Spații culturale nr. 77 (11)

Mihai VINTILĂ

De pe treptele lui Viorel Coman

Viorel Coman este un om cu un stil literar aparte. După ce de ani de zile a fost profesor de limba și literatura română, inspector de specialitate și inspector general iar mai apoi implicat în diverse forme în funcții politice, revine la punctul care îl reprezintă cel mai bine și anume scrisul. Având un doctorat în opera lui Fănuș Neagu, nu se poate desprinde de limbajul care l-a făcut cunoscut publicului. Scrie elevat, cu o siguranță uneori dezarmantă, cu unele accese fănușiene care îi creionează acest stil propriu. Scrisul său respiră aerul din bibliotecile pe care le-a citit.
În anul pandemic 2019 apare la editura brăileană Istros a Muzeului Brăilei un volum, mai altfel, intitulat Pe trepte. De ce îl consider mai altfel față de restul cărților sale? În primul rând pentru că nu are o țintă vizibilă, directă, precum cărțile de până la el. În al doilea rând pentru că nu este unitar ca structură și în al treilea rând pentru că din punct de vedere temporal avem de-a face cu o reacție, în volum, la mult timp după ce faptele s-au consumat istoric.
M-am întrebat adesea ce resort interior mână un scriitor în a da un titlu cărții sale. Am descoperit că uneori titlul este bine ales, alteori greșit pus și nu îmbracă cartea cum se zice. Avem și titluri ticluite de un angajat al editurii specializat în această muncă și care urmărește doar maximizarea vânzărilor și deci profitul editorial. În acest caz nu cred că ne întâlnim cu niciuna din aceste situații. Cred că este de fapt, un titlu, mult mai profund decât pare la prima vedere. Acest Pe trepte se referă la treptele cunoașterii pe care fiecare din noi urcăm pentru a ne desăvârși ca oameni iar în acest caz ca scriitor. Viorel Coman scrie această carte de pe treptele scării sale de valori, din vârful acesteia unde, a ajuns, după multă trudă. Deși pare plat, titlul este, privit din această perspectivă, unul mult mai bun.
Compusă din trei părți, inegale ca valoare și ca întindere, cartea lui Viorel Coman cuprinde eseuri care au văzut lumina tiparului în diverse publicații într-un interval de timp nespecificat dar detectabil atunci când le citim. Ar fi fost cred, mult mai util pentru cititor, informația cu privire la data aparițiilor și a publicațiilor. Nu de alta dar, cititorul, și-ar fi făcut o părere completă asupra argumentațiilor și le-ar fi putut pune în contextul în care s-au făcut. Lipsa acestor informații este o scădere a volumului dar cred că a fost intenționată pentru a da o imponderabilitate temporală ținând cont că unele eseuri sunt vechi și acum au fost doar recuperate.
La Școala Europistă este o colecție de opinii care respiră de pe pozițiile unui profesor cu rezultate. Terminarea acestei părți cu un interviu este total deplasată iar cele cinci pagini ar fi putut lipsi.
Avatarurile Eminescianismului este partea de forță a acestui volum. Avem o argumentație bine susținută, uneori poznașă dar plină de bun simț. Este motivul pentru care ar trebui să citiți cartea. Din punct de vedere al întinderii este cel mai consistent iar din punct de vedere al pozițiilor foarte articulat și coerent.
Europa Mon Amour, partea de final, este o colecție de opinii despre Europa, globalizare și locul românilor în toată această lume de azi. Se vede aici o construcție logică bazată doar pe pozițiile unui umanist, fără influențe din lumea științelor exacte. Or aceste influențe ar fi poziționat autorul nostru mult diferit.
Am scris că stilul lui Viorel Coman are accese fănușiene. Să dăm exemple. Vorbind despre criza valorilor scrie: E învălmășeală și smog. S-ar zice că e o traumă națională a gustului. Este abuzat cultural de fel de fel de ziariști pripășiți prin cotloanele unor reviste înverșunate, hrănindu-se din negare, porniți voinicește la cosit de statui, mândri cu chiot de miriștea de socluri ce rămâne în urma lor.
Scriind despre globalizare și schimbările sale: Ca un zaț în memorie s-au depus lent, dar sigur cuvinte noi ce își fac culcuș semantic: tranziție, corupție, exil, clonare, diasporă, sărăcie, reformă, hot-dog, separatism, integrare, drog, SIDA, emigrare, demagogie, gripă… Un adevărat dicționar cu geometrie variabilă. Dacă vom privi cu atenție fiecare dintre ultimii luștrii, vom remarca teribila dinamică a fondului principal de cuvinte politice.
Punctând apoi o concluzie cum numai un scriitor o putea pune: Principalul e că, în fuga condeiului, am stat puțin de vorbă cu greierul din vatra gândului, cum ar spune poetul…
Inventatul interviu cu Eminescu și concluzia lui, arată puterea de creație și mai ales de vis a lui Viorel Coman. Sunt pagini memorabile. Dacă nu ar fi fost critic literar cred că ar fi ajuns un mare romancier: Mi-a întins mâna mare, cu degete albastre și am ieșit. În urmă ușa s-a închis încet, ca o carte. Scârțăitul ușor al scărilor dezvolta acum alt semn. M-am lăsat cuprins de orașul furnicar. În jur, Lipscaniul cu larma lui veselă…
Pe lângă lucrurile remarcate mai sus am găsit și eseuri care puteau lipsi precum cel despre Muzeul Educației sau interviul propriu de care am făcut vorbire.
Uneori, neactualizarea informației, poate stârni ilaritate așa cum avem la pagina 49 când autorul ne vorbește de costul unui kilogram de ardei ca fiind de 8000 de lei. Pentru un cititor din 2019 sau de după data de apariție a cărții este de neînțeles. Nici pentru noi nu este de înțeles având în vedere faptul că reforma monetară prin care s-a trecut la leul greu a avut loc în anul 2005! O altă scăpare este la pagina 153 unde se vorbește de propunerea făcută de Nicolae Manolescu ca anul 2017 să fie recunoscut ca fiind Anul Maiorescu. La apariția volumului informația aceasta era veche deja de doi ani și o notă în josul paginii ar fi rezolvat problema. Fără precizările de rigoare, scăpările de genul acesta sunt supărătoare și dau volumului o notă de neîngrijit.
Dacă ar fi fost după mine, cu mica mea experiență de editor, aș fi publicat doar mijlocul acestei cărți. Cred însă că cele 124 de pagini minunat construite, argumentate și pe alocuri pătimașe nu au fost suficiente pentru editură care aducând alte două părți drept completări, a denaturat puțin mesajul coerent de la mijloc.
Volumul beneficiază de o copertare didacticistă care strunește focul interior, mai ales cel care iese din paginile despre Eminescu și lupta pentru păstrarea poziției și a locului său în literatura și conștiința românească.
Avem o carte unde argumentația curge frumos, unde cuvintele își găsesc locul potrivit și unde putem simți printre rânduri cum vin dinspre autor valuri și valuri de titluri, citate sau aluzii, pentru a alimenta o limbă română bine strunită și pusă folositor la muncă.

*Viorel Coman, Pe trepte, Brăila, editura Istros a Muzeului Brăilei Carol I, 2019, 220 pagini.

Vasile Dan MARCHIȘ

ÎNCERCAREA CEA MAI GREA

S-a constituit un certificat medical a Limbii române
Virusul care a dus la scăderea fără precedent
a imunităţii verbelor,
a impus si retragerea din uz
a unor substantive şi atribute
rămânând a fi expuse spre o largă circulaţie
doar suspinele: a,e,i,o,u,ă
dar şi acestea fiind luate ca datorii fără acoperire,
prin care gura mea părea un spital de cuvinte…
S-a constatat că suspinele sunt imune la acest virus
însă nu se poate şti exact care este suspin curat
deoarece iubirea este în unele cazuri înşelătoare
sau reprodusă de unii sub formă de simulare…
S-a mai constatat că şi bocetele sunt imune la acest flagel
însă nu se poate şti care este bocet curat
deoarece numai pentru cel numit oficial bocitor
este obligatoriu plânsul
şi actorilor care simulându-l prin nostimul lor mod
produc hohote de râs spectatorilor…
Cele o sută de substantive şi verbe
detaşate în posturile de supraveghere a gramaticii
greu pot suplini virgula dispărută ce a separat pe om de Dumnezeu…
În locul semnelor de punctuaţie
Gramatica are cearcăne şi riduri…

Emil NICULESCU

„DACĂ NU E POET MĂCAR E DOMN”

Un Ianus bifrons, în percepția lui Ioan Holban, este Theodor – George Calcan, prin Amneziile doamnei Voltaire (cuvinte însoțitoare de Ioan Holban și Marian Drăghici, Editura „Junimea”, 2020, 164 p.), cel vizând postmodernismul pe de o parte și avangardismul / expresionismul pe cealaltă.
Încercăm să rostuim pe căprăriile / categoriile amintite această a șasea carte a poetului acoperind peste treizeci de ani de la debut („Statui albastre”, Editura „Litera”, 1987).
Memorabile rămân în Amneziile doamnei Voltaire câteva arte poetice: Când un poet zguduie gratia/ El nu poate să-ți spună nimic/ Dar astfel învață/ Cum să se poarte cu/ Harfa (Umbra și harfa), un portret (În căutarea poeziei adevărate/ El și-a trăit viața/ Experimental/ Sfârșind prin a ne preda/ Lungi lecții de liniște/ Desăvârșită -Tu fii de bronz), unele auto-somații – Întemeiază-ți o insulă/ Cu viziuni proprii/ Chiar dacă sunt în derivă/ Nu-l uita pe Tucidide/ Și nu-l trăda pe Homer/ Și nu-l maimuțări pe Shakespeare („Schiță de proiect pentru o piață persană”).
Revine cu precizări privind măsura, cu reflexe canettiene și precauții cumva logopedice: Dacă ești poet adevărat/ Ferește-te de lumea obișnuită/ De faptul și gestul/ la îndemâna oricui/ (…) Uită-te la tot și la toate/ Cu orbitele goale/ Ca Sfinxul/ Vorbește rar și cât mai/ Liniștit cu putință („Vorbește rar”).
O altă artă poetică e destul de „sinceritate” riscantă: Delirul morocănos m-am silit să-l învăț/ La o școală și la o cotă mult mai înaltă (Înalț capul și merg pe malul Senei până târziu căutând câteva semne). În aceeași (deraiantă) linie, desprindem: Nu poți fi liber/ Spunând tot ce vrei/ Poți fi liber spunând/ Ceea ce trebuie spus („Cu miros de săpun și roșcove, sensul șamanic sfâșie norul fantast”); titlul nu este prea lung în comparație cu textul pe care-l anunță (cuprins între paginile 101-107).
Ritmuri severe (Durerea celor decedați/ În Decembrie), Peste mormintele lor (Nu putem tropăi/ Și nici aplauda cu putere/ Putem însă striga:/ Jos vechiul regim,/ Jos vechiul jargon/ Jos vechea nomenclatură), „Patimile după Matei” ( Vă spun:/ Că dacă vine vorba/ De revoluție/ De numărul morților/ Al celor răniți, mutilați./ Dispăruți sau umiliți/ Pentru a-i trece în cărți/ Nu e nevoie să luptăm/ Cu arma în mână), „O țară pustie” (Există o țară de vorbe/ În care vântul ține loc/ De drapel/ Bătând cu oarecare putere/ Sunt o grămadă de plăci comemorative). Decembrie e luna cea mai crudă (Nimeni nu cunoaște încă/ Numele celor ce au tras), „Confesiuni despre neant” (Orașul mușcat de revoltă/ De sâni și de urechi/ Ca o curvă/ cu dragostea tremurând/ Și îngropând cadavrele palide/ Sub dărâmături-recviemuri, uneori, destul de pedestre, când nu apăsat expresioniste
Expresionistă poate a fi o notație de pe vremea strict contemporanei pandemii: Moartea înmulțindu-se repede/ Ca muștele vara/(…) A ațipit adormit (sic?) cimitirul… Prin conducta orașului aproape mort/ Curge oniric/ Intermitent și fetid/ când gârla Kant/ Când pârâul Lethe („Prânz frugal cu Hieronymus Bosh”).
Unele versuri compun imagini de hilar panopticum: Robespierre fără cap/ Arată groaznic și înfricoșat („Lacrima spiritului”).
Un omagiu delicat al cărții, borgesian, aș zice, prin contaminare cu textele calcaniene, se poate citi uneori: sentimentul profund/ și presimțirea acută/ Că viața există în cărți/ Fericirea există în cărți/ Și-i posibil/ Aici, undeva, pretutindeni („Despre spaima civilizată și fericirea din cărți”)
O sumă de metafore genitivale parazitează textele și, din această gamă înșirăm: povârnișul abrupt al candorii, alveolele strădaniei – „Chipul făptura și spaima”, calul surâsului, fachirul gloriei – „Cupolă răsturnată pe maidan”; ar fi de amintit și vecinătățile mult prea primejdioase: șinele căii ferate, ultimul tren într-o gară, trenul vieții, gara orașului („Fotografiile sunt umbre locuite”).
Nu este sigur că degeaba ni-s curate mâinile/ dacă nu putem face curat sufletul („Spălătoreasă râzând”), bate șaua să priceapă Pilat din Pont.
O mâhnire lumească răzbate din privirea de peste umăr, oglinda retrovizoare dă în vileag scăderile amicilor din tinerețea (de pe lângă Durău?): fățărnicia prietenilor/ pare să n-aibă nimic comun/ cu întâmplătoarele mele cugetări/ despre mândrie morală și încredere reciprocă/ în adolescență unii din ei tăiau castanii orașului/ în vreme ce alții ardeau în parcuri pustii/ luciferina („Luciferina”).
Când încearcă să clasicizeze, chiar parodic, rezultatele sunt pe măsura rimelor: granit / infinit, măiastră / sihastră, piept / deștept și, în fine, granit / vrăjit.
Încolo, sunt invocați numai scriitori de o anume cotă: Ovidiu, Silvia Plath, Mario Vargas Llosa, Yeats, Auden, Beckett, Cioran, Shakespeare, Baudelaire, Paul Celan, Nabokov. Lume bună. „Elecțiuni subiective”, cum își boteza Șerban Foarță a o carte de eseuri. Până acum zece ani, și Theodor-George Calcan a locuit lângă Cetatea Neamțului, cum aflăm din manșeta cărții, este membru fondator al Fundației „Ion Creangă” din Târgu-Neamț. O lacună destul de à la Caragiale. Niște didahii, ce par a fi adresate discipolilor, ar putea veni în siajul alegerilor sale: Nu trebuie să ne însoțim/ Decât cu cei inconfundabili/ În iubire ca și în ură („Viața publică și proprietatea particulară”).
Mâhnit de statutul pe care îl are, la început de nou mileniu, literatura, dă dezlegare venerațiilor viitoare: Statuile noastre/ Vor fi de fum/ Vor putea să se înalțe la cer/ (…) Uitați de noi,/ De generația noastră/ Una e strada/ Și alta e calea pe care/ Să mergeți/ Trăiți ca oamenii/ Uitați de noi („Umbra de piatră”). Care nu se știe, în atari conjuncturi, de vor ajunge la „andrisant”.
Autorul aparține unei lumi privilegiate, alta decât aceea obișnuită, remarcă Marian Drăghici, aceea „în care până și ultimul poet este un domn al Poeziei, deci o lume în care și ultimul poet dacă nu e poet măcar e domn”.

Gheorghe SIMON

POEZIA

Poezia e răspuns bun la toate
la ce va fi fost să fie
un fel de rai
în care singur fiind
nu ai cum să locuieşti
decît îmblînzindu-ţi numele
cu cineva pe care încă nu-l cunoşti.

Poezia e clipa de acum
împărtăşită
în faţa unui sobor
cutremurat de ispită
de gînduri migratoare
în sufletul perindat
ca o ninsoare.

Poezia e contemplare
cum se întîmplă
cînd rămîi doar cu sine
şi nu te vede nimeni.

Respiri tot mai rar
cum nu e închipuire
şi nici virtual
Verb tresărind
întruchipat în altar.

Cum doar în copilărie
semne oculte
numindu-le
tresar deodată
şi din matca lor
par să te asculte.

Nina-Elena PLOPEANU

Conversații în oglindă cu Mircea Eliade de Petre Isachi

Volumul cu titlul de mai sus este un roman polifonic apărut în 2021 la Rovimed Publisher. Conceperea și scrierea sa a constituit un act de mare curaj și, în același timp, o dovadă de elitism cultural. Din partea mea, este o mare îndrăzneală să încerc să pătrund tainele acestei scriituri, să-mi pun întrebări despre ceea ce a încercat să facă Petre Isachi și să mă bucur că pot să găsesc răspunsuri. Faptul că a ajuns la mine această carte este un mare noroc. De fapt dedicația sună așa: „Profesorului dr. Petrache Plopeanu cu aleasă prețuire pentru poezia erudiției și erudiția poeziei”. Cum adresantul a avut alte proiecte de dus la bun sfârșit, am zis că ar fi bine să o citesc eu mai întâi. S-a întâmplat un adevărat miracol. Cartea m-a captivat și m–a făcut să mă simt confortabil printre cele patru sute cincizeci de pagini și să-mi amintesc de faptul că am fost o elevă de liceu silitoare, absolventă a secției de filologie-istorie, o studentă la fel de bună la facultatea de istorie-filozofie și profesoară exigentă cu sine. Ca să citești „Conversații în oglindă cu Mircea Eliade” trebuie să ai un nivel cultural care să-ți permită o asemenea performanță, deoarece romanul se adresează „cititorului care vrea să se delecteze cu jocul ielelor, îi place să gândească polemic, iubește cunoașterea ce ține de lumea invizibilă, este interogativ”. Problematica romanului este deosebit de complexă și necesită o abordare pluridisciplinară și interdisciplinară, o exegeză aprofundată care să-i pună în evidență valoarea. Eu nu-mi propun decât să atrag atenția asupra unor aspecte generale care să incite curiozitatea cititorului.
La prima vedere, termenul polifonic are legătură mai mult cu muzica decât cu literatura. El desemnează un tip de muzică bazat pe îmbinarea armonică a mai multor linii melodice care, deși își păstrează individualitatea, creează o armonie perfectă. A fost preluat și transpus în literatură de lingvistul rus Mihail Bahtin care, pornind de la opera lui Dostoievski, face deosebirea între o polifonie compozițională (alternarea de planuri narative, urmărirea personajelor în funcție de mediile frecventate) și o polifonie ideologică (o pluralitate de cunoștințe, de voci independente, fiecare cu universul propriu, cu propria subiectivitate diferită de cea a autorului). Mare interes pentru dialog și pentru implicațiile lui existențiale au manifestat și alți teoreticieni ai lingvismului precum Martin Bauber, Frans Rosenzweig, Gabriel Marcel, Karl Jaspers etc. De fapt polifonia dialogică, ai cărei germeni s-au născut din dialogul socratic, constituie una din caracteristicile romanului modern și presupune ca în structura compozițională accentul să fie pus pe discurs și nu pe fapte, iar lucrul acesta se poate face prin raportare la filozofie, logică, psihologie, istorie, mitologie și alte științe sau arte.
Compoziția unitară a romanului este structurată pe capitole și subcapitole. Fiecare dintre acestea este prefațat de un motto, aparținând unei personalități consacrate, ce prefigurează discursul epic.
Ca să concepi și să duci la bun sfârșit o astfel de carte nu trebuie să fi doar scriitor sau critic literar. Trebuie să fii filosof, istoric, specialist în mitologie și studiul religiilor, psihanalist, dar și un adevărat jongler. Petre Isachi jonglează cu personalitățile de seamă din literatură, filozofie, psihologie, religie, mitologie, dar și cu epocile istorice și culturale, începând cu antichitatea și ajungând până în contemporaneitate. Îl plimbă pe cititor prin spații istorico-geografice diverse, îl obligă să observe interferențe, continuitate și discontinuitate, asemănări și deosebiri. Cine nu este obișnuit cu învârtitul în carusel sau cântatul pe mai multe voci, poate să amețească, chiar dacă citește cu dicționarul alături, chiar dacă recitește, subliniază și iar recitește anumite pasaje. Autorul dorește un cititor pe măsura erudiției sale, un partener căruia îi trasează o sarcină nobilă, aceea de a scrie un roman polifonic, pe motiv că el, autorul, nu poate să fie doar unul, iar viața omului presupune interrelație, o multiplicitate de voci care să interacționeze în text și prin text. Doar prin această modalitate, a vocilor diferite care interpretează diferit pe aceeași temă, se pot evidenția varietatea vieții și complexitatea trăirilor umane. Deschide volumul cu un motto din Shakespeare: „Nu sunt ce par a fi”. De fapt prin această carte încearcă să se autodefinească, vorbind despre el la persoana a treia, „Cel pe care nu-l vedeți în închipuirea D-noastră este Autorul. Cel pe care-l vedeți este o umbră a lui. Este ireprezentabil pentru că poate fi orice și oricine”. În romanul polifonic, non-identitatea autor-personaj decide mișcarea polifonică care devine un antidot pentru așa zisa narațiune care trenează, care tinde să lâncezească. În „Conversații în oglindă cu Mircea Eliade” scrie o altfel de istorie a culturii și civilizației universale. Tu, ca cititor, poți dobândi cunoștințe, ți le poți împrospăta și, ceea ce este mai important, ți le poți completa. Apoi poți analiza, sintetiza și emite judecăți de valoare. Petre Isachi se dovedește a fi un adevărat spirit enciclopedic, propune o viziune integratoare, analizează subiectele aduse în discuție din toate punctele de vedere. Polifonia narativă îi oferă posibilitatea de a utiliza planuri suprapuse, de a le contopi sau de a le întretăia. Astfel prefigurează viziuni multiple prin trimiteri exhaustive și plurivalente. Genul epic pentru care a optat îi permite să stabilească punți aproape de netrecut, de pildă, între confucianism, taoism și eminescianism. Liantul găsit este la îndemână: „Ecce geniul!” de fapt, răspunsul pe care M E îl găsește pentru părinții revoluțiilor religioase. Analogiile la distanță de secole și chiar milenii ne fac să credem că timpul filosofic, ideologic sau poetic poate fi o noțiune imuabilă. Apropierea dintre Sextus Empiricus și autorul „Florilor de mucegai” aduce în discuție conceptele de întrebare zetetică (viață, moarte, nemurire) și întrebare ephektică (dubitativă).
De ce l-a ales pe Mircea Eliade pentru această conversație în oglindă deși ar fi dorit să converseze cu Cioran? Sinceră să fiu m-am întrebat și eu (înainte de a citi cartea) în momentul în care am văzut titlul, de ce a optat pentru autorul „Istoriei ideilor și credințelor religioase” și nu a conversat cu cel care a scris „Schimbarea la față a României”?! Răspunsul l-am aflat după ce am terminat de citit romanul. Ar fi nepoliticos față de autor să vă impun punctul meu de vedere, să nu vă las să citiți cartea și să aflați singuri, așa cum de fapt intuiesc că dorește scriitorul, nu degeaba vrea să scrie romanul polifonic împreună cu noi și consideră cititorul diferit de criticul literar. În viziunea lui Petre Isachi, criticul/istoricul literar nu-și aparține sieși, ci textului, spre deosebire de cititor, care dispune de o anume libertate în a stabili „ordinea cuvintelor, a valorilor estetice, filosofice, religioase”. Așa cum observa Mihail Bahtin, pluralitatea vocilor și conștiințelor autonome probează autenticitatea polifoniei, iar corelația dialogism-polifonie dialogică reprezintă un atu pentru romanul modern și datorită faptului că trecerea de la omofonie la polifonie nu se întâlnește foarte des. Petre Isachi spune că își iubește personajul-oglindă „pentru că a văzut cu geniul care-l caracterizează că omul de acum două milioane de ani seamănă izbitor cu cel de azi, dar mai ales cu cel de mâine, pentru că nu l-am văzut niciodată pătruns de sentimentul zădărniciei, pentru erudiția lui renascentistă, pentru convingerea că spiritul uman nu ar putea funcționa fără existența unui real de natură ireductibilă, pentru că nu a avut sentimentul zădărniciei. L-am perceput ca pe un spirit cristic”, mărturisește el.”
Petre Isachi ne sugerează și de ce a ales conversația în oglindă și nu dialogul asemenea lui Platon în antichitate. Prin această compoziție denumită roman polifonic, aduce în fața cititorului o carte „cu totul nouă și originală”, „o încercare de reprezentare a sentimentului totalității și a unității cu universul, care-l obligă pe cititor să devină coautor al acestei scriituri”. În opinia sa, acest sistem de comunicare universal nu se putea desăvârși decât într-un spațiu mitic în care s-au plămădit budismul și hinduismul, în cele nouă triunghiuri în care s-a recreat mandala considerată de Giuseppe Tucci nu numai un sacrificiu exterior, ci și o reîntrupare în ceea ce zeul Shiva reprezintă Conștiința Supremă. După părerea mea, Autorul a ales acest simbol oriental din dorința de a identifica noi căi spre cunoaștere, adevăr și perfecțiune și pentru a iniția împreună cu cititorul o călătorie în cultura mirifică a Orientului Îndepărtat, unde găsește posibilități multiple ale cunoașterii de sine. Aflăm, de asemenea, că cele două personaje-oglindă sunt în aparență autonome. Comunicarea dintre ele se supune nu numai unei legi omniprezente, cea a hazardului, ci și voinței autorului.
Cartea este împărțită în șapte capitole, aparent fără legătură între ele. În „Vanitatea moralei”, conversația este axată pe condiția scriitorului în general, dar cu accent pe scriitorul din spațiul românesc, ceea ce permite extinderea dialogului spre românism și spre explicarea nenorocului în istorie, a cauzelor care au determinat ca românii să nu poată face cultură în sensul modern al cuvântului. Al patrulea capitol, „Vanitatea gândirii/științei/creației”, oferă posibilitatea celor două personaje cheie să converseze despre credința salvatoare, despre faptul că suntem făcuți să ne rugăm, despre universalitatea și autonomia sentimentului religios, despre revoluțiile religioase, dar și despre templu ca imagine simbol a omului și a lumii etc
În Ideocrația se dezvoltă ideea de Unamuno (profesor de limba greacă la Universitatea din Salamanca, poet liric, eseist, jurnalist, romancier, filosof și pamfletist, născut în 1864 la Bilbao în Spania. Preocuparea față de starea de spirit a spaniolilor îl transformă în cel mai citit scriitor spaniol). Se vorbește despre Solilocvii, Interstiții, Glorie sau asceză, Despre „nevăzutul Dumnezeu” etc.
Cea de-a șasea parte este intitulată „Șeherezada și mitul cărții totale”. Dacă în primele două capitole vorbește despre Autor, despre sine, și își motivează într-un fel preferința pentru romanul polifonic și pentru partenerul de conversație, penultimul și cel mai scurt dintre toate este despre „deosebirea de cum te vezi și cum te văd alții”. Scriitorul mărturisește că a jucat un rol, cel de Șeherezadă, în aceste „Conversații” și că nu-și poate imagina istoria umanității în afara bibliotecii/ Cărții. Pentru el, universul este o imensă carte asimilată potirului Sfântului Graal. Scriitura sa se vrea o carte cheie, o carte totală, care să fie pe placul filosofului, a criticului sau istoricului literar, dar și a cititorului, însă nu a cititorului de rând, ocazional, ci a intelectualului care transcende dincolo de momentul actual. Este firească această dorință a Autorului de a avea cititori pe măsura valorii sale, a spiritului enciclopedic și al nivelului romanului.

Distribuie: