Fărădelegea lui Călin – Copul tivil
Ți-ai găsit….
Românul și conveniențele parteneriale, mitralierele și babele (deși ,,Rivuluția” le dădeau șanse sporite)! Art. 533 ,,speră” că beneficiarii legilor, în fața dislocării soților din angrenajul matrimonial, se comportă fără resentimente, își dau mâna, pică de acord și asupra termenelor, și în privința sumelor datorate ca pensie de întreținere. Imposibil! Amiabilitatea n-a existat niciodată, ,,lasă fiecare de la el” rămâne cea mai mare iluzie autohtonă. Numai un terț cu vigoare și putere decizională poate fixa limitele ratelor periodice. Mai nepotrivită decât lipirea în Al. 1 a improbabilului și sigurului pare aberanta decizie de a pune în cârca mortului creditor ,,lovelele” datorate pentru pensia din ultima tranșă. Cine să o dea și de ce să o preia? Presupun că un ,,fraier” este alocat ulterior decesului. În sensul dual al aceleiași iluzii de la alineatul prim, al treilea consideră cele două modalități convenționale apte să devanseze termenele deja stabilite, anticipând sume pentru ,,… o perioadă mai îndelungată…” ori, când înhămatul la plată deține bani cu nemiluita și-și permite să dea tot. Bineînțeles, într-o țară ca a noastră doar neghiobii ar alege varianta, numai gândind la scumpirile din ultimele trei luni, pierderile s-ar ridica la jumătate.
O pleiadă de presupuneri…. Art. 534 stă sub auspiciile beatitudinii: cinstea și promptitudinea…. Ale primitorului de întreținere, susținut fără să fi fost nevoie, alimentat cu ,,cotoare” fără drept. Deși exista hotărâre judecătorească, ,,denunțată” ca strâmbă – nicio urmă de tragere la răspundere a aparatului cumpănitor – de posibilitatea oferită debitorului prin ,,poate”. Poate cere întreținutului banii înapoi. Vise. Poate impune adevăratului creditor plata acelorași bani. Fentă neaoșă.
De la bani, tot la… ei. Sub diverse forme. Dar nu asta a fost prima intenție când acum două săptămâni mi-am scăpat privirile pe scurta prezentare a Art. 535, precedat de patru mari diviziuni ale Codului Civil: Cartea III, Titlul I, Capitolul I și Secțiunea 1. În cronologie inversă: uimirea și întrebarea ,,Și până acum drepturile nu erau reale?”, adresată Titlului I; nedumerirea pentru întâia idee – de unde până unde?; și ideea în sine, debarcată din personalitatea ludică, revenită de curând: mens sana in corpore mentosano. Parte din ele elucidate. Bunurile intră de acum înainte în vizorul și atenție. ,,Noțiunea” le cataloghează ca lucruri, ,,… corporale sau necorporale…”, din zona drepturilor patrimoniale.
Așa cum am mai întâlnit în legile de retrocedare emise, prelungirea ,,Imobilul este terenul cu sau fără casă.” provine din Art. 536: ,,Bunurile sunt mobile sau imobile.” Scurt, la obiect și….
Contrar concentrării amintite, Art. 537 lărgește orizontul imobilității: terenurilor li se adaugă izvoarele (reale (!), nu cele închipuite metaforic în Art. 1), cursuri de apă, plantații prinse-n rădăcini (să fie o aluzie la neverland, unde pământurile sunt suspendate în aer? – de parcă planeta noastră stă prinsă cu sfoară de Calea Lactee), construcții, altele, dar fixate zdravăn în scoarța terestră (? aceeași optică imaginară), platforme, instalații exploatatoare de resurse din platoul continental și ,,… tot ceea ce, în mod natural sau artificial, este încorporat în acestea cu caracter permanent.” Credință… oarbă… gravitațională….
