Spații culturale nr. 52 (5)

SANDU TUDOR
(Poet monah din secolul al XX-lea,
deținut politic şi mort în închisoare)

AM AUZIT CÂNTECUL PĂSĂRII UNICE

Dimineaţa la ceasul rugăciunii,
când pe ramuri stă încă proaspătă roua,
am auzit lângă mine
cântecul păsării unice.
Iată! Se înalţă aşa de minunat,
aşa de limpede
şi răsună în atâta ecou
încât pare că lumea,
marea şi larga Lume,
toată îl ascultă,
firea toată îl aude
şi îi răspunde,
îl aude
şi-l însoţeşte
până sus de tot
la Dumnezeu.
Privesc pe mlădiţa unei ramuri,
într-o picătură
limpede de rouă
şi ascult cântecul de lumină al păsării.
În liniştea lungă a clipei
acesteia
atât de înalte,
fără voie îmi închipui
bucuria cerească;
fără de voie
o descopăr acum,
în pacea
stării de rugăciune
la care
mă aflu şi care
mă stăpâneşte
deplin.
O descopăr nu ca o oprire
şi înecare
în simţire,
nu ca o pierdere
a uitării de sine
în extaz,
ci ca o ascuţime de înţeles
trăit,
limpede şi curat,
ca o necurmată
şi nemărginită suire
tot mai apropiată,
tot mai crescută
la inima
cea tainică
şi sfântă a Domnului.

Mihaela AIONESEI

adu-ți aminte

se naște odată cu tine
potrivindu-și respirația de la primul scâncet
crește iubește se joacă
nu știi niciodată cine-i prietenul imaginar
care te întâmpină cu zâmbetul pe buze
și ceva mărunțișuri prin buzunare
menite să te apropie mereu

te va amăgi într-o zi până la primul colț
colțul întunecat
acolo unde stau pedepsite
sufletele celor care n-au crezut
în supremația celei care avea și cuțitul și ața în mâini
încă de la naștere
nebuna sufocanta
moarte

această felină sublimă

rătăcesc prin mine
cum aș rătăci într-o pădure fără poteci
și nimeni nu mă strigă
să-mi iau înapoi un nume
prin labirintul viu
binecuvântări și fluturi în galop
trec
amintindu-mi cum e să miroși a floare
chiar și când doare
fără pasul/ glasul…

trăiesc în numele așteptării
această felină sublimă
îmi pipăie orbește stările
așa aflu că-n locul meu
neștiut
un copac respiră diminețile
ori de câte ori mi-e retezat înaltul

rădăcină și lumină
trup și suflet
brațe fluturând primăveri spre stele
tu și eu
dragostea mea

amiaza ultimei îmbrățișări

felia mea de realitate este o felină
zilnic se hrănește cu bucăți de fericire crudă
prea crudă pentru a simți mierea prelinsă
de pe buzele lunii pline de faguri
numai ea e singura în stare
să mulțumească freamătul inimii
prin colții căreia de-atâtea ori am defilat
cu privirile goale

până atunci ochii caută ziua
precum orbul / între ape
destramă veșnicii de-o clipă
prin jungla împânzită de melci
cu cochiliile scoase

cândva voi fi mai mult
decât tăcerea gelatinoasă
în care cineva se pregătește să se ridice
cu toate cuvintele desenate
în umbra ta

și la amiază
amiaza ultimei îmbrățișări
voi fi un pescăruș
cu aripile întoarse
către tine mereu

praf în ochi pentru orgolii

Să dăm like cum am da de pomană cerșetorilor
să înmulțim această foame și sete
cum se înmulțesc ciupercile după ploaie
și bălăriile în soare
să uităm adevăratele fapte bune pe care milostivii
adevărați nu le pot spune.

Să jefuim/ să ne jefuim
gâdilând orgoliile care cresc
la foc automat cât casa poporului
iar cei vizați se vor întoarce noapte de noapte
cu desaga spartă de trufie/ îmbuibați
de propria lor nebunie.

Să dăruim/ să miruim/ să mituim
poate vom primi și noi o picătură de sânge
să ne mânjim ferestrele în care orgoliul
stă cu mâinile încrucișate
poate/ poate
îl va scărpina și pe el cineva să-i fie bine
să-și mute umbra puțin mai departe
nimicul să-l ridice la rang de artă.

Să ne veselim că se prelinge pe buze/ în lume
din abundență până vom simți pe inimă șerpii
desenând sinuos închisori fără hartă
va fi începutul celui mai lung război cu noi
din care scapă cine va fi destul de înțelept
să înțeleagă la timp de ce a rămas „ursul păcălit de vulpe”
în timp ce peștii se înmulțeau în altă parte.

likemania

am uitat să-mi deschid cont pe site-ul unde se împarte nebunia în
like-uri
pe o listă nesfârșită a morții stau așezate fotografii
de mărimea unui bebeluș născut înainte de a împlini un kilogram…
se zice că așa s-ar cântări viața acum
un kilogram ție
un gram două mie
o sută două celor care alunecă din burta mamei ca pe pârtie prea
devreme
prea ușori
fulgi fără apă
aripi fără îngeri sau îngeri fără aripi
cine mai știe
pe unii îi vezi
altora le simți doar răsuflarea de colibri
70 de bătăi de aripi pe minut
1200 de bătăi ale inimii indică graba sau zbaterea cu care vor să
intre în lume
unde rămâne cine poate

am uitat să-mi deschid ferestrele
am rămas în conul de umbră
nu mă văd
nu mă simt
unde sunt
unde sunt
mamă, mi-am făcut cont pe facebook
„cică dacă nu am, nu exist”…
mamă tu mă vezi?
mamă tu mă simți?
mamăăăă

lumină vie

încearcă-mi Doamne ușa
și vezi cât de aproape
e respirația mea de mâna ta
mi-e tare dor să intri
pe furiș în casa mea
lipește-ți măcar tâmpla
de tocul din cerdac
și voi simți că ești
mai mult decât absența
batjocoritoare care-mi
atârnă la fereastră
capete de miei sfârtecați
și eu nu mai știu
dacă sunt ei sau fiara
care-mi adulmecă spațiul
până la cea din urmă
umbră și voință

încearcă-mi Doamne ușa
aprinde-mi crinii
fă din ei povești
și adoarme-mi zmeii
în care cred și mă trădez
ardere cu iz de mir
să mă revărs în cenușa
unde o vrabie se bălăcește
în lipsă de apă

fă-mă Doamne spaimă albă
înrămată în icoană
ca atunci când îngrozită de rotile
mi-era teamă să n-ajung azil
dus de viață în căriucior
și când te vei apropia de mine
fă-mă Doamne să nu-mi fie teamă
de a Ta lumină vie

Doina CERNICA

Povești de călătorie: Și zânele, și zeii

La jumătate de secol de la absolvire, ca și atunci, în îndepărtata lună mai, nu aș schimba Liceul „Dragoș Vodă” Câmpulung Moldovenesc cu niciun altul din lume. Cu toate acestea mă mândresc cu faptul de a fi stat câteva ore în banca faimosului „Gheorghe Lazăr” din Capitală, cu prilejul unei finale la olimpiada de limba și literatura română. De fapt, concurs național, în limbaj oficial, dar adolescenții preferau să-i spună olimpiadă. Dintre atâția profesori iluștri care au adăugat strălucire, care au consolidat prestigiul cunoscutei instituții de învățământ, eu m-am gândit atunci la Alexandru Mitru. Atunci și uneori și mai târziu, când treceam prin fața clădirii sale, pe drumul care ducea de la căminul studențesc de lângă Operă la Universitatea București, a cărei Facultate de Litere și Filosofie o terminase în anul 1940 și scriitorul care îmi fermecase copilăria. Nu cu „Legendele Olimpului”, eu crescusem cu „Legendele și miturile Greciei Antice” a lui Kun, de bucuria lor însă, carte premiată de Academia Română, aveau să aibă parte copiii mei, ci cu alte legende, mituri, basme și povești. Începând cu ediția a doua, din 1956, a poveștilor din Munții Apuseni, „Copiii Muntelui de Aur”. Cu acestea intraseră în viața mea, marcându-mi puternic imaginea despre această parte a țării cu destul timp înainte să o străbat aievea, oamenii săi stoici, dârji, muncitori, iubitori de dreptate, geografia mirifică, zânele munților, de ajutor când credeau de cuviință că muritorii îl merită, după firea și dispoziția lor, și mai ales aurul, obținut de moți, cât un bob de mac, cât un bob de mazăre, cât o alună, cu istovitoare trudă, dar vital pentru ei și pentru familiile lor, cartea alcătuind o posibilă biblie a luptătorilor pentru salvarea Roșiei Montana de mai târziu.
Darul povestitului, caracterul de gravură al descrierilor, știința punerilor în scenă, a dialogului explică succesul cărților lui Alexandru Mitru și la aproape trei decenii de la stingerea din viață a autorului. Reîntorcându-mă la prima mea lectură din opera sa, nu pot să nu recunosc că, născută cu două mâini stângi, fusesem captivată și de o anumită manualitate a eroilor, de o înzestrare aparte, de o iscusință a minții îngemănată cu aceea a degetelor, de care, la un alt nivel, al harului și al suferinței, al barierei lui depășite, al muntelui învins, aveam să fiu impresionată peste ani de creația sculptorilor Ion Jalea și Ion Irimescu, amândoi cu mâna mutilată de rele întâmplări. Chiar și minunile includ această manualitate, astfel un scaun de văsărit lucrează sub ochii noștri uimiți: „În jurul lui apăreau ca din senin trunchiuri de brad, care erau tăiate de niște unelte nevăzute. Lemnul era netezit. Alături de scaun se rânduiau singure grămezi de ălbii, ciubere, doniți, ba până și fluiere, cercuri și câte și mai câte care se pot face din trunchiurile de brad”. Dar cel mai sugestiv este urcușul unui făt-frumos moț, Andrii, spre izvorul Someșului, unde crește copacul de argint al zânelor, singurul din care își poate face fluierul visat. E un urcuș pe plută ascendent, cu trei încercări esențiale: flăcăul trebuie să treacă de ,,o cădere cumplită de ape, de cumpăna ploilor și a zăpezilor”. Ca să nu fie zdrobit de căderea de apă, Andrii ocolește locul „și începe să-și sape în stâncă trepte, lovind cu barda în piatră (…) se urcă; își împletește curmeie din coajă de copaci și face o frânghie; de frânghie leagă pluta și o trage în sus, până ce ajunge pe firul apei.” Ca să nu fie făcut „bucăți-bucățele” de șuvoaiele „ca niște cuțite” de la cumpăna apelor, Andrii ,,Se oprește locului. Taie copaci. Îi cioplește, muncește îndelung și își face deasupra plutei o căsoaie cu acoperiș și cu șanț, pe care se scurge apa și ploaia nu îl vatămă cu nimica”. Și ca să treacă dincolo de cumpăna zăpezilor, care îngheață râu și om, găsește calea: „Se învălește în cojocul de la baci. Pune mâna pe toporișcă și face niște tălpici de sanie plutei. Împinge cu țăpoaiele sania și pornește mai departe”. Ajuns în sfârșit la izvorul Someșului și la copacul de argint, fluierul visat nu-i iese din prima încercare. Făurește nouăzeci și trei vreme de peste un an, „ba și mai mulți poate – că nu sta nimeni să măsoare timpul”. Asemenea zeilor din Olimp, nici zânele din Apuseni nu au o răbdare fără margini. Îl amenință: „Dacă nu vei izbuti să-l faci până în cea dintâi noapte cu lună plină, te-om azvârli în jos pe Someș; și-ai să pieri!”.
Educată astfel încă din școala dintâi, a poveștilor, nu am rezistat în Grecia monumentelor Antichității în fața posibilității de a vedea Canalul din Corint. Într-o lume care ridicase pământul în creștetul colonadelor, mai aproape de cer și de stele, o construcție care îl despicase! O lucrare a oamenilor întinsă pe două milenii!
Drumul relativ scurt de la Atena la Canal îmi îngăduise doar să caut în memorie duzii din curtea școlii unde urmasem clasa I, din Vama Sucevei – o școală ca și Liceul „Gheorghe Lazăr”, cu înscrisul locuința directorului, și chiar locuință a directorului din vremea aceea, Constantin Lanescu – ca să încerc să așez mental Peloponesul, peninsula ca o frunză de dud, pe harta Greciei. Apoi am renunțat și am procedat invers, deschizând harta de hârtie, urmărind cu vârful arătătorului țărmul golfurilor Corint, Patras, Kyparissia, Messinia, Lakoni, Argolik, Saronik, am desenat cu ochii închipuirii conturul frunzei estompat în amintire de gustul fin al fructelor, descoperind totodată un amănunt ajuns cine știe cum, când, în memorie: Moreea, numele medieval al regiunii, generat de acest contur sau de mulțimea duzilor de aici, cultivați și în Antichitate, dar în creștere explozivă după aducerea în Europa din China a viermilor miraculoși, nume apărut în perioada mătăsurilor produse în zona Tebei, în Morokampos. Însă în piațeta popasului nostru, nimic nu sugera apropierea de un fost ținut al duzilor și al mătăsii și poate doar o privire din satelit ne-ar fi descoperit pe codița acestei frunze în bătaia unui soare puternic care albea totul, pitind oamenii sub umbrelele teraselor și chipurile sub borurile pălăriilor. Am părăsit în grabă autocarul, rămas să-și tragă sufletul pe un crâmpei de umbră, și am plecat nerăbdătoare spre Canal. Ne-am trezit în fața unui sistem de bare și de plase metalice, cu plăcuțe avertizând pericol în cazul unui pas înainte și cu silueta unui pod în stânga, alcătuit în același stil. Dar cum febrilitatea nu este o stare prielnică privirii și cu atât mai puțin vederii, ne-am reîntors la o terasă și am băut în fugă eu un espresso și Niadi o oranjadă, apoi eu am plecat cu o nevoie imperativă de povești să le caut la chioșcurile din vecinătate, refuzând cu delicatețe – o delicatețe impusă tuturor de felul plăcut al grecilor de a oferi, de a sugera achiziții turistice – ceea ce aveam să găsesc în zilele următoare la Micene, în Corint, la Epidaurus: replici moderne după podoabele și ceramica vechimii, figuri de zei și de eroi pe lut, sticlă, hârtie, textile, ulei de măsline și produse alimentare și cosmetice preparate pe baza lui. În cele din urmă am avut noroc, la insistența mea rugătoare, de sub un teanc de ilustrate a apărut o carte dedicată Canalului. Am revenit pe terasă cu sentimentul unei izbânzi și am început să o răsfoim împreună, aplecate peste hărți, planuri, reproduceri din epocă. După care, cu un soi de neașteptată liniște ne-am întors încercând să descoperim ce a mai rămas din diolkos, calea pavată, mărginită de brazde, cu dimensiuni calculate pentru fiecare porțiune, imaginată în secolul VII î.Hr. de Periandru, unul din cei Șapte Înțelepți ai Antichității, în încercarea de a scurta ocolul peninsului pentru a ajunge din Golful Corint în Golful Saronic sau invers, legând printr-un drum scurt, direct, Marea Ionică și Marea Egee. Asemenea plutei cărate de Andrii pe treptele săpate în stâncă în timpul imemorial al poveștii, trase de oameni sau de animale pe acest drum special amenajat și apărat de ziduri, navele, și separat încărcătura lor, erau transportate dintr-un golf în celălalt. Soluția chinuitoare și costisitoare pusă în practică ar fi fost precedată de ideea construirii unui canal, dar poate gândul la supărarea pe care le-ar fi pricinuit-o zeilor intervenind în creația lor, poate lipsa mijloacelor, l-au determinat pe Înțelept să renunțe la ea. Nu a fost și cazul lui Nero, care și-a anunțat intenția în anul 67, cu ocazia participării sale în Grecia la Jocurile Istmice, organizate în zonă în cinstea zeului său proteguitor, Poseidon. Înflăcărat de posibila asemănare cu Hercule, Nero a fost prezent la inaugurarea lucrărilor, săpând cu o lopată de aur și ducând în spate primul coș de pământ scos. Acestea au continuat, inginerii împăratului ignorând previziunile sumbre ale matematicienilor egipteni, conform cărora Golful Corint va inunda Golful Saronik și apele vor înghiți Eghina. Moartea lui Nero a întrerupt lucrările, dar urmele puțurilor realizate în timpul lui au rezistat până la sfârșitul secolului al XIX, când au fost acoperite de lucrările actualului canal. În vreme, au existat și tentative ale venețienilor, cei mai întreprinzători fiind însă descurajați de apa roșie ca sângele care izbucnise și la prima lovitură de cazma și peste un răstimp și la a doua. După revoluția din 1821, oricât de atașat a fost de acest proiect datorită numeroaselor beneficii economice și politice pe care promitea să le aducă, a trebuit să renunțe și primul șef de stat al Greciei, Ioannis Kapodistrias, din cauza costurilor insuportabile. Părând abandonat, proiectul a fost readus în discuție ca valabil și necesar de constructorul Canalului de Suez, dar a fost finalizat de o societate greacă. În ciuda unor dificultăți care au părut la ceasul lor insurmontabile legate de surprizele terenului, de tehnică și de bani, în august 1893, binecuvântat de mitropolitul de Corint, panglica sa a fost tăiată cu o foarfecă de aur de către Olga, soția lui George I al Greciei, în prezența regelui.
Sunt mișcătoare documentele foto ale epocii, priveliștea în secțiune a Canalului, cu puțin înainte de curățire și nivelare, cu un tren ca de jucărie peste podul la 10 metri înălțime, mulțimea lucrătorilor zorind la terminarea trudei lor pe fundul încă uscat al Canalului ca în despicătura unor munți și revărsarea apelor plecând dinspre Golful Saronik. Întotdeauna m-a emoționat imaginea lui Anghel Saligny, așteptând sub pod, într-o barcă, trecerea primului tren pe podul său, la Cernavodă. Ce probă de asumare fără echivoc a lucrării ar fi fost, va fi fost comparabilă în cazul Canalului Corint? Nu știu, dar îmi place să mi-i închipui pe acei lucrători rămânând peste noapte, în ultima noapte fără apă a Canalului, să privească cerul până la venirea somnului, în aer liber, în adâncul pământului, la cumpăna apelor. Dormind adânc, liniștiți.
Păzit de bare și plase metalice, Canalul pare o panteră uriașă. De sus, din mersul autocarului, poți uneori să-l zărești ca o prelungă scânteiere albăstruie, alteori scurt, fulgerător, ca un fluier de argint. Dacă îl străbați cu un micuț vas turistic, nu poți scăpa de fiorul gândului că aluneci fără putință de scăpare spre marea cea mare. ,,Notre Dame du Salut”, primul vapor, un vapor francez, care l-a străbătut s-a lovit de șapte ori de pereți, în ciuda dimensiunilor sale normale, strângând inima privitorilor.
Naționalizat în anul 1980, exploatarea sa este controlată astăzi de o societate de interes britanic, dar cu un nume grecesc, evocator: ,,Periandru”.
E. Pipera Marsellou și D. Tsoukala-Konidari, autorii istoriei Canalului Corint din cartea găsită în ultima piațetă a Greciei continentale susțin că această impresionantă lucrare a secolului XIX nu se ridică la înălțimea așteptărilor, permițând doar trecerea unor nave relativ mici și niciodată două venind din sens contrar. Și încheie, făcând trimitere la răspunsul dat de Oracolul din Delphi la întrebarea privind o încercare de același gen a locuitorilor peninsulei Cnidos: „Nu săpați și nu fortificați istmul. Dacă Zeus ar fi vrut o insulă în acest loc, ar fi pus-o!”
Și brusc îmi aduc aminte de cele nouăzeci și trei de fluiere ratate de Andrii și de amenințarea cu moartea în noaptea lunii pline. Și nu pot să nu-mi spun că zeii, ca și zânele, și pentru „da” și pentru „nu”, au nevoie de oameni.