Spații culturale nr. 53 (3)

FAPTE CULTURALE

„Alecsandriada”

Inițiativa – lăudabilă și îndrăzneață în egală măsură – a unui universitar și critic literar, Ioan Dănilă, precum și a unui poet cunoscut, Dumitru Brăneanu, a făcut ca Bacăul să se bucure de un nou festival, dedicat lui Vasile Alecsandri. În perioada 7-10 iunie, orașul a găzduit manifestări care să-l readucă în atenția publicului pe cel care a lucrat la temelia culturală a țării și a intrat, de-o bună bucată de vreme, într-o nedreaptă uitare.
Scriitori, critici literari, elevi și studenți din țară și din Republica Moldova și-au dat întâlnire sub semnul poeziei solare, în miros de tei, ca să colinde prin locuri străbătute cândva de pașii „veselului Alecsandri”, să se bucure și să se întristeze în egală măsură, căci, dacă scrierile „bardului” au rezistat în timp, nu la fel s-a petrecut cu casele prin care a trecut și pe care Bacăul nu le-a putut conserva. Râvna profesorului Ioan Dănilă este însă departe de a se fi sfârșit, așa că mai există un bob de speranță: cine știe, poate că se va mai recupera măcar casa dintre blocuri, suferindă sub ploi, zăpezi și atacuri ale celor mulți și fără adăpost.
Vineri, 9 iulie 2017, în cadrul Reuniunilor Culturale „Alecsandriada” au fost decernate premiile concursurilor organizate sub egida acestui festival. De-a lungul a două zile, manifestările au cuprins o serie întreagă de activități constând în conferinţe („Geografie literară: A-ul şi B-ul literaturii române, ivite în Bacău”), colocvii („Alecsandri, azi”), dezbateri, spectacole, expoziţii documentare („Alecsandri, băcăuanul”), recitaluri, itinerarii turistice locale („La pas prin urbea poetului şi a familiei sale”), lansări de carte şi publicaţii („Cărţi, reviste, autori”) ş.a. Creatori de literatură și, în genere, creatori de cultură sau simpli consumatori ai actului artistic, cu toții au participat, cu emoție și entuziasm la sărbătorirea marelui poet, adevărat simbol identitar al culturii române.
Festivitatea de premiere a marcat finalul ediției din acest an, iar câștigătorii celor cinci secțiuni ai concursului au fost:
Secțiunea „Debut poezie pentru tinerii creatori până în 35 de ani”:
1. Zetu Dana
2. Ionică Elena Valentina
3. Vieru Olga
Secțiunea ,,Debut dramaturgie pentru tinerii creatori până în 35 de ani”:
1. Diaconu Cosmin
2. Chifani Elena-Diana
Premiul de excelență ,,V. Alecsandri” – poezie:
1. Nicolae Spătaru
Premiul de excelență ,,V. Alecsandri”- dramaturgie:
1. Savin Viorel
Premiul de excelență ,,V. Alecsandri”- pentru critică și istorie literară
1. Crăciun Victor
Acest proiect cultural a fost organizat de către Consiliul Județean Bacău, Primăria municipiului Bacău, în colaborare cu Inspectoratul Școlar al județului Bacău, Universitatea „Vasile Alecsandri” din Bacău, Uniunea Scriitorilor din România – filiala Bacău, Colegiul Național „Vasile Alecsandri” și Societatea Cultural-Științifică „Vasile Alecsandri” Bacău.

Daniela TOMA

O Ană desculță desenează în aer prima
ninsoare

trasez linii lângă un zid,
ele se învârt în jurul meu şi mă ridică pe vârfuri,
se strâng tot mai mult peste coaste,
în văzul tuturor
de fapt, nu e decât apă limpede şi proaspătă
pe care n-o pot opri să nu subţieze lumina
îmi spune că mă numesc Ana,
că-mi va fi mereu sete şi voi rămâne singură

sfertul de ceas n-a venit astăzi,
eu am tot trasat linii lângă un zid
şi am tăcut

firul de sânge care se scurge de sus
e o femeie tânără ce-ţi oferă vin
şi-ţi şterge apoi fruntea

stai liniştit, Manole
şi zidurile încep de-acum să se înşele!

mă chem şi mă vreau lângă mine
ca o rădăcină din altă rădăcină
trupul meu, preludiu înviat, se face steag alb
şi mişcă tăcerea de aici spre alt refugiu
abia după aceea se uită la mine
nu ştiu de ce îmi doresc să dispar,
să profit de absenţa mea,
să nu fiu în locul spre care mă îndrept

mă chem,
mă las mie să-mi ţin de urât
ating cu degetele tot ce nu este în mine

mă iubesc ca şi când aş fi alta, Ană

de ce trebuie Ana să fie o femeie
când de fiecare dată toţi suntem înzidiţi
în pereţii imaginari ai unui trup pe care nu-l alegem
şiruri de ziduri
şi un Manole răsărit din fiecare dintre noi

înalţă
trup, ochi, minte, cuvânt
toate nişte biserici în care bâjbâim ceva numit

leagăn de zile amestecate bine
răsfoit de ochi, de palme și de buze
trupul Anei devine neîncăpător
zece mii de ochi uimiți
îl zidesc într-o beție nou-nouță

dintr-o altă viaţă
o ultimă poruncă se face auzită:

ridică-te femeie și umblă!

poţi tu să-mi spui acum dacă mâine aerul va fi împânzit
de toate Anele ridicate din moarte
ca dintr-un spectacol pentru soldaţi?
şi dacă vreuna dintre ele va striga către colecţionarii
de drame săptămânale: sunt mare! copiii mei
sunt trupul meu,
am un singur braţ şi o viaţă ce-mi cântă încă pe sub haine,
o medalie din cârpă de doliu îmi atârnă greu pe piept, mă vezi?
poate că nu mă vezi, dar ascultă: tuşesc pe trei voci,
cobor lumina în pivniţă ca un ţel suprem
şi sădesc o Ană mai mică sub zid
la început am fost aproape împreună cu umbra,
am mers cu spatele într-o icoană de sticlă
şi-am sărutat-o de multe ori
în mintea mea, ştiam cât durează înălţimea
corectă prezentată celor mulţi şi celor puţini,
în mintea mea, nu contează până când va rămâne închisă
culoarea celor două lanţuri ce strâng iadul,
în fiecare zi mai cuprind în mine o măsură de umeri şi ziduri,
mă dezlipesc de pe oasele mele care nu tac,
nu mă gândesc la trupul meu sau la cel al Anei
decât atunci când i se face frig unui steag alb
sau mai degrabă unui fulger lacom înecat de ruleta rusească
şi, aşa cum îi stă bine purtătorului de împuşcături pe dinafară,
în cele din urmă, voi ameninţa o minune cu sfârşitul lumii şi,
înainte de a ne înghiţi pe toţi,
o voi trezi blând şi adânc din somn

mă scoate din minţi că nebunii ăia cu pancarte au avut dreptate!

Mihaela MALEA STROE

O zi la New York

Anno Domini 1980. Absolvisem, la Cluj, Facultatea de filologie (română – franceză) şi, printr-o minune pe care n-o pricep nici astăzi, primisem viza română pentru o vizită de cinci săptămâni în Canada. Se cuvine, totuși, să mărturisesc o ghidușie la care am recurs înainte de primirea vizei. Dosarul pe care urma să-l depun la miliție pentru pașaport și viză trebuia să conțină, pe lângă alte acte, o cerere de plecare aprobată de Universitate/ Rector (pe-atunci, dl. prof. Ion Vlad). Legea interzicea, însă, astfel de aprobări pentru studenții din ani terminali și absolvenți, prin urmare am primit rezoluție negativă. Când am primit-o, mi-a fost limpede că, depusă la dosar, mi-ar fi pecetluit refuzul autorităților. M-am tot gândit ce să fac și, cum nu trecuse mult de când încheiasem anul terminal de studii, am riscat. Am rupt documentul, m-am dus la secretara facultății, i-am povestit situația și am rugat-o cu cerul și cu pământul să-mi elibereze o adeverință simplă, antedatată, că sunt studentă în anul IV, s-o depun la dosar în locul cererii respinse de Rectorat. Doamna, foarte cumsecade, a acceptat, chiar i-a plăcut „complicitatea”. Mizam pe faptul că milițienii nu vor ști că, la filologie, anul IV era an terminal. Pesemne așa a și fost, n-au știut, de vreme ce, după câteva săptămâni, lucru oricum rarissim pe-atunci, dosarul a fost aprobat și viza acordată. „Scăpam” interdicţiilor, ieşeam din ţară în lume, eram uimită, curioasă şi fericită.
Nu mă opresc însă aici asupra periplului canadian, ci asupra popasurilor la New York, prilejuite de legăturile între cursele aeriene ce m-au purtat de la Bucureşti la Saskatoon (în august) şi retur (în septembrie). Adică vreo două ore la dus şi alte ore (23) la întors. În total, 25 de ore la New York. Wow! Era ceva, la vremea şi vremurile acelea!
Despre primele ore petrecute pe tărâm american n-ar fi multe de spus. Poate doar că, deîndată ce am coborât din avion pe aeroportul „J.F.K.”, am avut sentimentul straniu că pătrund, prin pânza unui ecran panoramic, într-un film ce devine parte a vieţii mele, într-o lume supradimensionată, şocantă mai ales pentru un european întâiași dată scăpat din țarcul comunist. Am găsit de mirare că oamenii care populau această lume nu erau de mărime direct proporţională cu aceea a clădirilor trufaşe construite de ei. N-am fost copleşită de emoţii admirative ci, mai degrabă, apăsată de nepotrivirea dintre ce visasem şi ce aflam dincolo de ocean. Aterizarea pe „J.F.K.” a fost, la propriu şi la figurat, o coborâre din nori… cu picioarele pe pământ.
Întâlnirea cu primul cetăţean american a fost nu atât plăcută, cât dilematică. Vameşul pus să verifice bagajele călătorilor (în cazul meu – bagajul de mână, că atât aveam!), făcuse figură de ofiţer auster şi meticulos, aproape ostil, dar (paradox??!!) trecusem pe sub nasul lui ca prin brânză, având în bagaj o interzisă sticlă cu ţuică de (a)casă şi câteva caise, tot interzise, pe care o mătuşă din Bucureşti mi le înghesuise în sacoşă la plecare („că sunt proaspete, azi le-am cules din grădină, le mănânci tu pe drum”). Nu le mâncasem. Şi nici nu le menţionasem în declaraţia vamală. Îmi pregătisem o scuză străvezie („I don’t understand english”) dacă aş fi fost luată la întrebări. Dar n-a fost cazul. Nu mi-e lămurit nici acum dacă vameşul cu pricina a fost superficial şi neatent sub masca unei austere meticulozităţi sau îngăduitor şi a încălcat voit, sub masca ostilităţii, nişte restricţii semiabsurde.
Singura bucurie limpede, în primele ore de popas american, a fost că, în aeroport, mi-am reîntâlnit, după ani şi ani, o profesoară din gimnaziu. Ne-am recunoscut, eleva şi dăscăliţa, ne-am îmbrăţişat şi am exclamat în tandem „ce mică-i lumea!!!”. Era bucuria întâlnirii printre străini cu cineva de-acasă. Fie şi o întâlnire fulgurantă, într-o sală de aşteptare…
Cam atât a fost la dus. La întoarcere avea să fie ceva mai mult şi ca timp, şi ca experienţă.
Era, cred, 11 septembrie ’80. Am ajuns, tot pe „J.F.K.”, cu o cursă canadiană, pe la 7 p.m. Legătura spre Bucureşti – abia a doua zi, la 6 p.m. Aşadar… aproape o zi de petrecut în N.Y., cu vreo 40 de $ în buzunar, pe lângă banii de cazare.
M-am instalat la un hotel din vecinătatea aeroportului, i-am uitat numele. În cameră – aer umed, cald, greu respirabil. Am dat drumul aparatului de aer condiţionat. Alt necaz: aparatul, probabil defect, hodorogea ca un motor de tractor. Cum să dormi? Nu mi-a trecut prin gând să reclam la recepţie, nu aveam exerciţiul revendicărilor.
Am aţipit abia spre zori când, între două rele, am pus pace cu aerul umed şi am oprit „vocea” progresului tehnic. M-am trezit târzior şi am ratat micul dejun inclus în preţul cazării. Amănunt neglijabil, întrucât mă aflam la N.Y., vremea era frumoasă, ispita de a vizita o parte din marele oraş – irezistibilă, iar ocazia – unică. Ştiam că, în câteva ore, nu voi descoperi duhul Americii, dar metropola respira acolo, atât de aproape! Se cuvenea să fructific şansa.
Am coborât la recepţie să predau cheia şi să cer sfaturi turistice. Recepţionera, extrem de amabilă, ai fi zis prietenoasă, m-a întrebat dacă mă aflam pentru prima dată la N.Y. şi, cum am confirmat, a încropit o schiţă a posibilului meu traseu: staţii de autobuz, de metrou, străzi, câteva obiective… Schiţa a fost asezonată călduros cu alte „ingrediente”: să nu-mi ţin poşeta atârnată liber pe umăr, s-o ţin sub braţ, să evit gangurile, să nu mă angajez în discuţii inutile sau, la nevoie, să am maaare grijă cu cine intru în vorbă, să încerc să par „de-a casei”, să cumpăr o hartă a N.Y., dar să o consult cât mai discret etc., etc., etc. Ascultând-o, începuse să mi se clatine hotărârea de a vizita oraşul, condiţia mea privilegiată de turist aducând cu aceea a potenţialei victime. Totuşi, am dat-o pe glumă şi, în engleza mea modestă, i-am spus recepţionerei: „well, if I have to die today in N.Y., so be it!” Ea a râs, eu am râs, am depăşit momentul de ezitare şi am pornit all alone în mica aventură.
Un taxi special, cu tarif standard (parcă 3 $) şi traseu fix m-a dus până la prima staţie de metrou. Mă aşteptam ca taximetristul să-mi spună o vorbă-două despre ceea ce merita văzut din mers de-a stânga şi de-a dreapta şoselei, dar omul, cu multă amabilitate, a repetat avertismentele recepţionerei: poşeta, gangurile, intrarea în vorbă, harta…, grija de a nu se vedea că sunt străină, sau, Doamne fereşte!, dezorientată.
Aha, mi-am zis: nu-i vorba de o dulce prietenie spontană „transoceanică”. Oamenii aceia erau amabili, politicoşi, zâmbitori în virtutea meseriei, a statutului de „funcţionar” şi, tot aşa, din rutină, îi îngrijora soarta mea. Grija lor venea dintr-o obligaţie de serviciu de care se achitau conştiincios, în vorbe învăţate pe de rost. Nu ştiu ce sperasem, ce iluzii îmi făcusem, dar mă cuprinsese o uşoară dezamăgire.
Am ieşit repede din starea aceea. Urma prima mea călătorie cu metroul. Am coborât destul de nonşalant în staţia indicată pe schiţa recepţionerei, am identificat linia şi m-am aşezat la coadă la un ghişeu de unde se cumpărau – nu mai reţin exact – bilete sau fise de călătorie. Când am ajuns la rând – ghinion! Vânzătoarea, o afroamericancă simpatică, dar tare grăbită, mi-a returnat bancnota şi… Dumnezeule! Ce debit verbal! Nu înţelegeam ce îmi tot cere, ba vorbind, ba gesticulând. Clar: eram în impas. M-am dat la o parte, simulând că aş căuta ceva în poşetă şi, pe furiş, am studiat coada, să văd cui aş putea cere ajutor fără să încalc recomandarea de a avea maaare grijă cu cine intru în vorbă. Un domn cărunt, mititel mi-a inspirat încredere şi, când a ajuns la ghişeu, l-am rugat să-mi spună ce voia vânzătoarea de la mine. Ha, ha! Voia „mărunt”, nu avea să-mi dea rest la bancnotă! Americanul acela (evreu originar din Budapesta, aveam să aflu) cunoştea unsprezece limbi, printre care – norocul meu ! – şi franceza. În plus, urma să coboare la staţia unde trebuia să cobor şi eu, iar de acolo o parte din traseul meu coincidea cu drumul lui la banca unde lucra. Amabil, politicos şi zâmbitor, mi-a venit în ajutor şi… nu din obligaţie de serviciu. Conversaţia în franceză a fost relaxantă. Domnul „bancher” mi-a arătat, din mers, cam ce ar merita să văd în peregrinarea mea prin city (Fifth Avenue, desigur), apoi am intrat într-o librărie de unde a cumpărat şi mi-a dăruit o hartă a N.Y. La un moment, dat am văzut o coadă enormă – peste 250 de persoane! Cozi, în ţara mea, da, erau la ordinea zilei (la ulei, la zahăr, la făină, la carne, la pâine…). Dar în plin centru new-yorkez?! Domnul cel mărunţel m-a lămurit: era coada la o expoziţie de pictură: o retrospectivă Picasso, un eveniment rar. Deh, cozi şi cozi!!! Nu peste mult, m-am despărţit de ghidul meu ad-hoc. Am rătăcit de una singură pe străzi. Cu poşeta atârnând liber pe umăr, dar evitând gangurile şi conversaţiile inutile, cosultând discret, când şi când, harta şi ceasul, să nu pierd avionul de Bucureşti.
Privit de jos în sus, spre vârfurile zgârie-norilor, N.Y.-ul mi se arăta rece, arogant, apăsător. Privit de sus în jos, spre pulsul străzii, mi se arăta murdar, pestriţ, foarte gălăgios, aglomerat peste măsură şi mult, mult prea grăbit.
Mi se făcuse foame. Un prânz adevărat nu-mi permiteam. Am dat o avere, vreo 3-4 $, pe două inele de cocă prăjită în ulei ce aduceau cu papanaşii gustoşi de acasă. Dar… bleah! Pe cât arătau de bine în rumeneala lor, pe atât erau de necomestibile! După două tentative din care m-am ales doar cu un oribil gust de amoniac, am aruncat „achiziţia” la primul coş de gunoi. Nu că strada ar fi fost curată. În privinţa mizeriei semăna cu străzile de acasă, dar când toţi aruncă pe jos, parcă din… spirit de frondă îţi vine să arunci la coş! Mi-am cumpărat, apoi, patru nectarine uriaşe, dulci şi mustoase (californiene, cred), care mi-au ţinut şi de foame şi de sete până la masa din cursa de întoarcere.
M-am retras din zarva metropolei, am aprins o lumânare, am tăcut în rugăciune şi m-am recules în Catedrala St. Patrick. A fost clipita de tihnă în ziua aceea. M-am simţit bine, ca acasă, un acasă în conotaţiile lui sacre, de dincolo de vremelniciile lumeşti.
În drumul-retur spre hotel au mai fost două întâlniri de luat în seamă.
Una – în staţia de metrou, când m-am interesat unde să cobor ca să iau autobuzul spre hotel. „Selectând” dintre cei de pe peron o persoană de încredere, m-am adresat unei doamne cu alură intelectuală. Mi-a răspuns cu o bunăvoinţă mai presus de convenienţe, am călătorit o parte din drum împreună, ne-am împrietenit şi, câţiva ani buni după aceea, chiar am corespondat. Era de origine poloneză. Nu ştiu de ce s-a aşternut apoi tăcerea, dar, cu siguranţă, mi-ar fi plăcut să mai ştim una de alta.
A doua întâlnire a fost pe stradă. Ieşisem din subteran şi căutam staţia de autobuz. Pe trotuar – mai nimeni. O doamnă, trecută bine de a doua tinereţe, venea din sens opus. Am apreciat că e de încredere şi, pe când să ne intersectăm, am zâmbit, am dat să întreb unde e staţia, dar n-am apucat să spun decât „excuse me, will you tell me…” că doamna a intrat vizibil în panică, şi-a strâns (din reflex?!) poşeta sub braţ, şi, fără cuvânt, a grăbit tare pasul, privind cu jumătate de chip întors peste umăr (să vadă dacă nu cumva o urmăresc?!). În timp ce se îndepărta, eu am rămas locului, cugetând ca ardeleanu’, la scena abia petrecută. Figură fioroasă – nu aveam. Îi zâmbisem firesc. Mă adresasem paşnic, politicos. Lumina zilei stăpânea strada. Nu mulţi, dar mai erau trecători prin zonă. Totuşi, biata femeie, a întruchipat instantaneu groaza şi a luat-o urgent la sănătoasa. În ce fel de lume trăia?! Era, lumea ei, mai bună decât a mea?
Au reverberat atunci în gândul meu sfaturile standard ale recepţionerei, ale taximetristului şi n-am mai fost foarte sigură că America e paradisul visat.
Am găsit destul de uşor staţia, urmând indicaţiile unei vânzătoare dintr-un magazin alimentar. Şi n-am pierdut avionul întoarcerii la răul de acasă. Altul decât răul din străini, poate mai rău, dar mai… familiar, mai previzibil, un rău ştiut şi, de aceea, parcă mai uşor de „păcălit”, de ocolit sau de sabotat. Între două pâini rele, mi s-a părut atunci că… mai bună este cea de acasă.

(în Information Bulletin nr. 1, ian.-martie 2007, Jackson, Michigan)

Adrian BOTEZ

SUPREMUL PARADOX

sunt
atotdistrugătorul: Dumnezeu
m-a pictat până şi-n
icoane

când am vrut să
distrug şi icoanele – Dumnezeu mi-a
zis: “aici este centrul
distrugerii a toate: nu poţi să
distrugi centrul atotdistrugerii – şi să rămâi
atotdistrugător”

am înţeles – deşi
cu amărăciune – privesc – mereu
la povestea dubioasă a
icoanelor: ştiu acum că
acolo mi-e atotputerea – că acolo e
de acolo mi se trage – acolo se
opreşte – la
hotar – atotdistrugerea – supremul
paradox

Florin COSTINESCU

Finaluri de sonete

Cercuri după cercuri…

Maria, cercuri după cercuri numeri,
fără sfârşit e jocul lor – mister…
le prinzi din ape, le-nvârteşti pe umeri,
când râzi le despleteşti în cer,

Şi-atunci în rara clipă-s fericite,
că universul le-a făcut orbite…

Mai pot spera o ploaie…
Mai pot spera o ploaie, o frunză lăcrimând,
pentru pământul care în palma lui mă ţine?
Când simt nevoie-n juru-mi de gestul unui sfânt,
eu îl provoc, Maria, şi el se naşte-n tine…

În fiecare clipă în ochii tăi cuminţi
oficiază tineri şi subţiratici sfinţi…

Mai ales seara

Seara mai ales, când
lucrurile îşi uită numele şi
se despart de marginile lor
intrând în iarba blândă
a crepusculului –
seara, mai ales
când privirea se lasă învinsă
de mirajul nesăţios
al umbrei –
mai ales seara,
mă restitui puţin câte puţin
folosind metoda adunării simple-
multe sunt de adunat
din incendiul zilei –
gesturi, cuvinte, presimţiri,
umilinţe,
câteodată chiar sânge…

Pe toate le adun
găsindu-le locul iniţial
şi atunci
o mică sărbătoare se-ntâmplă
în fiinţa mea întregită,
vai, doar,
până a doua zi…

Limba română este casa în care locuiesc

Interviu cu poeta Doina Onica (Suedia)

– Pentru biografia oricărui scriitor, perioada formării intelectuale, a studiilor și a lecturilor este importantă. Ce vă aduceți aminte despre această etapă?
– Perioada mea de formare este legată de liceul de la Siret, orășel din Bucovina unde am copilărit și am trăit adolescența. Am trăit într-un mediu de familie în care se punea mare bază pe învățătură, idee promovată mai ales de tatăl meu. Am avut noroc și de profesori foarte buni. Mulți au fost tineri și căpătaseră repartiție la Siret, dar majoritatea au fost dascăli cu vechime și care contribuiseră la păstrarea Siretului ca un loc de învățământ important.

– Ați terminat o facultate cu profil științific, biochimia la Universitatea din București. Cum v-ați apropiat de literatură?
– M-am simțit totdeauna atrasă de literatură. Nu am făcut însă nici o încercare de a scrie literar cu excepția unui mic jurnal de elev care, din păcate, s-a pierdut. În cariera mea de cercetător am scris însă numeroase articole științifice. Deci aveam experiența scrisului, dar în cu totul alt mod. Mi s-a întâmplat ca în momente de mare emoție și suferință să scriu spontan versuri. Ele veneau de la sine ca într-un șuvoi, o poezie era gata pe nerăsuflate. Ele au fost găsite într-un sertar de soțul meu și vor constitui, după 30 de ani, nucleul volumului intitulat Poezii apărut în 2005. Durerea este atemporală și se pare că mereu aceeași. Am luat în serios scrisul cu mult mai târziu, odată cu dorința de a povesti istoria familiei mele. Muriseră ambii părinți, mai era în viață sora mamei și am zis „acum ori niciodată”. Aveam nevoie de un interlocutor să mă ajute să pun cap la cap o cronică de familie și să reconstitui cadrul istoric. Aveam deja 52 de ani. A fost o muncă anevoioasă, de vreo cinci ani, căci scriam doar seara câte puțin. Mătușa mea, devenită interlocutorul meu, îmi răspundea la întrebări pe măsură ce eu înaintam. Cum pe vremea aceea exista doar poșta convențională, totul mergea încet. Soțul meu este din Cluj și întâmplarea a făcut ca fratele lui din Cluj să vină în vizită iar eu să-i spun, într-o doară, că scriu la o carte deși știu că nu am cum să o public, dar scriu și scriu căci nu mă pot opri. El a reacționat prompt. „Scrie, te pot publica la Cluj” a spus, ceea ce s-a și întâmplat. Așa am ajuns clujeancă și am „intrat” în literatură.

– Care sunt scriitorii care v-au modelat în tinerețe? Care sunt scriitorii și cărțile pe care le citiți astăzi?
– În tinerețe mi-a plăcut Tudor Arghezi. Am și astăzi volumele lui. Mi-a plăcut mult să citesc piese de teatru, facultatea de chimie nu era departe de Teatrul Bulandra și mergeam deseori la spectacole. De neuitat a rămas să-l văd pe Liviu Ciulei în Play Strindberg de Friedrich Dürrenmatt. Cred că teatrul mi-a oferit un fel de magie, ca un dialog la care participam și eu în tăcere. Aș menționa câteva cărți importante din perioada debutului meu: Dunărea de Claudio Magris, În Patagonia de Bruce Chatwin și Poezii de Giorgos Seferis (Premiul Nobel pentru Literatură, 1963) numit și poetul pietrelor. Astăzi citesc cu plăcere cărțile lui Lucian Boia, aș vrea să știu mai multe despre România.

– Când ați părăsit România și în care circumstanțe?
– Am părăsit România în primăvara anului 1984. Am participat la un simpozion de biochimie în Austria și de acolo am plecat în Suedia. Pe vremea aceea Suedia nu cerea viză pentru români. Aveam o prietenă în Suedia, ea nu avea banii necesari pentru a-mi plăti un bilet de avion de la Viena la Stockholm, dar a apelat la un profesor de biochimie de la Facultatea de Medicină din Uppsala. El mă cunoștea din activitatea mea științifică și a plătit biletul de avion.

– Cum v-ați acomodat cu noua viață, cea din exil?
– Începutul a fost, puțin spus, șocant. Drum de întoarcere nu exista. În timp m-am acomodat foarte bine. Am învățat repede limba suedeză, iar știința cu care m-am ocupat este universală. Cheia adaptării într-o altă țară este limba și meseria. Biochimia este foarte practică și se caută peste tot. A fost sprijinul meu indiscutabil, a făcut parte din identitatea mea. Am putut colabora cu alți biochimiști de la egal la egal. Mi-a dat independență și prețuire. Este însă mai greu ca scriitor unde dependența de limbă este cu mult mai mare și unde trebuie să nimerești în cercurile potrivite care „te înalță sau te coboară”. Am încercat să stabilesc contacte cu scriitori suedezi, dar am eșuat ca să zic așa. Contactul cu scriitori români care trăiesc în Suedia nu a fost nici el o reușită, nu am putut depăși o stare de politețe și atât.

– Sunt mulți scriitori care își părăsesc limba maternă și încearcă să se impună în cultura țării de adopție. Dumneavoastră ați ales să scrieți în românește. Cum se explică această alegere?
– A scrie în limba maternă mi-a dat un mare confort sufletesc și stabilitate. Puteam să exprim nuanțe fără șovăială. Limba este principala unealtă a unui scriitor. Limba română este casa în care locuiesc. Asta nu înseamnă că nu am încercat să scriu în limba suedeză. Am publicat două cărți de poezii în limba suedeză. Am constatat că dacă mă situam mental într-un cadru suedez pe care vroiam să-l descriu, cuvintele suedeze veneau de la sine, contextul cultural era suedez. Așa am văzut ce încărcătură emoțională poartă o limbă, poartă locuri, poartă timp, poartă oameni. O limbă nu este o sumă de cuvinte, este cu mult mai mult. Limba suedeză se exprimă mai concis decât limba română, ceea ce sună banal în limba română poate suna interesant în limba suedeză și invers. Am simțit că sunt român când scriu în românește și sunt suedez când scriu în suedeză. Desigur că este greu cu detalii și nuanțe în limba suedeză, porți o permanentă stare de nesiguranță și îndoială, căci niciodatănu poate deveni limba ta „maternă”.

– Când ați debutat și cum priviți azi debutul dumneavoastră?
– Am debutat în anul 2003 cu O sută de ani în Bucovina. Cronică de familie (Editura Mediamira, Cluj). Debutul meu îl privesc cu mult respect. Mi-a fost teamă când am publicat cartea și am ales un pseudonim, Doina M. Teris. Teris vine de la Siret, citit invers. Nu este ficțiune. Se bazează pe fapte reale, completate din imaginație în unele locuri. Cred că scrisul meu nu duce lipsă de stângăcii, dar pentru mine a contat adevărul celor scrise, recompus din amintiri de familie, fotografii, mărturii, publicații.

-Câteva din cărțile dumneavoastră, ca și ultimul volum de poezie, “Pelerin” (2016) sunt fructul unor călătorii. Ce rol are în dezvoltarea dumneavoastră intelectuală călătoria?

– Cărei generații literare aparțineți, cu cine dintre scriitorii români aveți afinități?
– Poate că mă puteți ajuta. Nu mă pot plasa. Am experimentat puțin din toate de la memorialistică la poezie și proză scurtă. Poezia este totuși predominantă. Aș zice că e o poezie a peisajului sufletesc și fizic în sensul larg al cuvântului. Aș dori să-l citez pe criticul literar Constantin Cubleșan care într-o cronică în revista Cetatea Culturală (Cluj-Napoca, august 2009, pag. 36), referindu-se la paginile de proză din volumul meu În doi (2009) le consideră poeme în proză: …„paginile de proză (…) se rețin dintr-o dată prin nota de lirism autentic, prin sinceritatea exprimării și mai ales prin infuzia de meditație nostalgică asupra unor stări umane esențiale. De fapt, avem de a face cu o literatură de cea mai bună factură pe linia a ceea ce se numește poemul în proză, specie introdusă în literatura noastră pe la finele secolului al nouăsprezecelea (Unul din protagoniști fiind Barbu Ștefănescu Delavrancea, urmat de Al. Macedonski ș.a, din păcate azi cultivat foarte puțin, ca să nu spun deloc).”

– Cum apreciați activitatea culturală a diverselor asociații românești din Suedia, cu care dintre ele colaborați?
– Nu colaborez cu nici o asociație românească. De fapt nu cunosc decât Institutul Cultural Român și Clubul seniorilor români. Nu cred că există vreo asociație a scriitorilor români din Suedia, cum există de exemplu în Canada.

– Ce legături mai păstrați cu țara de origine?
– După moartea părinților mei mi-a fost greu să vin în România care devenise un loc dureros. Au trecut mulți ani de atunci și încetul cu încetul am recăpătat sentimente normale legate de locurile trecutului. Din 2013 încoace am fost de câteva ori în România și am redescoperit-o „bucată cu bucată”. De abia acum am avut posibilitatea să văd România cu adevărat, e drept că cu ochi de turist. Anul acesta, 2017, am fost în Delta Dunării și Dobrogea și am revenit cu amintiri de neuitat.

– Cum vedeți, din Suedia, evoluția societății românești actuale?
– Nu mă pot pronunța asupra evoluției societății românești actuale. Privită de aici, România pare un loc foarte îndepărtat și greu de definit. Știrile care se transmit în Suedia despre România sunt sărace. S-ar părea că în întreaga Europă există o anumită reținere a țărilor vestice față de țările din est, nu neapărat față de România, atitudine care sper să dispară cu timpul. Cred că România la rândul ei ar trebui să se afirme cu mai mult curaj în toate domeniile, inclusiv să arate lumii frumusețile sale naturale unice.

– Ce cărți pregătiți, ce proiecte stau pe masa dvs. de scriitor?
– Masa mea de scriitor este goală, deocamdată. Câteodată mă încearcă gândul că ar trebui să locuiesc câteva luni în România să simt cum este ea cu adevărat. Să trăiesc ca orice român din țară, implicat în viața de zi cu zi, și nu ca unul din afară. Oare cum aș scrie atunci?
Nu sunt străină nici de ideea de a continua să scriu poeme în proză. Inspirația vine însă și pleacă, își duce viața ei, câteodată îți este tovarășă o bucată de drum ….

Interviu de Ion Cristofor