Spații culturale nr. 53 (2)

Doina CERNICA

Povești de călătorie: Roata mare

„Cristos înaintea lui Pilat”, „Ecce Homo!”, „Golgota”. Este aproape întuneric. Și ar fi cu totul întuneric fără deschiderile din ziduri, mici cât niște hublouri dreptunghiulare, spre cerul Ierusalimului, din primele două, și fără orizontul său de luminozitate din ultimul. Sunt uriașe, peste patru metri pe mai mult de șase metri fiecare, iar scena Răstignirii chiar pe aproape cinci metri pe mai mult de șapte. Spațiul de expunere este pe măsură, dar, cu toate acestea, mulțimile care asistă la atrocitățile comise împotriva Mântuitorului fac un pas înapoi, sunt în jurul meu, absorbind aerul, până când sunt gata să-mi pierd respirația. Vígh István își împarte privirea între „Trilogia lui Crist” și ochii mei obligați să se închidă măcar pentru o clipă de odihnă și de detașare. Sunt copleșită, și pictorul muralist din el este mulțumit. Poate și debrețeanul care a devenit după anul 1996, bucuros să ofere iubitoarei de artă și ziaristei de la Suceava această întâlnire unică, și, din păcate pentru oraș și țară, repede trecătoare, cele trei trei tablouri în ulei ale lui Munkácsy Mihály împreună, în premieră mondială. Născut în Ucraina, cu începuturile picturii legate de Arad, cu studii la academiile de artă din Viena, München și Dusseldorf și cu Medalia de Aur a Salonului de la Paris din 1870, Munkácsy Mihály este un artist de mare valoare, cum o valoare este și clădirea în stil neobaroc care o găzduiește, Muzeul Deri în ansamblu, cu expozițiile sale permanente, istorice, de artă și din domeniul științelor naturii, străjuit de statuile lui Medgyessy Ferenc, distinse cu Marele Premiu al Expoziției Universale de la Paris din 1937. Mai târziu aveam să constat cu părere de rău că fotografia cu Vígh István în stânga mea, și cu tovarășii mei de drum, Constantin-Emil Ursu, directorul general al Muzeului Bucovinei, și consilierul superior, Ianos Horvath, în dreapta, cuprindea prea puțin din muzeu și statui, trecătorul căruia îi încredițasem aparatul gândindu-se în primul rând la noi. Încercând după aceea să repar răul imaginii nesatisfăcătoare, la Marea Biserică Reformată m-am tot depărtat, până am înțeles că trebuie să renunț, pentru distanța de la care aș fi putut s-o prind în întregime, aparatul meu declarându-se învins. Așa că m-am întors și am urcat cele câteva trepte discrete care duceau la un mic magazin de suveniruri, hotărâtă să o păstrez doar în memorie și în ilustratele de nepublicat din cauza inevitabilului drept de autor. Fără să bănuiesc surpriza care mă aștepta prietenoasă în vitrina sa: reproduceri, și cu „Nagytemplom”, Marea Biserică Reformată, și cu „Reformatus Kollégium”, Colegiul Reformat, chiar și cu „Líciumfa”, arbustul legendar al calvinismului de la Debrețin (căreia, cu noi în față, însuși pictorul i-a făcut o poză mai reușită), după lucrări în ulei de Vígh István.

Vigh Istvan: Colegiul reformat

I-am mărturisit încântarea, fiindcă știu cât de rar găsești acest gen de recunoaștere populară în vremea și în așezarea ta, dar artistul a ridicat ușor din umeri: în lunga sa viață a avut parte de toate. Inclusiv de bogata personală (pe trei niveluri în turnul Clopotului Rákóczi) din această Mare Biserică Reformată, monument istoric, reconstruită pe două rânduri de ruine, ale unei biserici catolice și ale unui locaș protestant, la începutul secolului XIX, devenind simbol al orașului după semnarea aici, de către Kossuth și guvernul revoluționar maghiar, a Declarației de Independență a Ungariei. A fost momentul deplin al sentimentului rădăcinilor prinse în Debrețin pentru arborele-călător Vígh István, după o viață pe drumuri.
La venire, am urmat o cale scrisă și desenată de artist, când ajungeți la tabla indicatoare DEBRECEN la 5 km, la vreo 3 km veți trece peste un pod de cale ferată. După o intersecție mai mare, veți trece pe lângă o biserică de cărămidă roșie și la prima intersecție mare o luați la dreapta. Pe str. Burgundia, urmăriți semafoarele și veți ajunge în spatele Bisericii Mari. Eu vă voi aștepta acolo la timpul potrivit. Am păstrat-o, fără să o fi folosit, „navigatorul” mașinii ne-a condus și ne-a depus fără greș în parcarea întâlnirii, plăcut impresionată de grija pictorului, dar și de neuitarea limbii române, după decenii petrecute în alte spații lingvistice, lângă o a doua și apoi o treia soție unguroaice. Nu am să vorbesc despre prima, româncă, o profesoară de care mă leagă frumoase amintiri, ca și de talentatele sale fiică și nepoată, dar nu pot să uit dimineața în care ne-a însoțit la Clinica Dermatologică a unui Centru de Sănătate ținând de Universitatea din Debrețin, împodobită cu două, nesfârșite parcă (150 mp) picturi murale, „Secetă” și „Sărbătoarea primăverii”, adică, ne-a explicat, ceva ce vedea, copil fiind întins pe pământul gol oglindit pe bolta cerească. Darul lui Vígh István făcut personalului medical de aici pentru calitatea tratamentului și căldura omenească de care a avut parte în lunga perioadă de suferință de dinaintea stingerii din viață soția sa, Dukász Anna, actriță care a dat strălucire teatrului maghiar din România și cu care, în ipostaza de scenograf, dar și ca autor de expoziții de pictură, a realizat manifestări care le-au adus aplauze și cronici elogioase pe multe meridiane ale lumii.

Vigh Istvan: Marea biserică reformată

În martie, la ceasurile Echinocțiului, vremea e de cele mai multe ori nehotărâtă, deși gros îmbrăcată, m-am zgribulit la vederea unei magnolii în floare din piața Marii Biserici Reformate. Apoi am depășit-o, sperând că mărțișorul pe care l-am lăsat într-una din ramurile sale delicate o va păzi de cuțitul înghețurilor târzii, și am luat-o spre Colegiul Reformat, cu ilustratele în mână evantai pentru a găsi unghiurile din care Vígh István îl prinsese în tablourile sale. Previzibil, am renunțat, greșeam esențial, nu încăpeau în aceeași uitătură, era ca și cum aveam ochii pe tâmple ca păsările, ca păsăruicile brune cu cioculețul galben care săreau cântând pe lângă mine de cum intram în grădina din spate, ca să ajung în spațiul său de cazare. Cu o istorie de aproape jumătate de mileniu, această școală teologică reformată este celălalt pilon la vedere pe care se sprijină faima Debreținului de leagăn al calvinismului și deopotrivă temelia pe care s-a dezvoltat universitatea de azi. Dar motivul pentru care i-am trecut pragul a fost altul, cu toate că am vizitat atentă și interesată expoziția de artă religioasă deschisă în muzeul de aici: locul care mă chema, mă ridica cu toată puterea pe treptele străjuite de fresce, era Biblioteca. Șase sute de mii de volume! Scriu cu litere și nu în cifre de teamă să nu se piardă vreun zero și s-o sărăcesc în gândul cuiva. Biblia în peste două sute cincizeci de limbi! Azuriul coloanelor, al rafturilor, al lemnăriei balcoanelor asociază în sufletul meu de cititoare ideea de carte cu aceea de celest, nu spunea Borges că își imaginează raiul ca pe un fel de bibliotecă?, și pentru a doua oară în Debrețin, după întâlnirea cu Trilogia lui Crist de la Muzeul Deri, respirația mă ține dreaptă doar mental.
Brusc – nu vom ști niciodată să ne descurcăm cu adevărat în labirintul amintirilor, cred că o madlenă nu e îndeajuns, nu poate fi atât de simplu! -, văd cu ochii minții pe peretele Bibliotecii Bucovinei din Suceava portretul poetului Constantin Ștefuriuc, fostul meu coleg de redacție, desenat de Vígh István, și îl aud pe Vígh István, care stă tăcut lângă mine, vorbindu-mi cu cuvintele așternute pe hârtia unei epistole despre Puștiul, „băiețelul sclipitor”: „Am avut cinstea ca tânărul poet să mă invite să-i visez coperta primei apariții, a primei cărți. Cenzorii timpului nu au acceptat grafica mea, dar am primit după ´90 o tăietură din ziar în care Puștiul publicase desenul meu cu cuvinte de regret”. Rândurile sale cheamă din amintire un teanc de scrisori, scrisori tip Vígh István, cu plicul și cu hârtia preschimbate în file de album de reproduceri după lucrările sale. Oare câți lucrători poștali nu-i vor fi descifrat, poate și reținut numele, intrigați de podoaba lor neobișnuită? Două dintre acestea, cu Nicolae Labiș și casa părinților poetului din Mălini vorbesc de un alt puști drag inimii sale. Ei nu mai sunt, „e-un cântec tot ce sunt”. Și iată, dintr-odată, copleșitoarea Bibliotecă a Colegiului Reformat din Debrețin, cu sutele sale de biblii și miile sale de cărți vechi pline de înțelepciune declamă, șoptește, murmură poezie în limba română! Oriunde, cărțile cărți cheamă, le dislocă din memorie, dar este nevoie de forța poeziei ca să le miște spre sufletul nostru ca râurile curgând spre mare.
Doamna Julia, ziaristă de profesie, fiica unui fost primar al Debreținului, ne așteaptă la cină, „vă invităm la noi!” spune ferm artistul, așa că urcăm scările blocului galben din zona universitară a orașului până la primul etaj, cu amabilități și sărutări de mâini pentru Doamna casei, care înțelege și surâde, deși nu vorbește românește. Încăperea ar putea să fie spațioasă, dar nu are cum, cu tablouri pe pereți, cu șiruri de lucrări cu fața ascunsă sprijinite una de cealaltă, cu pânze, cartoane rulate, care dublează grosimea zidurilor. Îmi imaginez că un adăpost antiatomic sau o navă cosmică numai pentru familia Vígh, tot așa ar arăta. Pictorul povestește, noi îl ascultăm, Julia îl urmărește, reconstituind narațiunea după expresia sa și a noastră. Când îl evocă pe fostul său profesor, Baronul de Löwendal, îmi dau seama cât de mult seamănă în dragostea comună pentru spectacol, rol, teatru. Masa este plină de bunătăți, dar nu reușesc să le savurez, cu ochii pierduți în tablouri, unele prototip, altele variante, pe teme nu o dată de acasă: „Halmeu. Biserica protestantă”, „Gurghiu: Brazi cât vezi cu ochii”, „Adam și Eva de la Pojorâta”, „Toamnă la Bacău”, din alte părți, „Ghețarul de la Atabascha, în vecinătatea Alascăi”, „Sub Crucea Sudului (lângă Melbourne)”, „Chalmieux (la poalele Alpilor Francezi)”, și din acasa de acum, „Catedrală la Pădurea Mare din Debrețin”, „Secetă în Hortobagy”. Și des, motivul arborilor-oameni, cu rădăcinile în pământ și ramurile în cer – „Vântul de primăvară, valuri aduce…” Dar cel mai mult îmi creează cu misterul lor o neașteptată tensiune interioară lucrările făcute sul, întoarse, rotite în ele însele, gata să-și ia zborul din apartament, precum mesajele încredințate mării, oceanului timpului de căpitanii rămași ultimii pe puntea corabiei.
În camera cu tavanul foarte înalt de la Colegiul Reformat, ceea ce dă o anume ambiguitate luminii, cameră de trei paturi în care sunt singură, îmi desfac în voie darul primit de la Vígh István, un dar extrem de prețios, pe care aveam să-l răsfoiesc până înainte de ivirea zorilor. Într-o casetă, pe 211 foi de hârtie cretată, A 4, povestea vieții sale, „Din Halmeu, prin Suceava, New York și Queanbeyan, la Debrețin”, dedicată Juliei. Depănată în maghiară, pe revers, cu reproducerea, pe avers, a 211 de lucrări, majoritatea, și a câtorva fotografii ale pictorului sau ale unor prieteni cu lucrări ale sale: pictură în ulei, grafică în tuș, pastel, sculptură, frescă, mozaic, tehnici mixte. Firește, povestea nu pot să o citesc, dar o știu în bună măsură, din interviuri, din scrisori, din fragmentele traduse în românește și publicate în paginile săptămânale de Literatură și Artă pe care le realizez pentru cotidianul „Crai nou” Suceava. În date, poate fi restrânsă la nașterea pe 13 august 1936 la Halmeu, în România, la perioada studiilor (1954-1960) la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” București, cu un deceniu de profesorat și muncă de metodist la Suceava, cu un lustru la Direcția Monumentelor Istorice și de Artă și ca scenograf la teatrul Maghiar de Stat din Sf. Gheorghe, cu zece luni în Frankfurt pe Main, cu domiciliul douăzeci de ani la New York, din care cinci, cu toții în slujba artei, în Australia și Noua Zeelandă, ca în 1996 să se stabilească în Debrețin. Membru al Uniunii Artiștilor Plastici din România, membru al Societății Naționale a Pictorilor Murali din SUA, precum și membru al al Societății Artiștilor Plastici din Ungaria și al Societății Pictorilor Maghiari. Multe peisaje, multe portrete, compoziții. Toate sub semnul unei binefăcătoare seninătăți și a unei clocotitoare bucurii de a trăi și de a picta. Foarte multe cu arbori-oameni, fiindcă iubind iubirea și arta, Vígh István iubește mai ales copacii, vitalitatea, durabilitatea și frumusețea lor. Cu nostalgia călătorului care visează limanul, statornicirea.
„Cum se numesc?” îl întreb, fermecată de păsărelele negre cu cioculețul auriu care sar cântând dulce pe lângă noi în grădinița Colegiului. Vígh István își înalță mâinile, ca și cum s-ar preda: „Chiar nu-mi aduc aminte cum li se spune în românește!” Apoi schimbă vorba, vom merge în pustă, la Hortobagy, să-i vedem picturile făcute pentru o grădiniță și spațiul încărcat de memoria Annei, care vibrează încă de versurile recitate de ea. Este plin de însuflețire, copiii, educatoarele, personalul primăriei îl întâmpină cu drag, și de dragul său și pe noi. Pentru mine totul se petrece ca o înaintare printre lucrările de aici și ca o întoarcere în cele din caseta albumului-carte. Cea de-a 212-a are deja fața terminată, mai rămâne de scris reversul. Este o lucrare de grafică, în tușuri color, și se intitulează „Roata Mare”. Când am văzut-o prima dată, m-am gândit la rotirea fără istov a roții unei mori pe apă de odinioară, azi, câte mai sunt, închise în muzee ale satului, ca zimbrii și alte făpturi pe cale de dispariție în păduri-rezervații. Acum, după întâlnirea cu lucrările rotite în jurul propriei povești ca ghemele de lână, „Roata Mare” are ceva din drumul pictorului Vígh István, al unui arbore în mers.
La Halmeu ne oprim, ca să-i vizităm expoziția permanentă, donația făcută așezării natale. Anna în costum de ceardaș, portrete, peisaje. Expoziția este trecută pe cartea de vizită a localității. Autoritățile o arată cu mândrie turiștilor, oaspeților. La Suceava, cele mai la vedere sunt mozaicurile de marmură concepute și realizate după absolvirea facultății, împreună cu profesorul și colegii prieteni Ghiță Popescu, Nuni Dona, Virgil Almășanu și Constantin Crăciun, pe fațadele a patru blocuri de pe calea principală a orașului. Se numesc „Baladă bucovineană”, „Arcașii lui Ștefan”, „Dimineața”, „Tinerețe”, dar, când le privesc, fie de pe trotuarul de vizavi, fie de lângă ele, înălțându-mi privirea, îi văd numai pe cei cinci pe schele, entuziaști, plini de elan și de încredere. Aveau o lume de cucerit, se aflau acolo, pe oceanul timpului ca pe o corabie, iar la Roata Mare a cârmei, Vígh István, cel mai tânăr dintre toți, își flutura bereta de catifea, salutând viitorul.
Eram încă în expoziția din Halmeu, de-abia acum luîndu-ne cu adevărat rămas bun de la artist, când ușa s-a deschis aproape trântit de contabila de la primărie, abia respirând din cauza grabei, dar bucuroasă că a izbutit să ne mai prindă: „Doamnă, Maestrul Vígh István m-a sunat din Ungaria și m-a rugat să vă spun doar atât: «Mierlă». Se numește mierlă!” Uneori doar așa sună, simplu, mesajul unui om, unui artist care nu se lasă niciodată învins.

Adrian MUNTEANU

POVEŞTI FĂRĂ SFÂRŞIT
(jurnal de călătorie artistică în Canada)

Episodul 19

Marți, 1 iulie 2003, Montreal

Ziua Canadei. Ziua aleasă de nativii zonei pentru a se muta. A se vedea relatarea pentru radio. Ziua recunoașterii unei scăderi în tonusul călătoriei mele. Fără telefon (încă neinstalat), fără Internet, fără un suflet binevoitor care să mă scoată la întâlnire cu orașul, par rupt de lume. În această situație mă îndrept spre Silvia. Silvia cea bătută, cea bruftuluită, Silvia, un copil cu suflet de adolescent, la cei 15 ani ai ei, Silvia care pare o menajeră în casa în care locuiește numai cu bărbați. Unul neajutorat, domnul G., care o întreabă pe ea până și unde îi sunt slipii, care o caută și îi dă sarcini pentru lucruri mărunte pe care le-ar putea face singur, iar tonul cu care o face e deseori inacceptabil pentru mine. Celălalt, tatăl ei, un om dur și rudimentar, dar care o iubește în felul lui, cel ce țipă la ea și îi dă lecții de bună purtare și de inițiativă casnică, când el însuși ar trebui să primească astfel de lecții. Silvia pe care n-am văzut-o ieșind din casă, structurată mai degrabă ca o închisoare pentru ea, a venit spre mine ca o salvare de moment, iar eu, în subsolul ce mi s-a rezervat, am stat de vorbă cu ea, stăpânindu-mă cu greu să nu-mi arăt lacrima din colț de suflet, mila însoțită însă de speranță. Am vorbit amândoi o jumătate de zi, cu pauze impuse de poruncile pe care le primea de sus. M-a întrebat la început cum am făcut spectacolul pe care îl văzuse, iar eu i-am povestit totul, ca unui om mare, începând cu publicarea cărților, până la definitivarea recitalului și a turneului Adică munca de documentare pentru a scrie 365 de basme în versuri, energia de a reuși să scriu câte un basm în fiecare zi, gândul de a realiza cu aceste basme o rubrică radiofonică, ceea ce mi-a și reușit la Radio Târgu Mureș, efortul de a distribui, prin popasuri la fiecare școală generală din județul Brașov, câte 4000 de exemplare din fiecare dintre cele trei cărți, colaborarea cu copiii care au realizat unele ilustrații la basmele mele, construirea recitalului selectând unele basme scrise, având în atenție tematica diferită, de la lacrimă la zâmbet, de la tristețe la bucurie și visare.

Am întrebat-o și eu apoi, solicitând-o să-mi răspundă numai dacă vrea să vorbească despre asta cu un străin ce eram, ce s-a întâmplat cu școala ei, de ce n-a trecut clasa. A început să-mi spună totul, cu lux de amănunte, cu plăcerea de a se destăinui cuiva care o asculta cu suflet deschis și nu cu intenția de a-i aduce noi reproșuri. O făcea cu tragere de inimă, ca și cum de mult aștepta pe cineva căruia putea să i se destăinuiască. Tatăl ei o înscrisese în clasa a VII-a la o școală privată care este mult mai pretențioasă decât una de stat. Poate că era un gest frumos de părinte care dorea ca fata lui să învețe la cele mai bune școli. Din păcate, volumul de muncă era unul ucigător, fără pauze și recapitulări, bazându-se doar pe cunoștințele anterioare în totalitate asimilate. La franceză mai ales, dar și la alte materii, unde se pare că avea ceva probleme de scriere, au fost suficiente câteva neînțelegeri acumulate pentru a nu mai putea face față ritmului impus. Așa a ajuns să fie declarată repetentă. M-am liniștit, pentru că îmi băgaseră cei mari în cap ideea că e sărăcuță cu duhul. Ce lipsă de înțelegere, ce superficialitate, ce catalogare pripită și chiar răuvoitoare! Silvia mi se părea un copil normal, chiar cu o sensibilitate specială. Poate nu era cea mai sclipitoare inteligență din lume, dar nici la extrema cealaltă nu era. Urmează acum să meargă la o școală de stat. Singura ei jenă era de a nu afla noii ei colegi că ea repetă clasa. Acasă simte că are probleme, că e obositor să fii singură printre bărbați care nu au capacitatea și bunăvoința de a o înțelege, cu problemele specifice vârstei ei, și nici sentimentul că pot și trebuie să o ajute. Cu toate acestea, ea îmi spunea că îi înțelege, le iartă greșelile și ar dori să iasă cu ei în oraș ca o adevărată familie, lucru care nu s-a întâmplat niciodată. Nu se poate sprijini pe ei nici la lecții. Unul spune că e prea ocupat, celălalt că nu pricepe. Într-adevăr, tatăl ei e omul schelelor, al cărămizilor, și nu al hârtiei și creionului. În această situație, o admir că are tăria să nu se lase calcată în picioare și le răspunde deseori, sătulă de atâtea reproșuri și chiar violențe, justificate sau nu. Așa am aflat ce a generat ieri ploaia de lovituri care s-a abătut pe capul ei. Domnul George avea clienți, veniți chiar în ziua mutării. Cățelușul Lulu, o bombonică de cățel, blând și afectuos, intrase și el în cameră, iar domnul George a strigat după Silvia ca să-l scoată de acolo. Când a ajuns Silvia, Lulu lingea mâna unuia dintre musafiri. Înfuriat, domnul G. a luat în fața ei cățelul și l-a izbit de perete, apostrofând-o pe fată că nu vede ce face, că nu are grijă să-l țină deoparte. Pe loc, din bărbia cățelușului, care a icnit cu spaimă, deznădejde și surprindere, a început să se prelingă un firicel de sânge. Mai târziu, s-a constatat că nu mai poate călca pe un picior. Fata, într-un acces justificat de furie față de tratamentul la care a fost supus cel mai bun prieten, a ridicat cățelușul în brațe și a ieșit trântind ușa. Imediat a năvălit afară din cameră domnul G. care, după ce a ajuns-o pe Silvia, a început să o lovească peste cap, spunându-i: să nu-mi mai trântești niciodată ușa în nas! Ieși afară din casa mea! După umilință, a venit și replica fetei, pe cât de surprinzătoare pentru vârsta ei, pe atât de justificată, ca o salvare prin contraofensivă: Nu ies! Este și casa mea!
Ar putea spune cineva că replica fetei este insolentă? Ea conține, mai degrabă, o mostră a instinctului de conservare. Între sentimente pentru familia ei incompletă, de aceea deformată, și deziluzia pentru lipsa de înțelegere și de suflet din jurul ei, Silvia a găsit puterea să nu se lase călcată în picioare. Sincer i-am admirat puterea și maturitatea și chiar dacă semăna cu un complot împotriva celor mari, am îndemnat-o ca și pe viitor să nu se lase, să-și spună cuvântul, chiar cu riscul de a mai primi corecții fizice și înjurături. I-am mai spus că viața o obligă să se maturizeze mai repede, dar asta îi va aduce avantaje mai târziu.
O singură nemulțumire mai persista în sufletul Silviei, care părea să fie de acord cu rezolvarea propusă de mine. Va fi foarte greu când va avea un prieten. În primul rând, va fi foarte greu să fie primit în casă, considerat, mai degrabă, un intrus care vine să o fure sau să-i facă rău. Apoi și dacă va intra, băiatul va fi neplăcut surprins de felul în care vorbesc și se poartă adulții casei, de bădărănia lor. Aceasta s-ar putea să-l îndepărteze. I-am spus că va trebui să-l pregătească înainte, să știe la ce se poate aștepta și să nu se mire. Dacă ea va intra în casa unui băiat, deloc învățată cu așa ceva, deloc sfătuită de acasă, Silviei îi e teamă că va face o greșeală, că va spune ce nu trebuie, ceea ce o va descalifica în fața părinților lui. La această problemă, din nou sensibilă, eu am sfătuit-o să aibă încredere în puterile ei, să fie mereu ea însăși și să fie convinsă că sentimentele adevărate vor triumfa. I-am dat adresa mea, îndemnând-o să-mi scrie dacă are nevoie să se destăinuie cu ceva și promițându-i că-i voi răspunde, sfătuind-o cum voi ști mai bine. O clipă m-am gândit că aș fi dorit să-mi fie fiică. Probabil altele ar fi fost relațiile de familie.
Toată ziua am simțit-o pe aproape. O căldură binefăcătoare și necesară se instalase în noua casă de pe 15 Avenue. Dacă un alt ordin ar apărea sau un strigăt de reproș, era suficient să-și îndrepte privire spre mine, să ne privim în ochi, pentru ca liniștea să se așeze pe chipul fetei de 15 ani.
A fost ziua Silviei din Montreal. O canadiancă zâmbind frumos românește.

Seara, la grătarul instalat în curte, domnul George îi spunea lui Petrică ce mult am vorbit eu astăzi cu fiica ei, iar Petrică părea să-mi mulțumească pentru asta. Atunci mi-am permis să le spun că Silvia e o fată bună, sensibilă și că ar trebui să se gândească la vârsta ei și la iubirea și grija pe care trebuie să o simtă în jurul ei. Mi s-a părut că înțeleg și sunt de acord, lăudându-mi calitățile pedagogice. Dar pentru cât timp?
Niciun foc de artificii pe cerul Montrealului de ziua Canadei.

Miercuri, 2 iulie 2003, Montreal

O altă zi cu închisoarea în suflet. Din fericire, de dimineață s-a repus telefonul în funcțiune, o șansă de a mă strecura afară. Internetul însă, nu va funcționa până când voi pleca eu. Primesc, în sfârșit, un telefon de la Sorina. Are examene sâmbătă, a intrat total în ritmul de aici, dar ne-am propus să ne vedem sâmbătă, după spectacolul de la Val David.
Mă sună Sami Pirău să mă întrebe ce am mai făcut. Ce puteam face fără telefon? Mi-a spus de Școala românească și m-a îndemnat să multiplic afișele și să le duc la magazinul Bourette, de unde se aprovizionează românii. Am dat telefon la Școala românească și mi-a răspuns doamna Alice Tofan care se întâlnește sâmbătă cu copiii și părinții pentru a merge la un muzeu și îi va îndemna să vină la spectacolul de duminică. Mi-a dat și adresa unui brașovean. Cu el am discutat mai mult. Are 56 de ani, dar e cam bolnav.
Am fost cu domnul George la magazinul românesc, după ce am multiplicat afișul în 20 de exemplare. Un magazin modest ca aspect interior, dar cu produse de-ale noastre: slănină excelentă, sărmăluțe în foi de viță, varză murată etc. Domnul George a luat o bucată de slănină și apă minerală Borsec.
Seara, un alt grătar, stropit cu bere. Mâncarea de seară e multă, ca să suplinească faptul că nu se mănâncă decât de două ori pe zi. Petrică îmi povestește viața familiei lui dintr-un sat dâmbovițean și amintește de grija pe care o mai poartă părinților. E din topor, dar are suflet. Fratele Vasile bate câmpii. Când pleacă la culcare, Petrică îmi mărturisește că s-a săturat de el, că îl va trimite acasă, deoarece îi e rușine cu felul în care se poartă, cu bețiile și inconștiența lui. În Canada trebuie muncit pe brânci, trebuie să dovedești că ești de încredere și gata de treabă la orice oră.
A trecut cam repede și fără folos o zi care ar fi trebuit să fie importantă.

Joi, 3 iulie, 2003, Montreal

Ziua mea de evadare. Domnul George mă duce în centru și mă lasă acolo toată ziua. Exact ca la Ottawa. Lucrul mai bun este că mă voi duce unde voi vrea și voi vedea cu ochii, iar seara dau un telefon, spun numele intersecției unde mă aflu și voi fi pescuit. E simplu și fără emoții. Dimineața mâncăm, îmi iau câteva sandvichuri și apă și plecăm. Sunt lăsat la basilica Notre Dame. Pare o copie a celei de la Paris. Intră grupuri de străini, dar pentru vizitatorii ocazionali costă bani și nu-mi permit nimic pentru distracția mea. Prin poarta deschisă văd incinta imensă, cu o luminație albastră, discretă și mirifică a sculpturilor de pe pronaos.
Câteva cheiuri pe care m-am plimbat: Jacques Cartier, King Edward, Quai de l‘Horloge (este și piața în care pictorii fac portrete), St. Denis, strada cu restaurante, grădini și case la ușa cărora se ajunge pe scări metalice. Mi se pare imaginea definitorie a Montrealului.
Mă plimb pe străduțele din jurul catedralei. Văd un magazin de cadouri. Ce mult l-am așteptat, pentru suvenirurile necesare celor de acasă. Umblu prin el îndelung, fără să știu că în Montreal sunt străzi întregi cu asemenea suveniruri. Noroc că nu cumpăr nimic din primul moment și am răbdare să văd ce se mai poate găsi. Observ, în sfârșit, că străzile sunt înțesate cu asemenea magazine, semn că turismul e înfloritor. Mă uit prin cele mai multe pe care le întâlnesc, fără a le putea epuiza. Dau de străzi ticsite cu galerii de artă, ca și la Vancouver. E tărâmul artiștilor. Din păcate, la o primă impresie, mi se par puține lucruri de valoare incontestabilă. Mai mult încercări, experimente contemporane. Multe încropeli cu iz comercial și variante de artă naivă. Ajung și la faleza râului St. Lorain, unul dintre cele mai mari din lume, cel care ajunge până la Niagara și produce superbul spectacol văzut cu numai câteva zile înainte. Stau înșirate yahturi superbe, cu bărci cu motor și huse pentru geamuri. Sunt destule vaporașe care fac curse de agrement.

Orașul e dominat de trăsuri dichisite, trase de cai și conduse de vizitii care cunosc două limbi, dau indicații călătorilor despre locurile în apropierea cărora ajung. Stau pe iarbă o jumătate de oră, mănânc ce îmi pregătisem în plasă și beau o jumătate din conținutul sticlei de apă minerală. Mă mut apoi pe o bancă pentru a scrie în jurnal o oră și jumătate. La un moment dat, se întețește vântul și îmi zboară pe neașteptate câteva foi adăugate agendei mele cu 365 de pagini, umplută cu notațiile de până acum. Fug după ele. O foaie este prinsă de o negresă care stă cu mine pe bancă, alta de o fată de pe o bancă alăturată căreia îi spun în fugă „merci!” și fug după ultima pagină pe care o prind pe șinele căii ferate din apropiere.
La întoarcere recuperez și celelalte foi din mâna celor două tinere femei cărora le mulțumesc cu o reverență. Plec apoi într-o nouă descindere prin magazine până când dau de unul ceva mai ieftin. Iau două farfurii cu decupaj, având ilustrate din Montreal pe fund, patru cănițe, cât paharele de țuică, cu însemnele Canadei, seturi de pixuri, pixul cu ursuleț pentru Raluca, conserva din care iese un ursuleț pentru Medeea, două bloc-notes-uri cu imagini din Montreal imprimate discret pe fiecare pagină. De la un alt magazin iau două perechi de cercei din argint aurit pentru Viorica și Medeea, evident cu frunza de arțar ca model. Din alt magazin, după îndelungi căutări, aleg un tricou gros pentru Viorel, cam deschis la culoare, dar singurul care mi s-a părut potrivit de mărime. Sper să-i fie bun. Ajung din nou pe strada St. Denis care poartă toate însemnele caracteristice ale Montrealului, de la casele cu scări metalice, la terase și restaurante, unul lângă altul, în stil european. Reușesc să intru și în basilică. Spre orele serii nu mai este cu intrare. Are însemnele clasicismului în exterior și ale barocului în interior. O lumină discretă străbate rândurile de bănci și îți țintuiește privirea asupra catapetesmei, cu sculpturi în mărime naturală ale lui Dumnezeu, ale sfinților pe laturi, ale lui Iisus răstignit, asistat de cele două femei, ale mielului. La bază, sunt sculpturi ale unei mase de oameni care ascultă predicile lui Iisus și ale Cinei celei de Taină. Lumina care le mângâie pe toate acestea e discret dispusă, în nuanțe albăstrii. Pe laterale, geamurile cu vitralii compun scene diverse, începând cu Potopul, alternate cu picturi biblice de mari dimensiuni. Grupuri de lumânări în tuburi colorate aduc atmosfera de reculegere. Mă rog în tihnă, cu certitudinea că te poți ruga oriunde, căci oriunde este Dumnezeu. Ajung într-o piață unde se desfășura Festivalul Internațional de jazz. Acorduri interesante, grupuri profesioniste, lume multă. Din păcate, nu prea mai am timp mult de ascultat, se face seară.
Pe la ora 19 dau telefon și după o jumătate de oră mă ia domnul George. Acasă este domnul Mântulescu și Carmen, fata cea mare. Ajutaseră în continuare la aranjatul lucrurilor.
Mâine este o înmormântare la biserica unde voi avea spectacol duminică și domnul Țăranu a dat telefon indicându-ne să postăm acolo afișe cu spectacolul meu. Am stabilit că o vom lua și pe Silvia. Apoi se profilează o nouă descindere în oraș, de această dată însoțit de tânăra mea prietenă. Ce mult își dorește să iasă din casă.
Picături de ploaie, binefăcătoare.

Distribuie: