Spații culturale nr. 77 (14) – Râmnic, mon amour!
Ne purtăm indiferența ca pe o floare de nuntă la butonieră, neimpresionați de trecerea timpului, de necesitatea alinierii (corecte politic) la actualitate, la rigorile, dar și la haosul ei, fiindcă, dincolo de discursurile intens mediatizate, dincolo de sclifoselile politice cu substrat demagogic, dincolo de vaiete, urlete, încăierări și „contre” televizate, stăm calmi și nu mai așteptăm nimic, aruncându-ne de bunăvoie în zona fascinantă și periculoasă a lui „ei, și?”, de parcă drumul nostru ar merge separat de drumul lumii. „Ei, și ce dacă economia merge prost? Dacă zic ăia că duduie, atunci duduie!”. „Ei, și ce dacă n-avem spitale nici mai așa, nici dotate corespunzător, nici medici bine pregătiți, nici necesarul de medicamente, ce dacă iau foc aparatura, paturile (oricum insuficiente), uneori și frații de manea ai pacienților (la modul figurat vorbind, nu că ar fi vreunul capabil să intre în foc și să-i salveze pe cei amenințați de pârjol)?”. „Ei, și ce dacă învățământul e pe butuci, ce dacă trecerea în online a stricat și ceea ce mai funcționa pe acolo, ce dacă excelăm la numărul de analfabeți funcțional și peste școli, inspectorate, universități și ministere plutește, greoi și dulceag, un aer putred de corupție?”… Mă rog, lista subiectelor de strictă actualitate, bune de tratat cu indiferență, fie că vizează socialul, economicul, învățământul, cultura ș.a.m.d. e lungă, nu există coș de gunoi suficient de mare în care s-o poți arunca, mototolită.
E comod, e confortabil să te faci că nu vezi, mai ales când locuiești într-un oraș mic și nimănui nu-i pasă câtuși de puțin de tine și de semenii tăi. Poate bunului Dumnezeu să-i pese, dar poarta spre el, ferecată cu lanțuri și cruci de aur, devine inaccesibilă din cauza unei retorici de uliță, favorizată de bigotism, de fariseism chiar, în ciuda milioanelor de mătănii, rugăciuni, gesturi așa-zis pioase, dar superficiale, venite mai mult dintr-un automatism decât din credința inimii.
Când știi că aproapele se inflamează și-ți sare la jugulară pentru orice fleac, normal că alegi să nu vezi dacă-și face cruce de la dreapta la stânga sau invers, dacă e roșu, verde, albastru sau galben politic, dacă-și poate justifica onest averea, sau sărăcia, sau prostia. Gura mută, pecetluită, ochii care nu văd și urechile care nu aud par a intra în „democrația originală” care, decodificată, înseamnă să-ți vezi de treaba ta, căci puterea este a poporului, dar tu nu exiști ori nu faci parte din el. Spunea un înțelept al momentului că răul câștigă teren atunci când cei buni aleg să nu facă nimic. Totuși, lipsa de reacție a devenit o calitate pentru că tot pățitu-i priceput, fiecare dintre noi a experimentat, și nu o dată, situațiile absurde în care intri atunci când nu-ți vezi de treaba ta și te trezești că-ți merge gura fără tine, dar și fără folos.
În orașele mici, mari sunt doar orgoliile, bazate pe nimic altceva în afara unui egoism de tip primitiv, alimentat de un nivel scăzut de cultură, educație, civilizație. Orice prost cu bani se poate înregimenta politic, poate dobândi funcții înalte și putere, te poate sfida pe tine, medic, inginer, profesor sau ce alt fel de intelectual îți imaginezi că ai devenit, după ce ți-ai tocit coatele pe băncile școlii. Și, că te sfidează nu-i chiar cel mai mare rău, dacă ești creștin, întorci la scuipat/ pălmuit și obrazul celălalt, partea proastă este că „emanații” de toate mamele din mahala au putere de decizie și-ți pot distruge viața cu același entuziasm feroce cu care pot distruge un oraș, o țară, o lume.
Cu toate acestea, cum indiferența nu știm să fi omorât pe cineva, o alegem ca pecete existențială, tot mai convinși că, la noi, dreptatea umblă cu capul spart: înțelepciunea populară ne-a salvat mereu, or fi pus străbunii ceva miraculos în ea, de-am reușit, cu ajutorul ei, să supraviețuim prin vreme și vremuri.
