Spații culturale nr. 52 (4)

DEBUT

Mihail Răzvan SUDITU

Curs

Când te naști, confuz printre cei vii
Acum ești mare, dai de oameni, devii gri
Infestat cu speranțe, dezamăgiri și erezii

Dai vina pe noroc, și oarecum e așa
Juma’ din ce te-a desensibilizat, nu-i vina ta
Cealaltă jumătate reprezintă
Ore scurse,
singur în camera ta,
Gânduri trase în rânduri, criticând cârduri
Tortură fină, transpusă în rimă
Sticla din raft încă te admiră

Devin rupt de consecințe
Ea nu te minte
Adu-ți aminte
Misiunea ei: să te alinte, ca un părinte
Nu te încurcă prin cuvinte
Te calmezi, subit realizezi
Ea e mereu prezentă când din normalitate deviezi

Oamenii sunt mult prea egoiști
O țin pe banda lor, ca niște bicicliști
Toți par triști, crede-mă, nu vrei să riști
Lasă-i în firea lor, un deget să nu miști

Căci diavolul te îmbunează, apoi mintea ți-o retează
Adu-ți aminte
când în abisul tău, nimeni nu era acolo, doar tu cu un
călău
Sabia pupându-ți începutul spinării, pregătit să dai totul
uitării
El îți zâmbește perfid, un legănat ușor și ești înapoi în
vid
Lanțurile ce te țin captiv, de timp sunt ruginite
Clipele în care te pierzi par infinite
Captivitatea ta este mai mult superficială
Escapada de mult așteptată pare acum banală
Deși soluții sunt multe, acțiunile tale sunt mute
Nu te încălzește cu nimic gândul unei vieți avute

Te închizi în tine, plantezi mine
Cronicile unui grotesc și neînțeles sine
Sătul până peste cap, ai urla pe vine
Dar orgoliul ți-e prea mare, constați că ți-e bine

Lupta interioară e cel mai lung război,
Îngheață sângele în noi
creează abilități noi, transformă oamenii moi
În bestii neînfricate, spintecă orice roi

Deci continuă să speri, poate într-o zi
Vei privi înapoi cu puterea de a zâmbi

Ambiguitate

Un miriapod vâscos ce alunecă sfios pe resturi dintr-un
os
Mintea, o groapă c-un cadavru de coiot de mult de-un
lup ros
În după-amiezi friguroase merg confuz pe apa din
drumuri băltoase, Iisus dereglat
Când de fapt ce voiam să fac era să mor elegant,
neinterceptat, înecat
Provenit din neant, mă simt un intrus, ca un al patrulea
cap din gâtul unui Cerberus
Vorba ta are efect redus, ca Soarele ce răsare într-un
cartier rus
Pupile paranoice și mișcări rapide de insecte, viața
căpăta sens doar în secte
Mă uit la Univers destul de rar, nu e nimic mai mult
decât un insectar pe biroul meu astral
Colos de neclintit, dormind în spațiul infinit, refuz să fiu
trezit
Tot în jurul meu plutește dinspre mine, nimic nu stă pe
loc,
Văi și munți scufundate în apă ca-n Ragnarok
Zeii au încetat să mai existe când am apărut, ce
nenoroc…
Viețile se aseamănă cu niște piste încrucișate
Ni se încurcă una-ntr-alta până devin înnodate
Ca la final să surprindă imaginea unor morți
premeditate, deloc evitate
Nu m-a interesat gândirea umană prea mult
De-aia privesc în jur și prefer să stau mut
Lipsit total de empatie, îi invidiez pe cei regăsiți sub
glie
Piele palidă decorată cu riduri și vene sparte
Vizual provin dintr-o bucată de ie
Ca formele de viață de pe planetele distante, silențios
reprezint ceva aparte
Jovial, poziționat central în cavernele Iadului
Apar rar și-ți las un gust amar, ca bisectul calendarului
Umplu golurile din viață cu exces de umor
Transparent și neclar ca silueta neagră la sfârșit de
coridor

Idiosincrazie

Psihoza minții mele despică speranțe ca o coasă ruginită
Camera în care batjocoresc timpul respinge lumina
perfidă
Natura este redusă la non-existență prin abundență de
blocuri
Tu te dai în fapt, spunând că învârți grame de droguri
Eu tot ce învârt este sistemul solar în jurul degetului
inelar
Instinct primar preluat din regnul animal
Buzele mele ascund un întreg osos arsenal
Plasat strategic, ascuțit și atent se regăsește un molar de
urs polar
Antecedat de o grupare sistematică a unor canini de
tigru de Bengal
Limba se odihnește, prelinsă cu venin țâșnit din incisiv,
anunțat de un sâsâit
Când vine vorba să-mi sting setea de sânge uman, nu
am niciodată un plan
Stai timid pe malul oceanului sorții, aștepți cu optimism
darul spiritual adus de chipul morții
Vise derizorii despre cum te vei regăsi în paradis, în fața
porții
Tu alegi să îți negi cu naivitate valorile singurei tale
realități
Eu îmi alimentez instinctul de mai sus cu cei care te-au
fraierit, adică preoți
Încercat violent de opriri spontane ale vieții, las urme pe
unde alunec precum cauciucul supraîncălzit al unei roți
Ani de progres și tot ce am crescut e o generație
morbidă de roboți, plasați ferm în buzunarul unor hoți
Plictisit de actul meu ca un necrofil captiv în morgă
Legea umanității mele în fața societății voastre se
abrogă
Îmi car perpetuu nemulțumirile pe umeri ca Atlas
Nevoit să ascund jigniri în spatele unui zâmbet fals

Insomnii

Demoralizat, planuri de a deveni sihastru
Nu pot deosebi fețe de la ceața groasă
Cerul a încetat să mai fie albastru
Foi rupte și-un pix uzat pe masă

Acele ceasului înțeapă mintea violent
Fericirea e doar un scurt moment
La fel ca primul tău vaccin, ,,N-o să simți decât puțin”
Restul reprezintă doar ore disipate, majoritatea nopților
au fost albe
Venele din ochi, roșii ca nisipul de pe Marte

Migrene pulsează mai des decât inima
Căci ea a fost jefuită prima
Vocabular constrâns, apăs cerul gurii cu limba
Nu pot explica nimic fără a gesticula deși urăsc mima

Când tot ce-i legat de soartă pare relativ
Singura armă devine umorul peiorativ
Glume seci și priviri reci
Umorul unui prizonier ținut captiv în beci
Construit mai mult pentru un inamic fictiv
Precede momente în care privești în oglindă
non-admirativ

Ți se spune că nu ești singur, ăsta-i actul
Suferințe similare, dar ne înjosim unul pe altul
Ne distanțăm încet precum Luna de Pământ
Dar nu vrem să intrăm singuri în mormânt
Un paradox stupid, căci ce ține de noi
Adeseori alegem să aruncăm la gunoi
Întoarcem privirile către incertitudine
Concentrând sute de nemulțumiri în atitudine
Trupul zace, pe când gândul prinde altitudine

Așteptăm vremuri bune până firele-s cărunte
Strategic plasăm printre noi vorbe crunte
Opinii și nevoi de discuții devin mărunte
Crescuți în medii toxice, suntem produse brute
Iar copilăriile ne-au fost în cruce bătute
Timpul curge, dar nu liniștit ca o apă lină
Valuri turbate, murdare, pline de stricnină
Mintea devine o grotă infinită, lipsită de lumină,
Pereți crăpați metodic ce suferințe reprimă.

Totul se rezolvă prin puțin somn, se spune
Oare așa e? Sau irosim ore bune?
Somnul pare doar o scăpare
Fiindcă gustul morții-l are.

Nu mă

Nu mă obliga să stau, când eu am de gând să mă duc
Nu mă obliga să dorm, când natura mea mă împiedică
să mă culc
Nu mă obliga să iubesc, când eu prefer să cultiv ură
Nu mă obliga să trăiesc, când viața mea grotescă este
impură
Nu mă întreba de ce, când răspunsurile sunt pierdute în
vânt
Nu mă pune să îți explic, când vocabularul meu este
crunt

Sunt ca un pescar implacabil trecut de vreme, meditez la
melodia mării monstruoase mereu
De o mie de ani încoace, aștept venirea peștelui-trofeu
Dar valurile, ca orice apă, spală neferit culorile
De pe tapetul ce acum dezvăluie ororile

Nu mă pune să îmi motivez alegerile, când eu acționez
pe impuls
Nu mă pune să îmi ascult inima, când de mult timp nu
mai am puls
Nu mă îndemna să te sărut, când pe buzele mele se
găsește venin uns
Nu mă forța să te înțeleg, când mentalitatea mea este
obscură
Nu mă înrădăcina în Pământ, când gândul meu a trecut
de Lună

Sunt ca un artist derutat fără pic de viziune, pictez
peisaje perene ale populației pierdute
De o mie de ani încoace, tablourile mele prezintă
oameni drept brute
Dar culorile, ca orice detaliu superficial, se preling
sacadat
Pe pânza ruptă ce realitatea pură a ilustrat
Nu mă pune să îmi aleg calea, când orice drum duce
spre moarte
Nu mă obliga să discut cu lumea, când soluțiile se află
în carte
Nu mă obliga să îți spun lucruri frumoase, când
sinceritatea constă în priviri
Nu mă obliga să învăț din trecut, când durerea mea se
trage din amintiri
Nu mă pune să mă schimb, iar când nu mă recunoști, tu
să te miri

Sunt un simplu om sugrumat de gheara diformă a
conștiinței obositoare,
Asuprit amarnic de armate animalice, apus amnezic al
unei veri amețitoare
Alerg aleatoriu prin anomalii acerbe
De aproape două decenii încoace, sângele din mine
fierbe
Dar sângele, ca orice susținător de viață
Prin neșansă la un moment dat îngheață.

Nicolai TĂICUȚU

(de)validare cu compromis

merg la Bunul Dumnezeu
şi-mi zice: această nuieluşă
cu care ai dus mieii la păscut
de azi nu se va mai numi ioanid

– acest salcâm uimit el însuși
în dimineaţa aceasta
de prima sa înflorire
de azi nu se va mai numi ioanid

– acest drum şerpuit uşor
de pala de vânt a înserării
de azi nu se va mai numi ioanid

– acea fântână spre care
îţi vei îndrepta paşii
din ce în ce mai puțin
de azi nu se va mai numi ioanid

nicolai t va fi numele tău de azi
și numai al tău
ioanid e-n ațipire o vreme
mi-a mai spus Bunul Dumnezeu
și a rămas sprijinit în toiag
deasupra-mi

despre oblonul tras şi
preschimbare

… şi nici măcar nu ştiu
dacă se anunţase furtună –
oamenii aveau o nesiguranţă-n privire
animalele râcâiau cu copita
pământul tare al izlazului
iarba căuta să ascundă
trilul bezmetic al păsării
peştele se lăsa spre afund

astfel câmpia împăcată cu sine
se trăgea după nor, iar
cel chemat ioanid nu mai avea motiv
să răspundă la numele meu:

…tuna, Doamne, fără ecou
…ploua, Doamne, fără ropot

Boris MEHR

POEME

***
Cine nu visează moare o singură dată,
Așa cred, nu trebuie să mă aprobați,
Necurmat inactiv cine este? Tao?
Lucrurile oblăduite se întruchipează de la sine.
Înțeleptul netulburat rămâne în simplitatea inimii sale.
Apa oglindește totul, tăcerea ei este poezia noastră.
Desăvârșirea este numai lăuntrică, nimic dinafară nu o
ajută.
Dependența de ce spun alții este un drog.
Iubito, n-ai vrut să fim copii, te înțeleg, te plâng, precum
La popa la poartă e-o pisică moartă, cine râde și-o vorbi,
s-o mănânce coaptă. Să nu fim copți, mai bine
abisinieni.
Nimicul este la baza tuturor faptelor noastre,
Tăcut ca un pește oceanic, înăuntru este Iona.
Așa o fi?

Când simți că nu ești nimic,
că totul trece ca norii lungi pe șesuri,
atunci apar armele frumoșilor învinși,
unii de mult muriră, alții nici nu s-a mai născut.
Preferi fecioare irocheze?
Cine-şi deschide, rând pe rând, brațele, picioarele,ca
păianjenii,
boabe de rouă verde-roșcat
Flori sângerii,viaţa trece prin moarte,
lumina prin suferință, speranţa prin lațul sinucigașului,
respirăm lumină, ne privim cu urechile fine, pâlnii
translucide,
ființe imaginare, asta iubesc acum, bietul de mine,
cerșetor la POARTA MARE A RAIULUI DUE,
AM O BUSOLĂ CARE ARATĂ MOARTEA,
stăteam cu amicul Kafka, voi nu-l cunoașteți, nu mințiți,
nu-l cunoașteți, cel ce a murit nu era Kafka,
cu mine, după cutremur, umblăm eu cu mine și cu
Kafka,
eu – da, el -ba, au dispărut toți elefanții minciunii,
o oaie fantastică trecu în zbor, Beatrice străbate în pas
de dans
secolele nenorocite ale ciumei, ați citit romanul
SÂNUL? Uitați-l.
Picioarele vorbesc limbi străine. Monstrul Colombre a
fost propus ministru la ape.
Cu pendulul lui Foucault vom dărâma multe sisteme.
Fecioarele nu au voie să se sinucidă, este o lege recentă.
Am întâlnit o femeie între trei vârste care avea o sută de
simțuri simultan.
Mai ceva decât Messalina. Suntem niște animale pe
moarte, e clar, ce poate fi mai duios?

***
Copilul cel trist luă fazanul cel trist,
îi suci gâtul cu o mișcare dibace, apoi
îi smulse toate penele, toate, m-am apropiat,
nu era un copil, era un pitic apăsat de complexe,
m-am cutremurat, am intrat într-o casă oarecare,
era a unui alcoolic lăsat la vatră, bea numai acid
sulfuric,
a murit, evident, mi-a lăsat casa doar ca să-i sap o
groapă
și să-i cânt God saves the Queen, în jurul casei au
crescut buruieni uriașe
care, noaptea, vorbeau, ce vorbeau? Legende din
vechiul Kent,
a intervenit la timp o vecină inimoasă, pieptoasă și a
tăiat buruienile,
m-a luat de bărbat și m-a îngropat în fericire.
Casa somnului era ceva mai rece, în jur se rostogoleau
capetele
celor ghilotinați de Franța revoluționară,
iubita locotenentului devenise prostituată,
deși nu-i lipsea inteligența, avea să devină matroană,
apoi milionară și să conducă o fundație de caritate.
A născut un copil trist care a crescut mare și a devenit
mare șef de poliție, un fel de sherif.

***
Ziua-i masivă, albă și rece,
Ca un colegiu pentru colege,
Numai iubita, doar ea se zărește
Într-o oglindă ca ochiul de pește.
Trece cu trenul omul cu trenciul
Luat pe-o hârtie de treisprezece,
Numai iubita în nouri se scaldă,
Ziua-i masivă, rece și albă,
Numai iubita, subțire, înaltă
Este. Iar eu sunt pe lumea cealaltă.
Am râs prea mult
Am decis să nu mai scriu, de mâine,
De poimâine, minciună, ai fața unui demobilizat,
Eu nu am râs de oameni, dar știu ce schimbătoare este
stima,
Admirația cu sfârc, oamenii mai năpârlesc spre a scăpa.
Sunt strămutat, pietrele albe au devenit negre,
O roată se blochează, înjurând. Nici miezul nopții nu te
vrea în preajmă.
Pe cine acoperă ciuperca otrăvită? Cenușa din ce carte
s-a ivit?
Osana, zic eu, în zadar. Doar bufnița lipsea și a venit.
Ce caută Celan și Luca pe Podul Mirabeau?
O altă lume, o lume a poeților damnați?
Tăcere, dați tăcerii drepturile ei.
Geneza – tăcere, exitus-tăcere,
Iov complota, dar se plângea,
Vidul are culori ascunse.
Inert e-n aparență orice mort.
Dar Domnul e mișcare și Cuvânt.
Ce ai de spus propriului suflet?
Demobilizare, cu asta se explică totul.
Și dacă nu? Desigur, nu ai înțeles decât puțin,
Sunt praguri divergente peste tot,
De aceea am și râs acum.
Sub coada calului Mihai curge bălegar,
liniștit alături zace, doarme-un boschetar,
veșnicia veștedă pute a urină,
calea lacrimilor deci, duce la latrină,
nu-ndoi nimic, te rog, draga mea lungană,
tristă melodie, vai chiar din hologramă,
Honolulu are el suluri de hârtie,
bine ar fi ca unii breji pe ea să mai scrie,
stânga este noapte, yes, pentru hoți cu titlu,
dreapta bea cafea de soi trecută prin filtru,
pe canal se duc minuni, adevăr vă spune
unul care s-a îndrăgostit de minciuni și glume,
ea îmi spune că vom fi veșnic împreună,
asta sună cam ciudat, cu miros de humă,
noi fugim de moarte, cred, ea fuge mai iute,
draga mea lungană, chiar porți fuste cam scurte,
tu și eu și eu și tu, simți, nu simt, vezi bine,
într-o zi vei fi-n Olimp fără nimb, un nimeni.
Suntem rug și suntem burg, hamburgerul cade
la stomac un pic mai greu, absolutul roade.
Visul redevine vis, lumea este o miză,
m-ai adus, lungana mea în adâncă priză.

***
În cap de rigă antic râde mort,
poveștile se scaldă în ocean,
încremeniți pe maluri, sort și port,
nu-i apa vie cea sclipind mărgean?
Adam, my dear, is, as you know,
părintele atâtor specii rare,
și tigru, cal ori chiar un bou
se mai alege, mai apare.
And you remember, membrule,
ce mai năpastă, tunuri mari,
răsună în Edikule
sau în culoarul gri, bancar.
Yet even then, ce să mă plâng,
mai bine scriu de psihopați,
rândurile furilor se strâng,
ei nu știu, Doamne, cum împarți.

***
Eram păgân, aveam un munte,
Urcam la el din piatră-n piatră
Ajuns, eu îl rugam – Mă iartă,
Străfulgera privirea cruntă.
Mă iartă, îi spuneam, că minte
Iubirea mea, că trufaş sunt,
Că mă răzbun, am suflet crunt,
Deşi am arme din cuvinte.
Alb mă privea idolul, vântul
Venea să-mi mângâie obrazul,
Ca o fecioară fără nazuri,
Dar muntele-ascundea Cuvântul.
De multe ori caut alinare,
Iar oamenii par munţi de piatră,
Ei niciodată nu te iartă,
Deşi sunt fraţi cu mândrul Soare.
Deşi au stele-n jur, sunt duhuri
Care şoptesc vechi basme, cânturi,
Atunci eu mi-am ales Cuvântul
Şi lui mă-mpărtăşesc, mă bucur
Că El este mereu cu mine,
Cum să-l numesc? În Carte scrie
Că Dumnezeu cunoaşte mila,
Ajunge să mai uiţi de tine.
Iar muntele rămâne-n urmă,
Cu tot ce am iubit zadarnic,
Strălucitor, prezent şi harnic,
Mă scoate Dumnezeu din junglă.

***
Viclean e timpul, ne oferă tot,
Poate prea mult, de nu ştim cum s-alegem,
Apoi el ne răpeşte daruri, numai mort
Nu vei avea regrete, asta-i Legea.
Din vară trecem înspre iarna grea,
O toamnă ne mai bucură privirea,
Apropierea marilor gheţari
Ameninţă şi visul şi iubirea.

Elisabeta BOȚAN

Îmi vine să urlu
(Întâmplare reală)

De la începutul anului îmi propusesem să merg
la C.C. Corte Inglés ca să îmi cumpăr un anume articol
de îmbrăcăminte de o marcă renumită pentru calitatea
ei, profitând de reducerile sezonului.
Fără motiv lăsam zilele să treacă, până când
m-am uitat în dulap și am zis că de fapt nu aș avea
nevoie să mi-l cumpăr.
Și, totuși, chiar și așa, mi-am zis să merg azi să îl
cumpăr sau să trec să văd ce mai e pe la magazin, deși
nu îmi place să merg cumpărături, mi se pare obositor.
Mă îmbrăcasem să ies și stăteam pe un scaun cu mintea
fără gânduri, fără să privesc la ceas, apoi m-am ridicat
automat și am ieșit pe ușă.
În două minute am ajuns la stația de autobuz unde
mai erau câteva persoane, printre care mi-au atras
atenția o femeie foarte elegantă cu părul roșcat și
aranjat, care stătea rezemată de peretele transparent al
stației în partea exterioară; o fată ce părea de vreo 12 ani
(mai târziu am aflat că avea 15), își ținea haina groasă în
mână cu un aer inocent, privind în gol, rezemată de
perete în interiorul stației, iar alături de ea, pe bancă,
avea rucsacul cu cărți. Ceva mai încolo era un bărbat
înalt, destul de înaintat în vârstă și alte câteva persoane
ce nu mi-au atras atenția în mod deosebit.
Era în jur de ora 3 a după-amiezii. Părea o zi ca
oricare alta. Soarele își strecura razele prin aerul rece de
ianuarie.
Mă gândeam să scot cartea pe care o aveam în
geantă și să citesc până sosește autobuzul.
În acel moment am auzit niște hohote sinistre și
am văzut trupul fetiței scuturat de convulsii. Mă
întrebam dacă râde, dacă plânge, dacă nu cumva e
nebună sau are epilepsie, dacă nu cumva e drogată.
Mi-am zis repede în gând:”orice ar fi are, nevoie
de ajutor”și am făcut câțiva pași ca să îi văd fața. Fata
plângea în hohote, însă nimeni nu părea să observe acest
fapt.
Atunci m-am apropiat mai mult de ea și am întrebat-o ce
a pățit și dacă aș putea să o ajut cu ceva. Lacrimile îi
curgeau abundent pe față, iar hohotele au devenit mai
puternice, sufocându-i cuvintele care se rostogoleau în
silabe ascuțite.
Abia după o vreme, după ce repetase de mai
multe ori, am înțeles când a zis”… m-a violat…”, am
întrebat șocată: ”Cine? Când?”.
Răspunsul ei a venit repede și disperat: ”… acum,
chiar acum s-a întâmplat… acum o clipă…”
Nu știu cum mă asculta pentru că aveam impresia
că nu mă vede. Avea o privire goală.
Am privit buimăcită în jurul meu și mă întrebam
ce se întâmplase cu fata. Nimic din aspectul ei fizic nu
părea să îndreptățească cele spuse de ea. Era îmbrăcată
tip sport, hainele îi erau curate și avea un aspect îngrijit.
Ce? Cum? Când? întrebările mă loveau cu putere în
cap… încercam să înțeleg ce e cu ea.
I-am zis calm: ”Te rog, încearcă să te liniștești
puțin… și explică-mi… încerc să te ajut… când s-a
întâmplat…?”
”Acum o clipă…”
”Unde?”
”… în scara unui bloc (își agita mâinile arătând spre
strada din spatele stației de autobuz)… pe aici…”
”Îl cunoști?…
Abia a îngăimat printre hohote și lacrimi:
”Nu… avea un cuțit… m-a amenințat că mă omoară…
m-a dus în scara blocului…”
Acum am înțeles. Fata abia când a ajuns în stația
de autobuz asimilase ceea ce i se întâmplase. Nu știu
cum s-a târât până aici. Nu i-am pus nici o clipă la
îndoială spusele. Știam cum se simte o victimă de abuz
sexual și știam și care sunt măsurile care trebuiau luate
imediat.
Am încercat să o liniștesc, atât cât am putut.
Am ajutat-o să-și pună haina și am îmbrățișat-o,
încurajând-o și încercând să aflu mai multe detalii ca să
o pot ajuta. Am întrebat-o despre mama ei, dacă se
înțeleg bine, dacă vrea să-i telefonez sau să telefonez la
poliție…
Fata încuviința din cap, să sun oriunde, numai să o
ajut. Între timp, femeia cea elegantă s-a apropiat de noi
ascultând cu mult interes ce vorbeam, a scos telefonul
cu un gest automat, dat fiind că eu încă o țineam pe fată
în brațe. Apoi m-a întrebat:
”Unde să sunăm mai întâi, la mama ei sau la poliție?”
”La mama ei,” am răspuns. ”E minoră… și are nevoie de
mama ei înainte de toate…”
Voiam să-i zic să o anunțe fără să o
sperie, cumva mai delicat. Dar oare ce cuvinte se pot
alege pentru a-i spune unei mame că fiica ei a fost
violată? Oricum, femeia i-a spus direct, fără ocolișuri,
ce se întâmplase. Gândul ei era că fetița avea nevoie de
ajutor. Apoi a sunat la serviciu și a anunțat că va
întârzia.
A rămas lângă noi, privindu-ne: eu țineam fetița în brațe
și încercam să o liniștesc. Se lăsase moale în brațele
mele, ca și cum eu aș fi fost mama sa. Am sfătuit-o să
nu aibă rețineri, să povestească tot ce i s-a întâmplat, că
asta o va ajuta să se recupereze.
Am prevenit-o că i se va face o recunoaștere
medicală, că așa se procedează în astfel de cazuri.
Mama sa a sosit repede cu mașina, urmată de alte
două mașini de poliție. Tremura toată, lacrimile i se
adunaseră într-un baraj invizibil pe care numai ea știa
cum îl ține, însă tremurul trupului îi trăda suferința,
neputința și revolta.
Am lăsat-o să-și îmbrățișeze fiica, îmbrățișarea
cea mai tristă pe care am văzut-o vreodată. O
îmbrățișare dureroasă, plină de suferință. Aveam în fața
ochilor două suflete distruse, distruse de amenințarea
unui cuțit pe care îl mânuia un nebun. Un nebun care
umblă liber pe străzi.
Am apucat să-i spun: „Trebuie să fii foarte tare,
fiica ta are nevoie de tine. Dă-i din puterea ta de mamă.
Va trece peste asta, veți trece împreună! Se poate
depăși.”. Încuviința din cap, însă amândouă tremurau.
Polițiștii au încercat să afle cât mai multe amănunte
despre ceea ce s-a întâmplat și despre individ. Le-am
spus să o întrebe cu delicatețe despre tot ceea ce vor să
afle, până când nu va intra în șoc post-traumatic. Pentru
că la un moment dat mintea refuză să asimileze
realitatea și atunci blochează amintirile care sunt prea
dureroase.
Fata își amintea totul cu o precizie uimitoare,
părea că mintea ei revoltată înregistrase toate
amănuntele cu precizia unui film, continua să plângă,
dar răspundea cu claritate la toate întrebările polițiștilor.
Părea că luptă din toate puterile să-și recupereze
inocența, o inocență care i-a fost smulsă cu atâta
sălbăticie. A fost jefuită ziua în amiaza mare, în drum.
Jefuită de suflet, jefuită de identitate, jefuită de propria
ei voință.
Nu știu câtă vreme am ținut sufletul acesta distrus
în brațele mele, dar mi-a fost îndeajuns cât să mă
îndolieze pentru multă vreme.
Polițiștii au dus-o împreună cu mama ei la locul
tragediei. Trebuia să mai urce o dată pe eșafodul unde o
parte din ea fusese ucisă. Trebuia să privească din nou
locul acela, să retrăiască drama, ca să fie crezută, trebuia
să demonstreze că a fost ucisă.
Apoi trebuia să meargă la spital, să se dezbrace în
fața altor necunoscuți care să se constate că cea mai grea
umilință pe care o poate simți o femeie, în acest caz, o
fetiță care a fost obligată de lama cuțitului unui nebun să
fie femeie, ca să i se dea o hârtie cu care se poate
denunța crima pe care a trăit-o.
Am ajuns la centrul comercial foarte răvășită. Nu
am reușit să cumpăr nimic. Îmi vine să plâng…
Mărturisesc că mi-ar plăcea să fiu o fiară și să-l mutilez
pe individul acela așa cum el a mutilat viața acestei
fetițe.
Îmi vine să urlu!
A fost o zi de coșmar. O zi oripilantă.
Am văzut o fetiță care lupta din toate puterile, cu un
curaj supraomenesc ca să-și recupereze viața mutilată. O
fetiță care și-a învins umilința și suferința și a strigat
după ajutor și să i se facă dreptate.
Am văzut o mamă distrusă care și-a învins propia durere
ca să își ajute fiica.
Specialiștii spun că aceste întâmplări nu se pot
depăși, că o victimă de abuz sexual se obișnuiește să
trăiască cu asta, că e preferabil să moară decât să
suporte consecințele. Există și cazuri, puține, în care
victimele abuzurilor sexuale au reușit să-și recapete
normalitatea vieții dinainte. Am speranța că vor reuși să
treacă curând peste asta.
Dar câte astfel de cazuri ca acesta rămân
înmormântate într-o tăcere acoperită de umilință?
În Spania poliția răspunde cu promptitudine la
apelurile de acest fel, însă legea nu pedepsește îndeajuns
acestă crimă care se cheamă abuz sexual și care încă se
mai confundă cu un act sexual.
***
La câteva luni făptașul a fost arestat de poliție, o
fiară cu chip de om, după ce mai violase câteva fetițe.
Fetița pe care am ajutat-o în acea zi, grație ajutorului
medical și psihologic primit imediat, a început să-și
recupereze viața furată.

Mama

Marta privea pe fereastra avionului, însă fără a vedea
formele jucăușe ale norilor. Când era mică visa să se
joace cu ei.
Ținea strâns în brațe o cutie de carton, cu iluzia unui
copil, în timp ce prin fața ochilor săi trecea o înșiruire
de amintiri din copilărie, care o aveau în prim-plan pe
mama sa. Nu și-o amintea niciodată zâmbind. Buzele
sale aveau colțurile încovoiate în jos, și părea că mereu
avea un nod greu în gât.
Frumusețea deosebită îi era ascunsă de privirea
resemnată a ochilor verzi, care aproape că nu se vedeau
de sub pleoapele căzute. Păru-i blond era pieptănat
mereu în același fel, adunat într-un coc discret, sub o
năframă cu floricele. Muncea fără încetare, fără a se
gândi la nimic. Niciodată nu-i spusese o poveste,
niciodată nu o auzise cântând.
Își amintea cum o purta mereu în brațe, peste tot,
până când s-a născut sora ei, Veronica, pe când ea avea
trei ani. Încă de pe atunci Marta trebuia să aibă grijă de
sora ei nou-născută, și mai târziu de cealaltă soră,
mezina familiei. Cele două surori mai mari mergeau să
lucreze la câmp cu tatăl lor. Când Marta a împlinit opt
ani, mama ei s-a angajat la o fabrică de cărămizi, la opt
kilometri distanță de casă. Așa că ea, aparte de a avea
grijă de surorile ei mai mici, trebuia să mai facă și
treburile casei.
Mama sa îi spunea mereu cu o voce obosită:
-Marta, trebuie să faci asta, trebuie să faci aia.
Mereu acest ”trebuie”.
Când Marta împlinise șaisprezece ani era deja o bună
gospodină. Moștenise toată frumusețea mamei, același
păr de culoarea grâului copt, aceeași ochi verzi, însă cu
o privire rebelă.
Atunci mama sa i-a zis:
-Marta, trebuie să te gândești la măritiș.
Deși era obișnuită cu felul de a vorbi al mamei sale,
de această dată i s-a părut că o fulgerase în cap. Își
adună toate puterile pentru a se împotrivi, deși știa că era
în van. Vocea i-a răsunat ca o rugăciune:
-Nu, Dumnezeule, eu nu vreau să mă mărit… Mamă,
eu vreau să studiez…
-Va trebui să o faci, Marta. Toate femeile se mărită.
Nu vreau ca satul să râdă de niciuna din fetele mele.
Sora ta, Veronica, vorbește deja cu un fecior. Nu se
cuvine să se mărite înaintea ta.
Apoi îi întoarse spatele, continuându-și treburile.
Marta era disperată. Ea nu voia să se mărite, nu voia să
aibă copii. Nu voia să aibă aceeași viață ca mama ei, să
suporte bețiile și infidelitatea unui bărbat imatur, dar
mai ales nu voia să poarte acel nod greu în gât pe care îl
aveau toate femeile din sat.
Marta voia să studieze, voia să călătorească, voia să
fie liberă.
Trei luni mai târziu, și-a găsit salvarea ce venise din
partea mătușii Magdalena, sora tatălui său, care, după ce
născuse al doilea copil mort, hotărî să o adopte pe
Marta. Mătușa Magdalena, locuia în București, iar
Marta era nepoate ei preferată, deoarece era singura care
dorea să studieze.
După mutarea în marele oraș, Marta începu să se
distanțeze de familia sa de origine, cu atât mai mult cu
cât acolo mereu s-a simțit neînțeleasă. Cu ajutorul
unchilor săi, a putut să-și împlinească visele și să-și
continue viața fără a mai privi în urmă, fără a se mai
gândi la mama sa.
În fața ochilor săi a rămas, nemișcată, imaginea
mamei sale în sicriu, unde în sfârșit părea să-și fi găsit
liniștea. Nodul acela greu din gât părea să fi dispărut,
însă chipul său rigid încă mai păstra o urmă de suferință.
După înmormântare, cea mai mică dintre surorile sale
i-a dat o cutie, pe care mama sa o păstrase după adopție,
într-un sertar al noptierei sale.
Când a deschis cutia, Marta și-a văzut jurnalul, cel pe
care îl începuse pe când avea opt ani. Îl deschise și văzu
fotografia celei mai bune prietene din copilărie, Laura.
O întoarse și citi:”Prietenii sunt familia pe care ți-o
alegi. Te iubesc, surioară.” Apoi văzu caietul său de
poezii, pe care scria:”Vers cu vers”. L-a deschis și a citit
primul poem pe care îl scrisese în copilărie: ,,MAMA”.

(Premiul special al juriului la I Certamen
mICRORRELATOS ,,Verso a Verso”, 1 iulie 2013.)