada. Absolventă a Universităţii din Craiova şi a Universităţii din Toronto. Autoare a cărţilor: „Departe de Ţara cu Dor”, şi „Amintiri din Ţara Soarelui Răsare”, scriitoarea este o colaboratoare frecventă la publicațiile „Observatorul”, „Revista de Recenzii” şi „Starpress”. Încununată cu Marele Premiu al Festivalului – Concurs de literatură „Rezonanţe Udeştene” pentru reportaj literar, din cadrul Festivalului European al Artelor „Ciprian Porumbescu” (2013).

Interviu de Ion CRISTOFOR