Spații culturale nr. 52 (6)

Dana ZETU

Mihai Eminescu

Înfășurat în drapelul liberei fantezii
Zvârcolind o scânteie de iubire
Ce suflă vals spre codrul somnoros
Printre crengi tocite
Se răsfrâng doruri uscate de timp
Ard teii și salcâmul și casa și mormântul
Cu zgomot ros de aripi triste
și lacrimi muzicale

Un hectar de Eminescu

Pădurea albastră din hectarul gândului
m-a copleșit cu flori de țară veche
ce-a fost cândva lăcașul unui sfânt fără noroc
în iarba fiartă de viață e muza lui
ce s-a stins de dorul unui buchet de flori
flori de nufăr
flori de gând
flori de mine

Mihai Eminescu e un fulger

Amurg somnoros cu ochi vineții
Coboară în scări de aer respirat de plopi fără soț
Învelește dealul cu lumină coaptă
Poet din slove arse ruginești pe dealuri
Rugând pe om să asculte, să creadă
Versul există
Muguri de toamnă se despică în turme
De catrene de esențe de ritmuri de viu și de imn
Permite-mi să mă așez lângă tine, Poetule,
Să descifrăm lumea împreună
Eu privesc tu mă scrii

Pe ascuns

Mă uit pe ascuns în ochii tăi
Unde văd totul
Ești așa de transparent încât mă văd pe mine
Într-o lumină difuză
Pe ascuns am realizat că sunt albastră
Pentru ca și privirea ta este la fel

Marea

Vreau să mă arunc
În apa clocotită de albastru
Vreau să sar în spuma groasă cu colți moi
Vreau să cad
Până în abisul cu sirene înecate
Vreau să fiu viu

Din poezia lumii

Vasili KANDINSKI
(1866–1944)

S-a născut în familia unui comerciant de ceaiuri ce descindea din spița celor trimiși de regimul țarist la ocnă în Siberia. În 1871, familia Kandinski se stabilește la Odessa, unde Vasili absolvi gimnaziul clasic, făcând și studii de arte plastice, muzică. Urmează dreptul la Universitatea din Moscova (1886 – 1892). Peste un an își susține disertația „Despre legitățile retribuirii muncii”, iar peste alți trei ani pleacă la München, unde studiază arta plastică. Aici face cunoștință cu elvețianul Paul Klee, viitorul său prieten și camarad întru creație. Călătorește mult prin Europa și Africa de Nord (1903 – 1907). Se integrează în boema moderniștilor germani. După revoluția bolșevică din Rusia, deține funcții înalte la Comisariatul Învățământului, însă în 1921 se reîntoarce în Germania. În 1937, pânzele sale și ale altor pictori-avangardiști sunt vernisate la expoziția inspirată de Hitler, intitulată apocaliptic „Artă degenerată”. Kandinski solicită cetățenia franceză, locuind la Paris. Cântul său de lebădă ar fi fost, presupun exegeții, lucrările executate în așa-numita tehnică a „abstracțiunilor biomorfe” – „Curba dominantă”, 1936; „Compoziția 10”, 1939; „În jurul cercului”, 1940; „Dublu acord”, 1942, – denumiri de opere picturale care s-ar potrivi perfect și ca titluri ale unor cărți de poezie. Nimic surprinzător, deoarece Vasili Kandinski a fost nu doar un extraordinar creator-novator în artele plastice – pictor, acuarelist, gravor, – dramaturg, teoretician al artei, moralist ortodox, – ci și unul din cei mai originali poeți ai începutului de secol XX. Aproape toate versurile sale au fost inserate într-un album, la care a lucrat în perioada anilor 1908-1911. Prima variantă de lucru a fost una rusească, numită „Sunetele”, pe care intenționa s-o publice la Odessa. Însă a se realiza în faptă editorială i-a fost dat doar variantei germane, „Klonge”, apărută la München (sfârșitul anului 1912). Aceasta era o ediție fastuoasă, de 300 de exemplare numerotate și semnate de autor. Curând, cartea-album devine foarte populară în lumea avangardiștilor. Sub influența lui Kandinski, începe să scrie versuri și Hans (Jean) Arp. Textele sunt primite cu entuziasm în cercul dadaiștilor din Cabaretul „Voltaire” din Zürich. Contemporanii pictorului-poet, poetului-pictor Vasili Kandinski au intuit din start grotescul și comicul personajelor înfățișate sub formă de „fenomene eminamente spirituale”, a ceea ce însuși Kandinski definise drept „prelingerea cerului” prin conturul obiectului. Implicit, versurile atestă crezul artistului, poetului în apropierea „marii Epoci Spirituale”. Însă, precum se știe, avea să vină, să năvălească bolșevismul, războaiele civile, stalinismul, hitlerismul… Oricum, acestora și altor fenomene catastrofale le-a supraviețuit întreaga artă a lui Vasili Kandinski, deci – și poezia lui, în structura căreia, printre alte calități, trebuie să remarcăm o limpezime, o claritate „picturală” a expresiei, o siguranță în potrivirea cuvântului tocmai la locul ce i se cuvine, care i-a fost, cumva, predestinat.

În traducerea lui Leo BUTNARU

PRIVIREA

De ce privești spre mine printr-o
perdea albă? Eu nu te-am chemat,
nu te-am rugat să mă privești
printr-o albă perdea. De ce ea
fața ar acoperi-o? De ce chipul
nu ți-l deslușesc de după
cortina aceea albă? Nu mă privi prin /
alba perdea! Eu nu te-am chemat.
Nu te-am rugat. Printre pleoapele
închise văd cum privești spre
mine. De ce privești spre mine
prin albe cortine? Voi da la o
parte alba perdea și-ți voi
vedea fața, și tu pe a mea
vei vedea-o. Dar de ce nu pot
înlătura alba cortină? De ce ea
de mine-ți ascunde
fața?

PRIMĂVARA

1

În Apus – luna jună. În fața fălcii
căscate a cornului
steaua ei… Casă îngustă înaltă
neagră. Trei ferestre palid lumi-
nate. Trei ferestre.

2

În galbenul luminii pete
palid-albastre. Doar pete
de-albastru palid mi-au modelat ochii.
Era mare durerea ochilor. De ce oare
n-a văzut nimeni petele palid-albastre
din galbenul luminii?

3

Lasă mâna în apa ce clocotește
și frige-ți
degetele! Lasă mai bine degetele
să-ți cânte despre durere.

ÎN PĂDURE

Pădurea devenea tot mai deasă. Tulpinile
roșietice – tot mai groase. Tufișurile –
tot mai luxoase. Văzduhul – tot mai
puzderie. Până la urmă se văzu
nevoit să pășească direct pe ciuperci.
Omului îi venea tot mai greu
să pășească, strecurându-se, dar
fără-a aluneca. Însă el mergea și
repeta tot mai repede, mai repede
una și aceeași frază:
Rănile se cicatrizează.
Vopselele învie.

În stânga și ceva mai în spate mergea
soția sa. De fiecare dată când bărbatul
își rostea fraza, ea spunea
foarte convinsă, deschizând
puternic sunetul „r”:
Extrrrem de prrractic.

MAI TÂRZIU

Te voi găsi în adâncimea înaltă. Acolo, unde
netezimea înțeapă. Acolo, unde ascuțișul
nu taie. Tu ții inelul în
palma brațului stâng. Eu țin inelul
în palma brațului drept. Nimeni
nu vede lanțurile. Însă aceste inele
sunt chiar verigile de la capetele
lanțului.

Început.

Sfârșit.

DESCHISĂ

Iat-o dispărând lent în iarba verde.

Iat-o ridicându-se din noroiul gri.

Iat-o dispărând indolent în alba zăpadă.

Iat-o înălțându-se din noroiul gri.

Îndelungă-i poza: o trestie
lungă și întunecată.

Îndelungă poză.

Îndelungi trestii.

Trestii.

ACEASTA

Știți cu toții acest nor gigantic ce
seamănă conopidei. I-ați
fi putut rumega materialitatea
albă. Însă limba v-a rămas
uscată. Și astfel norul continuă să
stea pe văzduhul dens-siniliu.

Sub el, la pământ, pe pământ
ardea o casă. Era îndesată, o,
construită îndesat din cărămizi
roșii-întunecate.

Și se afla într-o pălălaie densă
portocalie.

Iar în fața acestei case la
pământ, pe pământ…

CEVA

Peștele aluneca tot mai adânc în apă.
Era argintiu. Apa – sinilie. Ochii mei
urmăreau. Peștele se afunda tot
mai mult. Dar eu îl vedeam încă. Apoi
nu l-am mai deslușit. Dar îl
vedeam totuși, când
nu mai puteam să-l văd.

Și totuși, vedeam peștele. Îl
vedeam încă. Îl vedeam. Îl deslușeam.
Îl vedeam. Îl vedeam. Îl vedeam.
Calul alb stătea tihnit pe
picioarele sale lungi. Cerul era
albastru. Picioarele erau lungi.
Valul – nemișcat. Coama atârna
liberă și nu se mișca. Calul stătea
nemișcat pe picioarele-i lungi. Și
totuși el era viu. Nicio tresărire
de mușchi, niciun tremur
de piele. El era viu.

Și totuși, și totuși. Era viu.

Pe șesul întins creștea o floricea. Floricica
era albastră. Doar o singură floricea
era pe șesul întins.

Și totuși, și totuși. El era acolo.

RUPTURA

Omul cel mic a vrut să rupă lanțul și
firește, nu izbuti. Omul cel mare
făcu acest lucru cu ușurință. Omul
cel mic a vrut să treacă prin verigile
lanțului. Omul cel mare îl apucă
de mânecă, se aplecă și i-a spus la
ureche: „Noi ar trebui să nu scoatem
un cuvânt despre asta”. Și ambii
prinseră a râde din tot sufletul.

ALTFEL

Acesta era un mare 3 – alb și
brun-întunecat. Arcul lui superior era
de aceeași mărime cu cel inferior.
Mulți oameni credeau exact așa.
Și totuși arcul de sus era
puțin, puțin, puțin
mai mare, decât, decât cel de jos.

Acest 3 privea mereu spre stânga
și nicicând spre dreapta. În același
timp, privea puțin și în jos, pentru
că cifra doar părea să stea
perfect vertical. În realitate însă
chiar dacă nu era ușor să se observe
acest lucru, cea mai mare parte a segmentului de sus era
puțin, puțin, puțin
înclinată spre stânga.
Astfel că acest mare și
alb 3 privea mereu spre stânga
și puțin în jos.
Aceasta, probabil, de asemenea
era altfel.

PERIPEȚIA

Odată, m-am dus într-un orășel în
care nu mai viețuia nimeni. Toate
casele erau de un alb minunat
și tuturor le erau închise
obloanele verzi. În mijlocul
orășelului se afla o piață năpădi-
tă deja de iarba deasă. În
centrul pieței se înălța o
biserică bătrână cu o clopot-
niță ce se prelungea-termina
cu un acoperiș țugu-
iat. Marele orologiu funcționa
însă nu bătea orele. Sub peretele
clopotniței stătea o vacă roșcată
ce avea o burtă mare. Stătea
nemișcată, rumegând somnoros. De
fiecare dată când minutarul
indica sfertul, jumătatea de oră
sau ora plină, vaca răgea:
„Hei! Nu fi atât de fricos!” După
care revenea la somnorosu-i
rumegat.

PRIVIREA ȘI FULGERUL

Astfel cum el (omul) dorea să
mănânce ceva, creasta albă și groasă
zburătăci cât colo pasărea roză. Iată
ea scurmă, dărăpănă la fereastra
udă cu horbota prosoapelor ei de lemn.–
Nu departe, dar cu strâmbătate.–
Se dezlănțui capela – ei! ei! Semi-
cercurile cercurilor sonore aproape că
se lipesc de tablele de șah și!
de cărțile de fier! Cel ce-și făcu
genuflexiunea în preajma
tăurașilor încornorați vrea și
el Nürenberg vrea să se culce –
îngrozitoarea greutate-apăsătoare a
sprâncenelor. Cerule, cerule, ai putea
tu duce benzile tipărite…
Și din
capul meu ar putea crește picioarele
unui cal scurt la trup cu
botul ascuțit. Însă cornoroșca-
ții, însă palidocârligele pe polarlacurile sunt
asemeni rachetelor
în amiază.*
________
*E un text care demonstrează că V. Kandinski era familiarizat cu limbajul zaum’ (transrațional) al cubofuturiștilor.

CORTINA

Funia se scurgea în jos, și cortina se
ridica. Cu toții, așteptam atât de
mult acest moment.
Cortina atârna. Cortina atârna.
Mai era încă lăsată în jos. Dar
iată că e ridicată. Când prinse
a se ridica (a se înălța)
cu toții ne-am bucurat nespus
de mult.

Dumitru Augustin DOMAN

Moartea, un proiect dus la bun sfârșit și de ultimul indolent

Dintr-un atom în altul. Am locuit cândva, la începuturi, într-un microscopic atom alb. M-am născut și am trăit pe-un mare atom albastru. Mă voi caza voios și definitiv pe-un atom negru, de-o imensitate infinită.

*

Tolstoi, Lev Tolstoi despre ciclul moarte-naștere-moarte: „Să mori înseamnă să pleci acolo de unde ai venit. Ce e acolo? Trebuie să fie bine, dacă ne luăm după acele minunate ființe, copiii, care vin de acolo”.
*
A ști să mori – o imposibilitate. Dacă ești tânăr, nu-ți poți pune problema, pur și simplu, ai altele pe cap. La senectute înaintată nu te poți plia pe gândul morții, fie dintr-o obișnuință imuabilă de a te trezi în fiecare dimineață și a adormi în fiecare seară, fie din senilitate.

*
Fericirea. Îi stă în obișnuință să apară rar și să poposească puțin.
*

Niciun om cu mințile rătăcite nu se gândește la moarte. Să fie un semn că el se află deja, odată cu pierderea rațiunii, în realitatea paradisiacă a morții?

*

La celebrul bal din Ghepardul, don Fabrizio meditează la moarte: „Ca întotdeauna, gândul la propria-i moarte îl însenina tot atât cât îl tulbura moartea celorlalți; poate pentru că, la urma urmelor, moartea lui însemna, înainte de orice, moartea lumii întregi?”
*

Moartea unui urs furnicar. Un frumos urs furnicar, în amurg, a dat iama într-un mușuroi de furnici, încercând să strice minunea de mică piramidă construită cu trudă de harnicele insecte și să le mănânce pe locatarele aflate la lucru. O furnică și-a încordat picioarele din spate, a țintit botul fierbinte al ursului și l-a dat înapoi peste cap o dată, de două ori, de nu se mai știe câte ori până l-a aruncat într-o prăpastie adâncă. Populații de furnici și termite de pe întreg cuprinsul l-au devorat ca pe nimic și pe cadavrul lui au ridicat un adevărat castel cu numeroase galerii pline de provizii pentru zilele negre. Se pare, nu e sigur, că acest caz a fost dat și la Animal Planet.

*

Moartea, un proiect dus la bun sfârșit și de ultimul indolent.

*

Jocul cu femeia și cu moartea al lui Marian Drăghici: „Dacă acum nu mărturisesc, nu voi mărturisi niciodată:/eram tânăr, scriam, n-am avut de ales/moartea în somn mă săruta pe obraz, iubita pe gură,/astăzi ceva s-a schimbat/e bine să ţină de învăţătură,/femeia mă sărută pe obraz,/ moartea în somn mă sărută pe gură”.

*

Viața este în fond lungă, îndestulător de lungă. Unii știu, alții află foarte târziu, alții – luați cu treburi mari, desigur – niciodată. Tuturor le folosește la nimic această știință/ neștiință.

*

Cel mai tare mă tem de insomnia morții.

*

Naratorul povestirii Ceața de Ivan A. Bunin, în mijlocul nopții cețoase de pe un vas de croazieră: „Un singur lucru știam, fără niciun fel de șovăire sau îndoială: faptul că există ceva mai presus, mai presus chiar de vechimea pământului… poate taina aceea, care se păstra tăcută în noaptea aceasta… și pentru întâia oară îmi trecu prin minte că poate tocmai lucrul acela măreț, care de obicei se cheamă moartea, mă privise în față în noaptea aceasta, și că pentru prima oară am întâmpinat-o liniștit și am înțeles-o așa cum trebuie s-o înțeleagă un om…”
*

Și-a făcut alaltăieri ultimele investigații medicale, ieri și-a făcut și testamentul, știe că mai are maximum o săptămână de trăit, dar se întreabă candid: „Care va fi cursul euro-dolar peste doi ani? Dar, barilul de petrol va crește, se va menține pe linie?…
Iar cerul zace neclintit deasupra lui.

*

Mortul, la despărțire, în biserică, mortul care nu așteaptă ca rudele și prietenii să se deranjeze, să stea la rând pentru a-i da sărutul cel de pe urmă. Se ridică el – galben vinețiu – din sicriu și face turul bisericii, sărutându-i pe toți în dreapta și-n stânga. „Mai e cineva de la care nu mi-am luat adio?… Atunci, vă las cu bine și vă aștept, când o fi să fie, sub o salcie pletoasă…”

*

Până la urmă, n-are niciun fel de importanță faptul că murim cu toții. Enervant este însă că de această democrație a morții beneficiază abuziv tot felul de proști, de la cei de jos până la miliardarii cei mai de sus.

*

În cortegiul funerar, un ins, în șoaptă, despre răposat: „Mi-a zis de mai multe ori că sunt incult și prost. Dar, el e mort acum. Iar un filosof chinez a zis că e mai bun un prost viu decât un înțelept mort”.

*
Ce e-n mintea și-n sufletul muribundului? Probabil că mai nimic. El este omida lui Tolstoi care „vede propria ei atrofiere, dar nu vede fluturele care va zbura din ea”.
*

Nu teama mea de moarte e problema, ci teama morții de mine, adică lipsa fricii morții de mine.

*

Pe capul însângerat, tocmai desprins de trup cu ajutorul lamei ghilotinei, se așează un fluture alb, total inconștient de diferența dintre viața bătrânului ministru și viața de o zi a lui, a fluturelui.

(fragmente din volumul în pregătire Moartea de după moarte)

Valeria MANTA TĂICUȚU

spațiu închis

iar plouă, închide fereastra,
timpul să stea pe afară, în haine de doliu
vrăbiile țin norii în cioc și-i coboară în firimituri
rotunde
ca lacrima, ca secunda, ca ochiul în care închid
imaginea ploii
cine se mișcă în spațiul închis, dintre răsărit și
apus?
– doar norul, și vrăbiile, și crengile plângând ale
caprifoiului –
ele se preling pe fereastra închisă, o șterg de
praf
și urme lipicioase de melci.
cândva, pe aici vor mai trece și niște umbre,
niște cuvinte cu pletele-n vânt și ecou,
din ele vor ieși alte vrăbii, alți nori,
doar ploaia va rămâne aceeași,
sigură pe ea și înaltă ca moartea.

umbra rugăciunii

stau în umbră și mă rog la Tine,
Doamne, razele au rămas după gratii de fier,
aici nu mai ajung ele, ci doar un ecou ca în
munți, la apus
cine să-mi scrie poeme pe suflet, cine să mi-l
îmbrace
în purpură sau în alb dureros?
umbra se-ntinde ca o reptilă cu zale de gheață
pe corp
strig către Tine din veninul ei, din marea ei
dușmănie
mă aud doar cocorii, înainte de somnul meu fără
somn,
când pleacă sub steaua polară, din frig și din
toamna ucisă,
trimite, Doamne, un înger în țipătul dinaintea
dimineții,
să scrie pe umbră cuvinte cu sens