Spații culturale nr. 53 (7)
Leon Iosif GRAPINI
Nuntă pe uliță
(Fragment de roman în lucru)
În spatele casei noastre, pe aceeași parte, se afla locuința lelei Marina, soacra Lucreției și bunica lui Iochim, cea mai bătrână femeie de pe ulicioară, dacă nu cumva și din sat, aduna în etate aproape o sută de ani, Iochim, holtei multă vreme, s-a căsătorit cu o străină de sat și a avut două fete, prea mici ca să se joace cu noi. Am în amintire două întâmplări cu bătrâna Marina, una, aflat în camera ei cu ceva treabă, trimis de bunica, ea întindea pe blatul mesei cu sucitorul o turtă subțire pentru tăiței, având basmaua căzută pe umeri și stând aplecată, și-a prins cu sulul de lemn două fire de păr pe care, neobservându-le, vârstă înaintată, ochi slăbiți, le-a încorporat în foaia de aluat, turta subțire și aurie ca soarele era străbătută de cele două firișoare albe și lungi, când i-am spus mamei, s-a îmbolnăvit de greață, din acest punct de vedere nu cunosc altă persoană mai sensibilă ca mama, a doua, fiind întrebată de un gazetar, venit tocmai pentru asta de la oraș, cum își explică ea împlinirea acestei vârste, a răspuns simplu, multă muncă, mâncare puțină, dar sănătoasă și un păhărel de horincă seara, înainte de culcare. Peste drum de lelea Marina, locuiau badea Dumitru, moldovean de origine, soția sa, Reghina, și fata lor, Oltița, care, măritându-se la ceva vreme, și-a ridicat o casă cu etaj, cu acest prilej am văzut de pe balustrada târnațului nostru cum se tăia bușteanul și devenea bârnă în peretele unei clădiri. Trunchiul de copac, curățat de crengi și decojit, lung și gros, era ridicat cu țapinele de câțiva bărbați pe două suporturi înalte, așezate la capetele bușteanului, pe urmă, se tăia cu joagărul, doi bărbați, unul urcat sus, cu picioarele pe două scânduri aflate de o parte și de alta a lemnului, celălalt rămas pe pământ, sub trunchi, trăgeau de mânerele fierăstrăului ce urma cu dinții o linie trasată cu o sfoară subțire, înmuiată în crușală, pe înțeles, argăseală, și desfășurată de pe un băț cu rol de mosor, după ce sfoara era întinsă de la un capăt al lemnului la celălalt, un lucrător o prindea de la mijloc, o îndepărta cât de cât, încordând-o, ca apoi să o lase din mână, plesnind cu ea suprafața bușteanului, linia subțire și neagră marcând traseul joagărului, astfel ieșeau din lucrul muncitorilor bârne, rigle și scânduri de trebuință la ridicarea imobilului. Îmbinarea bârnelor la colțuri se făcea în coadă de rândunică, asta presupunea iscusință și migală din partea meseriașului, aceste construcții de lemn fiind sigure și trainice. Când Oltița și-a pus pirostriile în cap, ulița s-a umplut de lume străină de sat, gătită de sărbătoare, bărbații, cu cizme cătănești, cu pieptare cusute cu fir de mătase și mărginite cu blană de miel, femeile, cu fote negre de lână petrecute în jurul trupului, ornamentate cu motive aurii sau argintii din fir subțire de sârmă, cu ii și cu bundițe la fel ca ale bărbaților, însă mai viu colorate, un port popular mult diferit de al nostru, mai ales cel femeiesc, ulița s-a umplut și de săteni înveșmântați în costume populare, însă atenția ne era atrasă nu de oameni, din acest motiv nu am insistat asupra tuturor straielor de sărbătoare, ci de animale, mai exact de caii înhămați la șarete sau călăriți de colăcari, bidivii împodobiți cu canafuri roșii sau galbene de o parte și de alta a capului, cu țesături multicolore și șei încrustate cu ciucuri pe spinare, cu hamuri și frâie țintate, cu cozile împletite cu fir gros de lână, de culoarea canafului. Noi, copiii, ne urcam în trăsurile goale, dădeam bice imaginare hulubelor de la care s-au deshămat caii, apoi ne-am găsit o altă distracție, ne uitam sub poala fustei ca un clopot a fetelor de la noi din sat, prinse în piruetele dansului jucat în colbul uliței, adulții nu ne băgau în seamă, erau preocupați cu ritualul miresei, însă ne luau la ochi tinerii colăcari, din invidie, mai mult ca sigur, îndreptau armăsarii spre noi și îi obligau să se ridice în două picioare, ca să ne sperie, acțiune mai mult decât reușită, grabnic ne ridicam de jos și alergam într-un suflet în curtea cea mai apropiată, privind cu ciudă printre leațurile porții la cei care ne-au stricat distracția, bai mare nu a fost, am descoperit alta, flăcăii aflați în horă chiuiau de mama focului, exprimându-și, astfel, bucuria și plăcerea de a juca alături de aleasa inimii, noi le țineam isonul, zbieram cu toată gura, feciorii fuduli se foloseau de strigături pentru a-și arăta sentimentele față de drăguță, Vai de mine multe știu, de mă mir unde le țiu, dar le țiu într-o poiată și le slobod câteodată, când îi mândra supărată, Uită-te cu cine joc, că miroase-a busuioc, uită-te cu cine sar, că miroase a mărar, ar fi mers, că miroase a santal, nu e rima perfectă, însă mirosul e mult mai plăcut, chiuitorul și satul întreg nu cunoșteau acest parfum, cum, în general, parfumurile nu erau știute de către țărani, strigau și pentru a-l mustra pe ceterașul considerat de ei mai puțin virtuos, Decât c-o ceteră rea, mai bine cu gura mea, cetera-i cu patru strune, și mai rele, și mai bune, gura mea toate le spune, cetera mai și greșește, gura mea le potrivește, ori pentru a se răzbuna pe îndrăznețul care i-a luat la joc fata dragă lui, Frunză verde lemn uscat, vai cu cine ai jucat, frunză verde și-un dudău, ce mai joc, ce mai flăcău, nalt și slab și mutălău, frunză verde și-o cicoare, doar te calcă pe picioare, răspunsul celui luat în răspăr nu se lăsa așteptat mult, Cine strigă și când joacă, are gura ca o troacă, cine joacă și chiuiește, multă minte îi lipsește, noi, de după poartă, strigam alături de ei, cel puțin ultimul cuvânt al versului, cine să ne audă, vacarmul era în toi, țâpurituri, acorduri de vioară, de clarinet și acordeon, nechezat de cai, discuții strigate între vecini, cumva trebuia să se audă unul pe altul. Abia în seara zilei următoare, după ce toată tevatura a luat sfârșit, străinii cu trăsuri și cu cai fiind în drum spre locul de baștină, când liniștea a pus stăpânire pe uliță, bunica, exprimându-și părerea despre nunta asta mare și frumoasă, și-a făcut cruce și a zis, Doamne-ți mulțam, bine că s-a gătat, de n-aș mai prinde alta.
Cristina ȘTEFAN
prundiș rămas
numai de mine știut
acasă este locul secret
nu știi nici tu
în câte alte locuri mă găsesc
dealul lutos de la Haret
spre poale unduia o colină
văioaga avea un stejăriș
trunchiuri uscate
mlădiau lăstari scarabei
și eu ascunsă-ntr-o carte
acasă era pe o străduță,
două cămăruțe frumoase
dar cărarea aceea cu petice
de iarbă subțire și prundiș colorat
mărginită-n coroane de nuci bătrâni
tot ascunziș
de taină împăturită în gând
acasă era sub masa mare
învelită de mama cu o față albă din damasc
pe covorul oltenesc albastru și galben, soare și cer
neștiută de nimeni
învățam povești
cu fiecare depărtare de tata
acum acasă e patul de boală
colțul pernei apretat de plâns
visul plecat cu un ciob de stea
prin dens întuneric
geamănul meu
neîntâmplat acasă
ISTORIE LITERARĂ
Ionel POPA
NEAMUL ŞOIMĂREŞTILOR
– pentru o mai dreaptă cinstire –
O nouă vizitare a operei lui Mihail Sadoveanu, cu atenţia îndreptată asupra perioadei dintre debutul furtunos din 1904 cu cele patru plachete de proze şi Hanu Ancuţei, ne arată că până la capodopera din 1928, Sadoveanu a publicat un volum de mare importanţă în diacronia operei sale: Neamul Şoimăreştilor (1915).
Suferinţele tânărului roman au fost inventariate şi judecate de exegeza sadoveniană, dar mai puţin meritele lui. În cele ce urmează ne propunem să punem în evidenţă acele aspecte ale romanului, care să justifice o mai dreaptă cinstire a lui.
În raport cu ceea ce urmează după, N.Ş. este o operă medie ca valoare, dar ea nu trebuie scoasă din diacronia creaţiei scriitorului, deoarece ea înseamnă început de drum sigur: ,,Cu Neamul Şoimăreştilor cortina cade peste o etapă.” (Constantin Ciopraga)
După gestaţia destul de înceată şi chinuită (Samson Bodnărescu, V.A.Urechia, Gh.Benescu-Silva, Radu Rosetti şi chiar Sadoveanu cu Fraţii Potcoavă, Şoimii, Vremuri de bejenie), cu NŞ se semnează certificatul de naştere a romanului istoric românesc.
Chiar dacă este încă tributar canonului romantic şi modelelelor (Dumas, Sienkiewicz etc.) NŞ temperează izbucnirea tumultoasă a imaginaţiei şi a vocaţieitânărului scriitor pentru evocarea istorică. Desprinderea de modele şi păşirea pe propriul său drum se face treptat, iar metamorfozarea romanului de capă şi spadă (romanul aventurii, a luptei – atemporale şi aspaţiale – dintre Bine şi Rău) în roman istoric original şi românesc se face prin introducerea cu subtilă artă a câtorva ingrediente specifice: elemente (motive, structuri tipologice şi morale) de basm şi baladă, relaţia specifică între uman şi natură (semnele naturii, istoricizarea naturii), o anumită filosofie şi ideologie asupra istoriei. Toate acestea îşi încearcă diapazonul în NŞ. În el putem identifica germenii unui Weltanschaunng sadovenian. O primă componentă a concepţiei scriitorului este vechimea. Dacă prima este de natură conceptual-istorică, a doua, răzăşimea, (,,Oamenii Măriei Sale – Ţara”) este de sens social-politic. Pentru rapsodul nostru, istoria – cea orală şi cea a documentului, dă mărturie despre vechimea, permanenţa şi statornicia unui neam, despre năzuinţele lui, care îi îndreptăţesc locul sub soare. De aceea istoria trebuie evocată şi literar.
În NŞ înmuguresc coordonatele viitoarelor romane istorice ale marelui povestitor: cea eroică, cea naţională, cea socială, cea a meditaţiei asupra destinului uman în istorie. Sinteza lor deplină, cu adânci semnificaţii naţionale şi universale, se realizează în Fraţii Jderi. Două propoziţii cu caracter de apoftegmă, scoase chiar din romanul despre care vorbim, pot fi puse drept moto acestei secţiuni a operei lui Sadoveanu: ,,Noi avem sub brazdă, ţărâna neagră mai mulţi decât cei care trăiesc astăzi”; “Morţii poruncesc celor vii”.
Tematic şi ideologic romanul istoric sadovenian merge pe două direcţii: cel care zugrăveşte ,,vârsta de aur” – o societate patriarhală şi idilică, stabilă şi bogată, societatea obştiilor săteşti, şi cel care descrie ,,destrămarea paradisului” (N. Manolescu, Sadoveanu sau utopia cărţii, 1976, p.183). Cele două vârste le putem identifica deja în NŞ. Credem că putem face o paranteză. În multe studii asupra operei lui Sadoveanu s-a încercat explicarea şi chiar cosmetizarea sămănătorismului scriitorului, fiind pus, printre altele, pe seama influeţei lui Nicolae Iorga şi a colaborării la ,,Sămănătorul”. Sămănătorismul scriitorului nu poate fi negat, numai că el are cauze şi înţelesuri mult mai complexe decât se crede şi estetic net superior sămănătorismului din opera altor confraţi. Aici menţionăm: în primul rând, demofilia – sub diferitele ei haine ideologice este o coordonată puternică a literaturii noastre până la Marea Unire şi chiar după; în această tradiţie literară şi-a petrecut Sadoveanu ,,anii de ucenicie”, în al doilea rând, ,,sămănătorismul” îi este lui Sadoveanu ontologic; apropierea de Iorga, colaborarea la revista ,,Semănătorul” şi alte situaţii de acest gen au fos o ,,întâmplare”, un adaos care i-au oferit cadrul de afirmare.
În urma luptei de la Cornul lui Sas, 1612, victorios cu ajutor turcesc, Ştefan Tomşa dobândeşte scaunul Moldovei înlăturându-i pe Movileşti, filopoloni. Tudor Şoimaru, protagonistul romanului, e căpitan în oastea lui Tomşa. În urma luptei între Tudor Şoimaru, Simeon Bârnovă şi Cantemir, beiul tătarilor veniţi în sprijinul Tomşei, se leagă, ca în romanul cavaleresc, o puternică frăţie de cruce. După luptă, pentru credinţă şi faptele de arme, Tudor nu cere noului domn decât o… permisie pentru a merge în satul natal pentru care l-a prins un mare dor. În călătoria spre locul naşterii e însoţit de cei doi fraţi de cruce. În drumul spre casă poposesc la un han şi sunt implicaţi (se implică) într-o aventură de viteji cavaleri: salvarea domniţei Magda, fiica unui boier pe nume Stroie Orheianu, răpită de… zmeu, Vasca, cazac în slujba Movileştilor. Lui Tudor îi cade dragă fata.
Ajuns în Şoimăreşti, sat de pe apa Răutului, Tudor este recunoscut de “moş Mihu”, fratele tatălui ucis mişeleşte, pe când era prunc, de boierul împotriva căruia s-a ridicat cu sabia întru apărarea moşiei răzăşilor. Află că ucigaşul tatălui său nu este altul decât tatăl fetei de care s-a îndrăgostit. Aflat “Între Scila şi Caribda”, Tudor face un drum în Polonia pe urmele Magdei pentru a limpezi apele. O întâlneşte la balul de la palatul magnatului Coribut. Tudor suferă duşul rece al adevărului. Magda refuză să-l recunoască, iar Stoie Orheianu îl demască drept spion al lui Tomşa. E arestat, dar datorită lui Bârnovă şi slujitorilor Ispas şi Ilun reuseşte să părăsească palatul şi se întoarce definitiv la cuib.
Însoţit de bătrânul Mihu şi având asupra lui vechile ,,înscrisuri” de la voievozii cei vechi, Alexandru cel Bun şi Ştefan cel Mare, Tudor se înfăţişează la divanul lui Tomşa. Domnitorul le recunoaşte şi le întăreşte drepturile asupra pământurilor strămoseşti. Roata istoriei se învârte. Tomşa, trădat de boieri, pierde tronul.
Movileştii reveniţi la domnie “repară nedreptatea” suferită de credinciosul lor, Orheianu. Boierul se reîntoarce la conacul de la Murgeni, însoţit de Magda devenită soaţa unui nobil polon. Însoţit de soldaţii ginerelui, boierul intră în satul Şoimăreştilor pentru a lua în stăpânire întreaga moşie a răzăşilor. În lupta care are loc, Tudor pedepseşte cu moartea pe boier pe care îl trage până pe mormântul lui Ionaşcu. Conacul de la Murgeni e dat focului purificator, locul e arat (ca în Dumbrava Roşie, poemul lui Vasile Alecsandri). Magda şi soţul ei sunt lăsaţi să se întoarcă nevătămaţi în Polonia. În finalul poveştii, destul de patetic, conform reţetei romantice, aflăm că ,,Domniţa Magda şi-a purtat lumina ochilor ei prin ţări străine şi pribeagă a rămas până la mormânt; ci totuşi ceva din visul ei de tinereţe a rămas pentru totdeauna în taina poienii […]”, iar ,,Tudor şi Aniţa şi Mihu, şi toţi ceilalţi răzăşi au fost urgisiţi şi prigoniţi, dar s-au ţinut tare.”
Chiar dacă romanul nu se impune printr-o construcţie deosebită, totuşi sunt de semnalat câteva aspecte care în timp vor trece printr-un proces de rafinare primind pecetea sadovenianismului. Scenariul epic este constuit pe două ,,poveşti”: cea cavalerească a iubirii şi cea a luptei împotriva boierului, pentru dreptatea răzăşilor; treptat glasul datoriei se impune total.
Deocamdată epicul este liniar, întâmplările din care e construită intriga se succed absolut cronologic, capitolele sunt condensate epic, iar titlurile capitolelor, calchiate după modelul cronicarilor, sunt, în simbolismul şi metaforismul lor, expresive şi sugestive; limbajul, dialogurile şi ospătarea la hanuri dau primele semne ale ceremonialului ce va deveni ramă sadoveniană pentru capodopere ca Hanu Ancuţei, Creanga de aur, Fraţii Jderi.
Placa turnantă a romanului este capitolul Crucea răzăşilor. Estetica, etica şi ideologia lui vor fi regăsite, dezvoltate şi aprofundate, în următoarele scrieri de evocare istorică. “Puiul se întoarce la cuib” în ochi cu chipul fetei şi cu sufletul plin de ceasul iubirii, ,,vântul dimineţii îi deşteaptă amintiri vechi.”
Intrarea în sat se face urmând parcă un ritual, într-o duminică, zi de sărbătoare, când pomii erau în floare. Întoarcerea pribeagului este eveniment pentru întreaga comunitate, fiind marcat de sunetul clopotului, iar locul de adunare al oamenilor este biserica şi cimitirul. Tudor Şoimaru se întoarce dintr-un loc profan, străin, în unul sacru (cf. Mihai Ungheanu, Lecturi şi rocade, 1978, p.101).
,,-Fraţilor, zice [Tudor] cuprinzând mâinile tovarăşilor lui, acesta e satul meu.
-E un sat ca oricare altul, îi răspunse Cantemir.
-Se poate, dar acesta-i al meu şi nu l-am văzut de douăzeci de ani.”
,,Satul cu casele mari acoperite cu stuh, case curate, răzășeşti, se întindea într-o vâlcică, sub poală de pădure. Apa Răutului curgea pe vale subţire şi limpede, scăzută de seceta verii. Nuci mari se ridicau din vii, şi un grangure cânta în pacea satului, în lumina dimineţii. Era o zi de duminică şi toaca începu să sune în clopotniţa bisericii albe c-o duruire melodioasă.”
Şoimaru se opri, îşi descoperi capul şi-şi făcu cruce, murmurând pentru el:
,,-De învățătura aceasta veche a bunicului uitasem …”.
Cei trei oşteni descălecaseră şi porniră spre biserică. Ceea ce văd e un adevărat ritual: ,,femeile şi fetele cu caţaveici şi cu fuste de lână, dungate cu vârste galbene şi roşe pe fond negru, veneau la leturghie. Femeile aveau broboadă cafenie pe cap; fetele erau cu capetele goale gătite cu flori de grădină. Unele erau frumoase şi spionau cu priviri agere pe cei trei oşteni.
Veneau şi răzăşi în urma lor, îmbrăcaţi în straiele cu care aveau obiceiul să iasă la oaste: ciubotele de piele roşă, cu pantaloni largi şi încreţiţi în jurul mijlocului dintr-un şiac cafeniu şi ilic negru cu nasturi rotunzi de argint şi cu mâneci largi. Toţi priveau curioşi la străinii care intraseră în sat. Se uita şi Şoimaru cu luare aminte la ei, dar nici un obraz nu-i erau cunoscut.”
Nu este locul aici pentru un comentariu etnografic şi sociologic al textului, dar e de reţinut imaginea de icoană a paradisului care este ţara în imaginarul scriitorului.
Judele satului dă bineţe celor trei străini şi-i întreabă cine sunt şi pe cine caută. Tudor îşi spune numele. Auzindu-i-l, din rândul răzăşilor se îndreaptă spre el ,,moş Mihu”, fratele lui Ionaşcu, părintele său. Recunoscându-l bătrânul ,,Îl apucă de mână şi-l trase între mormintele ţintirimului. Clopotele bisericii tăcură ; se alinară şi vocile oamenilor; şi sub cireşii sălbatici, care-şi coborau rădăcinile între oasele morţilor, se făcu în lumina dimineţii tăcere. Moş Mihu îl duse în faţa unui mormânt îngrijit, acoperit cu flori:
-Aici, băiete, grăi Mihu îndesat, odihneşte părintele tău Ionaşcu! La mormântul lui noi îngenunchem cu toţii…
Ca prin farmec, clopotele porniră iar, a treia oară – şi răzăşii îngenunchiară cu toţii. Cu ochii împânziţi de lacrimi Tudor cetea slovele săpate pe crucea de piatră:
Aici este groapa/ Unde zace robul lui Dumnezeu, IONAŞCU/ Din neamul ŞOIMĂREŞTILOR/ Care s-a strămutat la cele veşnice lăcaşuri/ la anul de la zidirea lumii 7102 …”
Bătrânul Mihu îi tălmăceşte epitaful, devenit testament pentru Tudor:
“ –Aici este îngropat părintele tău! Srigă la ureche bătrânul Mihu. A pierit ucis de buzdugan mişelesc, pentru că s-a ridicat pentru drepturile şi ocinile noastre strămoseşti, sculând la război toate neamurile şi toate asezările orheienilor!… Clopotele tăcură iar […].
În sufletul lui Tudor bântuia o furtună groaznică. Văzându-l zbuciumându-se între iubirea pentru fata boierului şi răzbunarea pe el pentru uciderea părintelui, Simeon îi spune, sprijinindu-l moral: “Când vor trece toate şi se vor limpezi toate în sufletul tău, atunci te vei trezi şi vei urma calea de la care nimica nu te poate întoarce […]. Au să te cheme înapoi amintirile şi morţii.” Spusele fratelui de cruce se vor adeveri: “Peste sufletul lui greu izbit şi sângerat se aşeză o linişte ş-o hotărâre. Dragostea lui îi părea o rătăcire – şi hotărâse să clădească iar casa risipită şi să ridice din paragină livada lui Ionaşcu.” (sn-IP). Despovărat, Tudor s-a întors definitiv acasă.
Cu toate acuzele de idilism sămănătorist şi de paseism, paginile care evocă reîntâlnirea cu satul natal, cu neamurile şi cu morţii sunt de o poezie nostalgică prin care trece o undă de tragic. Nici nu se putea o altă imagine pentru vremurile evocate, nici pentru vremea scriitorului şi starea lui sufletească.
În acest înţeles trebuie judecat şi finalul poveştii despre Tudor şi neamul său de răzăşi, ca şi mărturisirea scriitorului considerate prea patetice: “Iar Tudor şi Aniţa şi Mihu, şi toţi ceilalţi răzăşi au fost urgisiţi şi prigoniţi, dar s-au ţinut tare. Pe urmă cei care au venit după ei au fost călcaţi şi supuşi de alţii; şi vremea necontenit i-a lovit până ce le-a plecat fruntea adânc în pământ.
Bunicii mei sunt strănepoţii acelor oameni. Şi această istorisire de acum trei sute de ani, din vremea când strămoşii erau încă dârji, am scris-o în liniştea unei prisăci având în inima mea răsunetul durerii lor.”
Sadoveanu e un moralist în descendenţa lui Miron Costin. Opera îi e plină de înţelepţi şi ziceri înţelepte încât e îndreptăţită aserţiunea “Sadoveanu, Divanul înţeleptului cu lumea” (Monica Spiridon).
Cu fiecare operă, tot mai artist, scriitorul transferă înţelepciunea sa, culeasă din cugetarea populară şi din cărţi, personajelor. Chiar din NŞ se poate extrage un bucheţel de vorbe înţelepte. Spicuim: ,,Ş-un fir de iarbă îşi are rădăcina lui”; “[…] legea lui Mahomed, a lui Isac şi a lui Moise sunt date de Dumnezeu. El la fiecare a spus: A ta-i legea bună. Dar care-i cea mai bună numai el ştie. Toate-s bune, poate şi el a înzestrat pe fiecare seminţie cu legea care i se potriveşte.” Vorbele acestea ale lui Cantemir-bei sunt o avanpremieră la sociogonia cu care începe Baltagul. Alte exemple: ,,Ai spus, dar nu puteai să ştii.”; ,,Fiecare dintre noi e un drum de pulbere”; ,,În ziua de azi oamenii se deosebesc după rudenii şi se adună după prietenii”; ,,Frăţiile de război se leagă repede, dar prieteniile mai domol îşi fac loc după potriveala sufletelor”; ,,sălbateca lor fire de oşteni făcea loc razei de lumină care totdeauna a stat ascunsă în sufletul omului.”
Şi raportat la tipologia umană de până la 1915 şi la cea care urmează, NŞ rămâne o bornă pentru ,,Umanitatea sadoveniană de la A la Z”. În miniatură, în datele ei esenţiale, întâlnim în NŞ gama vaiată a personajelor sadoveniene cărora li se pot aplica criteriile de clasificare şi caracterizare folosite, spre exemplu, de Pompiliu Marcea ori de Constantin Cristian Bleotu.
Început ca roman de capă şi spadă, din primele pagini facem cunoştinţă cu cei trei muschetari: Tudor Şoimaru, Simeon Bârnovă şi Cantemir-bei. În conturarea imaginii celor trei fraţi de cruce, Sadoveanu se abate de la schema devenită celebră prin Dumas. Scriitorul nostru nu le atribuie doar calităţile ştiute, de muschetari (vitejie, arta armelor, loialitate, comportament cavaleresc). Astfel, pe ostaşul-cavaler Tudor îl va face un justiţiar bine motivat naţional şi social; lui Simeon Bârnovă îi dă o ţinută de cărturar, om cumpătat şi înţelept, iar pe tătarul Cantemir îl înzestrează cu darul cunoaşterii oamenilor. Mai există un aspect pe care îl considerăm semnificativ şi care trebuie evidenţiat. Dacă avem în vedere problematica socială şi naţională a romanului, observăm că cei trei muschetari, dar mai ales Tudor şi Cantemir, sunt poziţionaţi într-o anume opoziţie: Tudor întruchipează statornicia, legătura cu pământul şi morţii lui – Măria Sa Ţara; tătarul Cantemir este nomadul războinic. De căteva ori Cantemir îl caracterizează pe Tudor tocmai în spiritul acestei deosebiri: ,,Eu n-am înţeles niciodată, îndârjirea voastră pentru pământ, certurile şi sângele vărsat pentru un colţ de grădină, când lumea lui Dumnezeu e aşa de mare […]. Voi sunteţi ca şi codrii de la Orhei, care stau locului lor de-o mie de ani…”
Pare un paradox, dar schematismul personajelor nu este chiar o neîmplinire. Simţind inconştient/ conştient că pășeşte într-o etapă nouă de creaţie, scriitorul îşi schiţează în noua carte nişte tipare în care îşi va turna viitoarele personaje, vii, complexe sau nu, după necesităţile impuse de specificul fiecărei opere de evocare: viteazul, răzăşul ţăran şi oştean, Marele Domnitor, voievodul cel nevrednic, tiranul, boierul demofil, dar şi cel fugar şi trădător, înţeleptul, domniţa. Cu tot romantismul său, Sadoveanu este un clasic în ceea ce priveşte caracterul personajului. Personajul e construit pe o dominantă, fie socio-morală, fie psihologică. Portretul lui este realizat prin acumulare de detalii (înfăţişare, vorbe, gesturi etc.) care coroborate scot în relief dominanta personajului.
Tezismul romanului se manifestă în tipologia personajelor şi relaţiile dintre ele. Și totuşi sunt mai verosimile şi mai complexe/ complicate decât se arată la prima lectură. Pornindu-se de la această primă lectură, comentariile au neglijat individualitatea personajelor, ele fiind analizate doar în măsura în care ele pun în lumină pe Tudor Şoimaru, protagonistul romanului.
Eroul parcurge un drum existenţial dramatic. În anii prunciei, în urma sângerosului conflict social, alături de fratele mai mare ia calea pribegiei. Învaţă meşteşugul armelor şi colindă pe meleaguri străine. Pribegia printre străini înseamnă pentru Tudor experienţă de viaţă. Viaţa de cavaler îi căleşte braţul şi îi ascute mintea. Dar toate astea nu-i umplu golul din suflet, pe care îl simte tot mai des şi mai puternic: ,,Nu ştiu de ce, în anii aceştia în care mă aflu, după atâta pribegie m-a pălit aşa un dor să-mi văd neamurile şi pământul în care am cunoscut lumina soarelui”, spune Tudor fraţilor săi de cruce. Mirându-se de vorbele fratelui de cruce, Cantemir-bei îi replică: ,,Asta-i boală moldovenească. De ce? N-ai cer necuprins până la Dumnezeu? N-ai stepă fără hotar? Omul trebuie să fie ca pasărea văzduhului şi ochiul lui nu trebuie să încremenească asupra unei pietre… Mormintele noastre tătăreşti, de la hanul nostru cel mare, Timur, au rămas prin toate pustietăţile lumii, şi noi ne-am mişcat ca pulberile pământului.”; ,,-Moldovenii, îi explică Bârnovă tătarului, sunt blăstămaţi să nu se poată despărţi de moşia lor.”
Fire tare şi supus ,,blestemului”, Tudor se salvează de primejdia dezrădăcinării şi înstrăinării. Vestea că Tomşa strânge oaste este prilejul care îi grăbeşte întoarcerea la cuib. Întors acasă, Şoimaru trăieşte o experienţă echivalentă unei iniţieri, cea a confruntării dintre ,,demonul tinereţii” şi imperativul ,,morţii poruncesc celor vii”. El trece printr-o dublă metamorfoză, parcurge drumul de la eros la iubirea familială – iubirea întemeietoare, care prin generaţiile viitoare duce mai departe istoria, şi drumul de la răzbunătorul de sânge la justiţiar. În final în mod simbolic Tudor reface casa părintească, se căsătoreşte cu Aniţa şi luptă pentru punerea în drepturi a răzăşilor săi.
Tudor se desăvârșeşte ca om. Scriitorul a făcut din el un simbol, scriind în destinul lui teza sa. Reuşita stă în faptul că, dacă teza este transparentă, nu cade în tezism. Scriitorul surprinde acele condiţionări istorice, sociale şi psihologice care fac credibile personajele şi acţiunile lor.
Alături de rolul lui moş Mihu în recuperarea de către Tudor a rădăcinilor, un rol important îl are viziunea fantomei tatălui. Secvenţa respectivă, având model Hamlet-ul lui Shakespeare, este excepţională şi organică în structura romanului ca moment psihologic în evoluţia eroului: ,,Sta încremenit, i se aţintiră ochii, şi-n umbra chiliei, i se arătă ieşind ca dintr-un mormânt răzăşul care-i era tată, sângerat la frunte şi cu ochii închişi. Era o umbră: plutea nedesluşit cu mâinile încrucişate pe piept ca un Hristos. Şoimaru gemu de suferinţă la vedenia aceasta, îşi scutură capul, îşi trecu mâna pe frunte şi pe ochi – şi şi-o trase în jos muiată de lacrimi ca de un sânge al mortului.”
Prin raportare la personaje din viitoarele romane vedem că Tudor anticipează, spre exemplu, pe Gheorghiţă din Baltagul, pe Ionuţ din Fraţii Jderi, iar moş Mihu, cel ce conduce braţul tare al lui Tudor la îndeplinirea datinei străbune şi a poruncii morţilor, pe Vitoria Lipan, mama lui Gheorghiţă.
Bătrânul Mihu e tiparul răzăşimii, om dârz, cu simţul libertăţii şi dreptăţii în sânge, dem şi înţelept. Are mândria răzăşului, ţăran liber şi oştean al ţării. Mihu este memoria pe care şi-o redobândeşte Tudor, urmaşul.
Doar cu trei apariţii, Magda, fiica Orheianului, are un rol important în intriga romanului; prin cele trei apariţii ea punctează evoluţia lui Tudor. Prima apariţie – salvarea ei de către cavaler din mâinile zmeului răpitor, cazacul Vasca – înseamnă momentul înflorii erotice a domniţei şi a salvatorului. Însă iubirea Magdei pentu Tudor se ofileşte repede. Capricioasă, dar fără voinţă, ea ascultă de imperativele (ambiţiile) sociale ale tatălui. La a doua apariţie – întâlnirea cu Tudor pornit în căutarea ei, Magda refuză să-l recunoască. A treia prezenţă este cea din finalul romanului, pe cât de patetică, pe atât de complexă în înţelesuri. Faptul că ea îl înştiinţează pe Tudor despre acţiunea tatălui ei împotriva răzăşilor arată că Magda, cu tot comportamentul perfid faţă de Tudor, nu a uitat prima dragoste; ca un adevărat cavaler, Tudor lasă pe fosta domniţă, însoţită de soţul ei şleahtic, să părăsească nevătămată conacul boieresc dat focului purificator. Din acest moment ea pribegi prin străinătăţi până la mormânt, cu o durere adâncă şi nedesluşită în suflet. Magda deschide seria extraordinar de bogată a personajelor feminine din lumea scriitorului. Ca înfăţişare, Magda devine modelul frumuseţii fizice pentru multe personaje feminine din creaţia sadoveniană, caracterizate de un amestec aproape bizar de frunuseţe rece, statuară şi de căldură carnală, de pasiune şi dăruire, dar şi de orgoliu, de spirit de conservare socială. Că îşi urmează sau nu glasul inimii, destinul unui personaj ca Magda este unul nefericit.
Boierul cel mare de la Murgeni este tipul boierului fugar şi trădător. El cumulează toate însuşirile negative care fac din el unul dintre factorii care duc la ,,destrămarea paradisului”. Moartea lui în cimitirul din curtea bisericii este simbolică. Pentru acest personaj, scriitorul a avut ca document cronica şi ca model pe Moţoc, personaj din nuvela lui Costache Negruzzi, Alexandru Lăpuşneanul.
Altă figură de uneltitor şi trădător este Nicoriţă, armaşul lui vodă Tomşa. Ca şi pentru boierul Orheianu, scriitorul foloseşte aceeaşi sursă şi model. Pedeapsa lui Tomşa este mai cruntă decât lovitura de buzdugan sau tăişul sabiei. În pedepsirea vânzătorului, Tomşa urmează gândul unui om din rândul celor ,,proşti dar mulţi”: “-Doamne, măi! […] ce i-aş face eu să fiu ca Vodă! Eu nu l-aş tăia, nu! Eu l-aş calici, ca să trăiască o viaţă şi să se canonească.” La porunca lui vodă, gâdele îi scoate ochii.
Pentru Tomşa, Sadoveanu a avut model pe Alexandru Lăpuşneanul, protagonistul celebrei nuvele a lui Negruzzi. Tomşa imaginat de Sadoveanu e personaj tipic romantic, construit din însuşiri opozabile: crud şi melancolic; ostaş viteaz, dar şi setos de sânge; răzbunător, dar şi cu simţ politic. Este neiertător cu boierii vicleni şi trădători, dar un demofil conştient că răzăşimea e cheia puterii sale, de aceea faţă de aceasta se vrea, după spusa cronicarului, ,,ca un părinte”. Temperamental este un sangvin (a se vedea dezlănţuirea, aproape isterică, de gesturi, vorbe, priviri). Pofta de putere şi caracterul sângeros fac din el un Tiran.
Aniţa lui Savin, în viziunea lui Sadoveanu, ilustrează dragostea adevărată şi statornică, opusă erosului şi narcianismului Magdei. Prin iubirea ei naivă, dar sinceră şi profundă, Aniţa dăruieşte lui bădiţa Tudor linişte şi fericire, împlinire şi durată prin întemeiere de familie. Frumuseţea ei sufletească, caldă şi răbdătoare, vindecă rănile Şoimarului. Frumuseţea Magdei este una exterioară, doar a trupului. Schema aceasta, în forme şi intensităţi diferite, va fi reluată de scriitor în multe din operele ce urmează după NŞ. În viziunea sa, scriitorul îi mai atribuie Aniţei un rol semnificativ. Să ne amintim de secvenţa în care, faţă în faţă cu Tudor, ea întreabă şi tot ea răspunde, reconstituind astfel întâmplări trecute şi fragmente din biografia lui Tudor. În această ipostază, Aniţa este rapsodul popular care prin poveste transmite istoria din generaţie în generaţie.
În Anii de ucenicie scriitorul mărturiseşte: ,,Istoria a fost primul meu obiect de predilecţie“, iar în Mărturisiri găsim o altă confesiune: ,,Fiind pământean drept din neam în neam, am urmat legea inimii răzăşilor şi moşnenilor noştri şi n-am cunoscut ura, ci numai dragostea în formele ei multiple, fie pentru semenul meu, fie pentru trecut, fie pentru datină, fie pentru acest pământ pentru care au suferit şi au luptat generaţiile anterioare.”
Marea literatură de evocare istorică a lui Sadoveanu începe cu NŞ. Cu acest roman începe procesul de cristalizare a raportului dintre ficţiune şi adevărul istoric, şi direcţia pe care o va urma acest proces: o concepţie proprie, diferită de cea romantică, dar şi de cea realist-ştiinţifică de reconstituire. Chiar dacă prin faptele închipuite şi transpuse într-un scenariu epic, scriitorul nu respectă litera documentului istoric, totuşi nu-l contrazice, deoarece faptele povestite urmează logica lui ,,ar fi putut să fie sau s-ar fi putut întâmpla, în felul impus de scriitor.” (Eugen Stănescu, Imaginea Evului Mediu românesc în opera lui Mihail Sadoveanu, în VR, nr.11/1960). În plan strict literar, Sadoveanu nu scrie nici roman-nud de aventuri cavalereşti, nici roman-reconstituire de epocă. El scrie un roman istoric vizionar. Evocând istoria în curgerea ei dramatică, Sadoveanu meditează asupra ei căutând legile existenţialului; el caută în istorie dovezi pentru vechimea şi permanenţa neamului pe acest pământ, pentru făurirea în timp a fizionomiei lui. Prin romanul său istoric oferă prezentului o lecţie. Toate aceste aspecte îşi arată geana în NŞ.
În textura romanului mai există o problemă care trebuie scoasă la vedere, problemă pe care a sesizat-o şi Andrei Terianu în prefaţa care însoţeşte ediţia din 2011 în BPT-Jurnalul naţional: conţine NŞ şi o teză naţională pe lângă cea socială? ,,s-ar putea ca nu întâmplător Sadoveanu să fi început să-şi publice în foileton romanul în toamna lui 1912, când se împlineau […] o sută de ani de la pacea […] în urma căreia Moldova s-a văzut nevoită să cedeze Rusiei Basarabia. Să fie o coincidenţă că reprezentanţii cei mai de seamă ai virtuţilor strămoșeşti sunt un neam de răzăşi aşezaţi taman în ţinutulOrheiului?”
NŞ nu numai cronologic, ci şi ca semnificaţie rămâne borna de început al romanului istoric sadovenian, românesc în toate încheieturile sale şi prin care Sadoveanu s-a impus ca voce distinctă, de valoare universală în cadrul acestei specii literare.
