Spații culturale nr. 52 (3)

Adrian MUNTEANU

POVEŞTI FĂRĂ SFÂRŞIT
– jurnal de călătorie artistică în Canada –

Episodul 18

Luni, 30 iunie 2003, Montreal

Sculare la ora 7. N-aș mai fi putut dormi. E ziua mutatului în casa cumpărată de Petrică și domnul George Rusu. Este o casă – după cum mi s-a spus, pentru că nu am văzut-o încă – cu parter și un nivel. La parter urmau să stea toți membrii familiei constituite din trei persoane (Silvia, tatăl ei și domnul George), iar la etaj locuia o familie care le plătea chirie. Se pare că, în acest fel, rata pentru casa cumpărată prin împrumut bancar va fi mai ușor suportabilă.
Mâncăm ceva în fugă. Lucruri găsite prin frigiderul destul de plin, plus o cafea căreia îi adaug lapte, ca să-i scadă tăria. Inima mea trebuie protejată, pe cât e posibil. Pe la ora 9 apar ajutoarele. Mai întâi Laurențiu, un băiat de 28 de ani, a cărui viață aventuroasă mi-a fost povestită dintr-o suflare, în așteptarea începutului care nu putea fi demarat atâta timp cât gazdele nu-și făceau ordine în lucrurile personale. Provenea dintr-un sat de lângă Galați în care a avut de toate. Prin 1988, părinții lui au început să nu mai aibă unde să-și vândă marfa, pe o piață acaparată de oamenii partidului. Atunci s-au mutat la Galați, ca să fie mai bine pentru copiii lor, aflați la școală. Odată cu mutarea la bloc, cu dezrădăcinarea, au început lipsurile. Băiatul a sesizat tragedia părinților și a simțit frustrarea atâtor lucruri jinduite, dar atât de rar dobândite sau măcar atinse. La 18 ani a plecat pe un vapor, a făcut munci mărunte, dar a văzut lumea, până când a rămas la Vancouver, fugind în oraș. El spune că au urmat două săptămâni în care mai mult s-a ascuns și, ca să-și piardă urma, a zburat la Montreal. Aici continuă să facă diverse munci la negru și își dorește să se însoare, ca să obțină cetățenia. Știe că și așa ar putea să fie trimis în țară, dar, în acest fel, va putea mai lesne să se întoarcă. Vorbește de țările prin care a trecut. Cel mai mult i-a plăcut în Olanda. Și-ar dori o căsătorie din dragoste, dar nu cu o localnică, toate fiind considerate puturoase și instabile, gata să se culce cu oricine le place și chiar spunând asta soților. Și-ar dori o negresă, o arăboaică sau o hawaiană, pentru că sunt casnice și nu umblă după alți bărbați. Crede că până în toamnă va reuși să se însoare.
Începe transportarea bagajelor. În paralel, primesc un telefon de la Samoilă Pirău, care mă ține de vorbă atunci când află că sunt din Brașov. El a fost profesor la Săcele, provine dintr-o comună de lângă Făgăraș și mi-a înșirat o serie de nume ale unor persoane care se pot numi cunoștințe comune. Pe parcursul convorbirii mele telefonice, apare o altă persoană, un fel de văr al domnului George. Se numește Mircea Radu și are 57 de ani. Îi dau mai mulți, pentru că nu are dinți. E al doilea caz de om, dacă nu decăzut, cel puțin dezamăgit de existența sa măruntă. Pe parcursul zilei avea să-mi spună destule, despre el și despre familia lui dezmembrată. Rezum aici ceea ce mi-a povestit în mai multe reprize, în pauzele activităților. A lucrat ca inginer la Tarom până când, în 1993, a fugit peste graniță cu o țigancă. A lăsat în București o soție, profesor universitar, și o fiică, profesoară la rândul ei, acum în vârstă de 24 de ani. Legătura cu țiganca, formală din start, n-a durat prea mult, doar până la Montreal. Plecase din țară la o vârstă destul de înaintată și asta l-a determinat să nu mai lupte pentru echivalarea studiilor universitare. Și-a găsit în schimb un post de tehnician la o întreprindere, cu un salariu cam mic, minimul pe economia canadiană, dar decent și suficient pentru o singură persoană. Nemulțumirile personale n-au încetat să-i dea târcoale. Singurătatea și posibilitățile reduse de a ține legătura cu fosta lui familie din țară, mai ales cu fiica sa, al cărei destin simțea că nu-l mai poate influența, l-au condus, ca și în cazul pianistului cu care făcusem cunoștință cu o zi înainte, la alcoolism. Înfățișarea fizică, pe care o ignora, l-a trădat. Dorința lui cea mai mare era să-și aducă fata în Canada, dar aceasta, după câte îmi spunea, probabil influențată de mama ei, oscila și nu lua nicio decizie, deși starea materială a unui cadru didactic din România nu avea cum să fie mulțumitoare și nici dătătoare de speranțe. În final, m-a rugat, dându-mi adresa, să încerc să mă întâlnesc la București cu fiica lui și, vorbindu-i și de intențiile fiicei mele, să încerc să adaug și eu ceva la bagajul de informații care să o determine să se hotărască la o plecare.
Cu Mircea Radu, cu Claudiu, cu George Rusu și cu Petrică, nu se încheia echipa care urma să ajute la mutare. Mai era fratele mai mare al lui Petrică, Vasile, venit din România să muncească alături de fratele lui mai mic, plătit de acesta, ca să mai adune ceva bani. Era plătit cu 80 de CAD pe zi pentru muncile de care era nevoie pe șantierul de construcții. Petrică se ocupa cu reparații și construcții de case. Vasile era tractorist de meserie și cred că am spus cu aceasta destul de mult despre aspectul fizic și capacitățile celui venit dintr-un sat dâmbovițean într-o metropolă canadiană. Nici faptul că mai fusese în câteva rânduri, câte șase luni, după cum povestea, prin mai multe țări europene și prin Paris, unde avea o soră, nu l-au cizelat într-un fel. O anume duritate și chiar mârlănie pe care le observai la Petrică, nu se observau la Vasile. Acesta era un retras, dar la fel de mărginit. Inevitabil, era și bețiv. Cu o zi înainte, cât eram la spectacolul de la biserică, el băuse mai mult de o jumătate de litru de votcă, o jumătate de vin și o bere. Avea o beție obositoare, vorbea mult, vorbea prostii, se lăuda cu deplasările lui, îmi explica cum e în Canada la femei, cum le puteai lua pe alese, dintre mai multe care se plimbau într-un costum maroniu, cel mai obișnuit și originar din lume. A vrut chiar să mă ia și pe mine într-o escapadă. Noroc că era așa de beat, încât îți puteai da seama că nu va mai fi mult în picioare.
Mircea și Vasile, torpilați la un moment dat de numărul paharelor pe care nu le-au dus la ureche, s-au apucat să demonteze ușile frigiderului care, altfel, nu putea să încapă în noua locuință. O parte dintre piesele componente au ajuns în buzunarul lui Vasile, dar altele s-au împrăștiat prin locuri care nu mai puteau fi identificate, spre disperarea nepotului Petrică și a unchiului George care își vedeau deja stricată toată mâncarea din frigider. De aici o mulțime de reproșuri, vorbe răstite, apelative diverse, cel mai des întrebuințat fiind `bețivilor” și alte vorbe de acasă care au impregnat ziua și așa destul de tensionată.
Pentru că nu s-au pregătit din vreme, deși știau de mult că se vor muta, cei ai casei au început să încarce lucrurile de-a valma în camioneta lui Petrică și în autoturismul lui George, fără nicio ordine prestabilită sau măcar realizată în ultimul moment. Se imagina deja un efort imens de reașezare la celălalt capăt al drumului. Deși nu ar fi trebuit să fie treaba mea, am început și eu să pun mâna, să ușurez de pachete camerele vechii locuințe, ticsite cu boarfe, așa cum numai românii știu să facă, în timp ce canadienii se disting printr-un dezinteres marcat față de obiectele ce populează casa și care trebuie să fie cât mai puține, numai cele strict funcționale, în așa fel încât ușurința cu care se mută la câțiva ani măcar, este validată prin efortul considerabil mai mic pe care urmau să-l facă. În cazul nostru, ca între români, aveam să ne izbim toată ziua de obiecte pe care cu mult mai dragă inimă și folos ar fi trebuit să le dirijăm spre lada de gunoi.
Am cărat, am împins, am dirijat, am curățat, am adunat, am rezemat, am echilibrat și sortat o puzderie de obiecte de toate mărimile și utilitățile. Dacă priveai prin camere, foarte greu observai că, în timp, ele se ușurau de obiecte. Lucrul avansa anevoie. Noroc că între cele două locuințe, era o distanță de numai câteva străzi, astfel că mașinile se întorceau repede.
Alături de toți cei enumerați, la un timp s-a adăugat familia Mântulescu, numai soțul și soția, cei întâlniți la Joseph Bota și care abia veniseră de zece zile din România, dar se mutaseră deja într-un apartament închiriat.

O scenă scurtă, petrecută în timpul dimineții, m-a marcat pentru tot restul zilei. După ce, deseori, atât tatăl Petrică, cât și unchiul George o alintau pe Silvia cu apelativul `păpușa mea”, într-un moment în care eu vorbeam la telefon, în bucătărie năvălește fata, urmată îndeaproape de George care striga într-o evidentă stare de agitație: „să nu-mi mai trântești niciodată ușa în nas!” O ajunge pe fată din câțiva pași și câțiva pumni se abat asupra capului ei. Se mai adaugă un dialog scurt:
– Ieși afară din casa mea!
– Nu ies!
Ușa biroului lui George se închide la loc și, în lipsa unuia dintre participanții la conflict, acesta se stinge. O surpriză imensă m-a copleșt și o jenă față de situația Silviei, un adolescent cu propriul ei orizont social, terfelit de un adult care și-a ieșit inexplicabil din pepeni. N-am avut tăria să mă uit spre Silvia, de teamă de a nu observa jena ei, mai ales că incidentul s-a petrecut în fața unui străin. O jenă întipărită pe figură pentru situația penibilă în care a fost pusă. Sistemul de valori după care se conduce această familie am început din acel moment să-l pun sub semnul întrebării. Toate exemplele mele din viață legate de relația părinte-copil, bazate pe violență, au demonstrat că procedura e falimentară, rupturile devin inevitabile, trauma psihică dificil de recuperat. Poate niciodată. Tatăl, în încercarea de a suplini și rolul mamei, pare excesiv de posesiv, își asumă permanent rolul de a conduce, de a îndesa cu forța în mintea odraslei precepte morale. Unele îndoielnice în sine și inaplicabile la cazul concret. Petrică e în fond un om de la țară, care-și păzește fata, o ferește de oricine ar atenta la singurătatea și curățenia ființei ei. O face impunând teroarea comportamentului patern. Fata nu are voie să manifeste gesturi specifice adolescenței. Prietenii ei sunt îndemnați să nu mai sune, pentru că fata e pedepsită. Petrică îi dă fetei tot felul de sugestii comportamentale cu siguranța celui care nu greșește niciodată. Îi spune fetei ce și cum trebuie să facă, iar Silviei nu-i rămâne nimic altceva decât să execute. Cam puțin de făcut, cam strâmt culoarul ce i se lasă Silviei pentru inițiative proprii, pentru independența de care simte nevoie orice tânăr la 15 ani. Prea multă supunere, prea scurt lanțul ce-i ține nemișcată glezna fragilă, ca să nu se simtă durerea cărnii sfâșiată de metalul dur și implacabil.

Întrerup șirul notațiilor de azi, pentru a mai scrie o relatare pentru radio:

„În 1 iulie a fost ziua Canadei. La Montreal, ultimul popas în călătoria mea artistică pe tot teritoriul țării frunzei de arțar, nu am văzut niciun foc de artificii, nicio manifestație stridentă. Din contră, guvernul provinciei Quebec a decretat ziua de 1 iulie drept ziua mutărilor. O mulțime de localnici, în libertatea aceasta de mișcare ce a devenit o obișnuință cotidiană, își strâng lucrurile, de obicei apelează la echipe specializate în transferuri de bunuri imobiliare și își schimbă domiciliul, fie într-un loc care să le aducă un confort sporit, fie într-unul mai apropiat de serviciu.
Această relativă tăcere de ziua națională, schimbarea ocupațiilor specifice sărbătorii se explică prin starea care se înregistrează de mult timp în estul Canadei, dominat de populația vorbitoare de limbă franceză care îi consideră pe englezi ocupanții care le-au furat drepturile și i-au supus prin violență, în urmă cu sute de ani. O parte însemnată a populației Quebek-ului visează la separarea teritoriului lor de restul Canadei, vorbitoare de limbă engleză. Până și plăcuțele de identificare ale autovehiculelor fixează și reamintesc această stare de veghe pe care francezii și-o impun. Până de curând, Parlamentul provinciei a fost dominat de Partidul Quebek-oise, iar aceasta – spun mulți localnici – nu a făcut nimic altceva decât să declanșeze numeroase presiuni în vederea separării. Această atitudine însă, a determinat scăderea dramatică a investițiilor, scumpirea chiriilor și alte numeroase dezavantaje pe care noul partid aflat în fruntea provinciei, partidul liberal, va trebui să le aibă în vedere cu prioritate.
Monteralul este orașul în care locuiesc peste 20.000 de români, iar numărul noilor veniți este în continuă și masivă creștere. Practic nu este zi să nu apară noi familii de români, așa că unii vorbesc deja de 50.000 de oameni vorbesc limba română.
Asociațiile românești din Montreal sunt printre cele mai vechi din Canada. La 70 de km de metropolă, în localitatea Val-David, există un câmp românesc, o suprafață importantă de pădure, deal și pajiște, trecută în proprietate românească prin osârdia octogenarului dr. Ion Țăranu. Deseori românii se întâlnesc în acest spațiu, poartă discuții, asistă la diverse manifestări organizate. Una extrem de interesantă se pregătește acum. Este vorba de seminarul de patrimoniu „Poarta cu dor” ce va avea loc între 16 august și 1 septembrie. Vor exista în această perioadă spectacole folclorice, dezbateri pe tema integrării și o cuprinzătoare expoziție de carte românească, tablouri, costume populare, sculpturi și diverse obiecte artizanale confecționate în mare parte de românii stabiliți în provincia Quebec. Pe frontispiciul invitației difuzate deja în vederea întâlnirii, stau înșirate câteva versuri cu optimistă semnificație:
„Poarta să înălțăm,
Ca pragul să fie pas
Și pasul să fie prag,
Ca diferență să însemne trecutul
De acolo în Aici.
La NOI,
Unde nu ne mai scoate nimeni din țâțâni,
Să INTRĂM,
Tot pe loc, pe loc, pe loc,
Ca să fie,
Să răsară omenie.”

Din Montreal, pentru Radio Târgu Mureș, Adrian Munteanu

Acum continui cu evenimentele zilei de 30 iunie.
Cu cât orele se scurgeau printre participanții la mutare, cu atât se legau și se dezmembrau niște discuții, se râdea din orice lucru banal, din necesitatea de a înviora atmosfera dominată de muncă. Pe la ora 13, pentru că gazdele nu dădeau niciun semn că ar face vreun gest de onorare a muncitorilor ocazionali, Vasile a luat o sticlă goală de 2 l și în cinci minute s-a întors cu ea plină cu bere, plătită din banii lui. Din acest moment operațiunea avea să se repete cu mai multă vigoare, la intervale din ce în ce mai scurte. Am băut berea și a umplut sticla încă o dată Vasile. Apoi Mircea. Spre după masă, domnul George i-a comandat lui Vasile să încarce grătarul ca să poată face ceva pe el la noua locuință. Vasile a înțeles că trebuie să pună ceva pe grătar la fața locului, așa că, într-o clipă, a devalizat frigiderul de două pungi de cârnați pe care i-a pus pe jar. La zece minute, cârnații sfârâiau, spre disperarea domnului George care-și dorise să amâne cât mai mult operațiunea. I-a și spus acest lucru lui Vasile, iar acesta a rămas stupefiat. Cum să cari grătarul cu totul și apoi să prăjești ceva, când aveai grătarul la îndemână și puteai rezolva totul la fața locului? Ca să nu mai punem la socoteală că ora înaintată făcea ca pântecele tuturor celor prezenți să scoată triluri de nerăbdare. Pe această temă, Vasile avea să aibă în cursul zilei numeroase izbucniri. Cum să i se spună lui un lucru si apoi să nu se recunoască ce i s-a spus și să fie apostrofat pentru executarea comenzii?
În toiul muncii, Petrică s-a îmbufnat de câteva ori că se bea bere și nu se muncește. Să nu fi realizat că berea era cumpărată nu din banii beneficiarilor, ci a celor veniți să-i ajute?
Vasile a găsit, la un moment dat, o sticlă de vin roșu, plină pe trei sferturi. A dispărut pentru scurt timp și a revenit cu sticla goală. Evident, în formă bahică corespunzătoare. A fost greu de oprit. Vorbea mult, vorbea tare, își amintea mereu că i s-a cerut o treabă și apoi a fost certat pentru execuția ei.
Spre orele 21 lucrul era aproape terminat. S-au strâns destui saci cu gunoaie, depozitați într-un colț al grădinii. Campionii lucrului serios făcut erau Ioan Mântulescu și Cătălin, inepuizabil.
Cârnații se mâncaseră din mers și fără pâine, de care nu s-a îngrijit gazda. Întreaga adunare părea constituită pe principiul de a se servi fiecare fără să mai ceară voie. Economia în capitalism, mult mai dură și ea și lipsită de generozitatea cu care eram obișnuit.
Pe la ora 23 a venit rândul, în sfârșit, transportării eșafodajului de bare metalice cu care Petrică își ridica schelele. Odată cu ultimul transport, am urcat și eu în mașină. Bagajele mele le expediasem de mult și eram îngrijorat de soarta lor, de locul și modul în care au fost aruncate. Din fericire, în noua casă le-am descoperit în bune condiții. Noua casă e un conglomerat de trei apartamente. Unul la parter, cu patru camere plus patru la subsol și două la primul etaj închiriate pentru 325 de CAD pe lună. Camerele nu sunt grozav de mari, dar au fiecare intrare separată de pe un hol. Au rămas la locul lor lustrele și, evident, mobila de bucătărie. Lucrul care nu mi-a plăcut a fost curtea mică, ocupată imediat, într-o parte, de fiarele lui Petrică, și faptul că din șirul de blocuri din față se putea privi ce se întâmplă în curtea ta. Intimitatea atât de dorită, cel puțin de mine, se pierdea.
S-a organizat, în sfârșit, la botul calului o mică și ultimă gustare. A ajuns câte un mic și un cârnat minuscul la fiecare. S-au scos și două sticle de vin pe care băutorii grupului le-au golit repede.

Era trecut de miezul nopții și în curte se vorbea tare și necontrolat. A început să mi se facă rușine că aparțineam unui grup atât de gălăgios, cu vizibile note de nesimțire. I-am rugat în câteva rânduri să vorbească mai încet. Cu puțin timp înainte, Petrică primise o adresă de la școala Silviei prin care era anunțat că fata nu a trecut clasa. Am aflat că era vorba de o școală particulară, unde se plăteau 5000 de CAD pe an școlar. Petrică s-a îmbufnat, iar gălăgioșii Vasile și Mircea au început să comenteze referitor la slabele capacități intelectuale ale fetei. La un moment dat, fata a auzit. Ei i-au cerut să se îndepărteze, dar Silvia a refuzat, spunând că are dreptul să audă dacă se vorbește despre ea.
Pentru a nu știu câta oară în acea zi, mi-a fost jenă de situația în care mă aflam fără să vreau. Mi s-a făcut o imensă milă de Silvia și aș fi vrut să mă fac nevăzut. N-am mai putut rămâne pe loc. Am pretextat ceva și m-am ridicat. Domnul George și Petrică mutau saltele în camere și stabileau locul fiecăruia. Mie mi-a dat o cameră la subsol. Tot acolo, într-o cameră vecină, avea să stea Vasile, până la plecarea în România.
Mi-am dus geamantanele în noua mea cameră și m-am băgat în pat. Gașca se pregătea și ea să plece. Mai întâi Cătălin, marinarul, cum îi spunea Mircea, a întrebat până la ce oră circulă metroul. Domnul George s-a făcut că nu-l aude. Petrică s-a uitat lung și cu reproș la unchiul său și s-a oferit să-l ducă el cu mașina. La puțin timp, a plecat și familia Mântulescu, dusă, totuși, de domul George. Au rămas Vasile și Mircea să se mai înjure reciproc, să mai comenteze teoria oului și a găinii, să mai alcătuiască lumea după rigorile legilor bahice.
În subsolul meu, m-a năpădit disperarea pentru starea în care am ajuns, pentru viețuirea mea de șobolan, pentru lipsa posibilităților de a mă mișca, pentru existența în mijlocul unor activități ce nu-mi sunt comune, al unui limbaj pe care nu l-am folosit niciodată, a unor atitudini pe care le detest.
Mi-am propus să dau telefon a doua zi familiei Pașca, cei ce m-au invitat la ei, și să încerc să evadez. Sorina nu răspunde.
În noapte, pisica Mița miaună disperat, căutându-și locurile de altă dată. Dă peste mine și se retrage temător. Nici ea nu se simte bine. E un fel de labirint, cu încăperi fără uși, cu zgomote de pași deasupra, amplificate prin pereții de scândură ai caselor canadiene.
(Va urma)

Distribuie: