Spații culturale nr. 54 (12)

Stan BREBENEL

O umoristă, mi-s

La începutul acestui an, prin luna lui făurar, Florentina Loredana Dalian a scos la Editura Dobrogea o nouă carte de proză scurtă umoristică. Domnia sa este o scriitoarea ialomiţeană, cam slobodă la gură, aşa cum vom remarca pe parcursul acestei cronici, fiind membru cu drepturi depline a mai multor asociaţii, societăţi, cenacluri şi în CUC-ul din Constanţa. Nu vă gândiţi prea departe. CUC-ul este Clubul Umoriştilor Constănţeni. Cartea are un titlu incitant, „Miss Univers”, ce te-ar duce cu gândul şi inima în locaţii exotice pline de femei de o frumuseţe răpitoare specifice Raiului şi cu poveşti de alcov pasionale. Însă nu este aşa. Umorul din ea, în aceste condiţii de dezamăgire turistică, este de calitate. Sunt 18 proze în volum şi fiecare vine cu un aspect burlesc al vieţii reale de început de mileniu III când starletele, umorul involuntar, gagurile şi prostia se bulucesc în spaţiul public, încât ai impresia că nu sunt destule posturi TV care să surprindă absurdul din cotidian. Până şi Eugène Ionesco, protagonist al teatrului de acest gen sau Urmuz, predecesorul său, ca să nu mai vorbim de Caragiale, ar fi depăşiţi de situaţia actuală din scumpa şi unica noastră patrie.
Volumul debutează cu o emoţionantă Scrisoare pentru Moş Crăciun, în care Fane se plânge Moşului că l-a ocolit, deşi a trecut pe la toţi, iar el s-a trezit, în loc de primă de Crăciun, cu o „avansare”, adică de la şef de depozit la poarta întreprinderii, pe post de paznic, ca urmare a unor furtişaguri din depozitul pe care trebuia să-l administreze legal. Scrisoarea este plină de preţiozităţi, aşa cum vom constata în toate textele din volum. Iată unele dintre ele: am rămas sidefat când l-am auzit, căpşunile sunt persiflabile, am crezut că fac hapoplexie. În Reclamaţie (1) o întâlnim pe acadeaua şi melomanelista Maricica Mintenam, o femeie „natural blondă şi artificial creaţă, domiciliată pe strada Înţelepţilor, la nr. 69 bis de trei ori…”. Domnişorica, aflată la volanul unei maşini de fiţe, face un accident de circulaţie şi, în declaraţia dată poliţiştilor, se scuză, considerându-se nevinovată, deşi a intrat pe contrasens din cauza lui Guţă, manelistul din casetofonul maşinii, scriind: „Din sens total diametral şi neregulamentar opus, a apărut în faţa ochilor mei unici un nesăbuit într-o Dacie roşie de-atâta rugină, cu care n-a găsit altceva mai bun de făcut decât să se urce sub mine. Acum, să nu vă luaţi după ce spune el, cum că eu l-aş fi încălecat! eu nu fac asta, inestimabilă poliţie, că mie nu-mi place deasupra”. Aceleaşi situaţii ce frizează absurdul, logoreea şi analfabetismul unor semeni de-ai noştri se regăsesc şi în Reclamaţie (2), Onorată instanţă, Luni, la prima oră, Cent cu cent, Cum v-aţi pregătit pentru sfârşitul lumii?, Nea Ilie Ciocârlie, Dama de pică etc. Din cele necitate aş dori să mă opresc, pe moment la două texte.
Mai întâi la Titularul. Aici autoarea ne prezintă o farsă ca urmare a acţiunii unei angajate a unei bănci şi un client. Un împuternicit al unui titular de cont se prezintă la bancă, la domnişoara Zizi, pentru a închide contul titularului pe motiv de deces. Conform uzanţelor împuternicitul nu putea să facă acest demers decât în prezenţa titularului. Cum acesta decedase, iar cerberul Zizi era neînduplecată, împuternicitul „l-a adus pe defunct” la bancă în coșciug şi l-a depus pe masă. Funcţionara, pe care mintea n-o dădea afară din bancă, a reacţionat aşa cum i-a cerut situaţia şi regulamentul : ţipete de groază, acţionat butonul de panică (confundat cu dotările din şliţul gardianului) şi, după o luptă cu sine, interogarea „evadatului din coșciug”. Insistenţele „evadatului” n-au avut succes şi silfida Zizi părăseşte banca pentru că s-a terminat programul. Cosciugul era însă gol, decedatul fiind îngropat de trei zile, iar încercarea omului de a intra în posesia unor bani ce i s-ar fi cuvenit a devenit o acţiune imposibilă. Adică băncile sunt mai tari ca viaţa ori moartea.
În Cugetări între patru scânduri este tratată făţărnicia şi ipocrizia semenilor. Cel aflat pe catafalcul rudimentar face aprecieri de un comic macabru asupra celor ce vin să-şi ia rămas bun de la el. Iată unul dintre gândurile defunctului realizat în mod deosebit de Florentina Loredana Dalian şi care, ele, gândurile, sunt de un realism cutremurător: „Vezi, nene, ce te-am iubit noi pe tine, ce jale ne-ai lăsat în suflete…” Şi el răspunde: „Fugiţi d-aici, bă, că vă ştiu eu ce maimuţoi îmi sunteţi! Până mai ieri m-aţi fi mâncat cu tot cu pene – noroc că n-aveţi voi dinţi pentru mine – şi-acum… hai roiu’! C-aţi început să puţiţi”. Chiar şi cu nevastă-sa are de încheiat nişte socoteli:
„- Gheorghiţăăă… Gheorghiţăăă! (să nu zici «şi iar Gheorghiţă», că sar la tine!) Un’te duci tu, Gheorghiţăăă?
I-auzi , fa! Ia mai zi, că-mi place! Gheorghiţă, ai? Mie Gheorghiţă mi-a zis doar mama, când eram copil. Tu din «tâmpitu’ dă Gheorghe» nu mă scoteai. Vezi, d-aia-i bine să moară omu’! şi ce mă-ntrebi un’ mă duc? N-ai zis tu să mă duc? Că nu era zi să nu mă trimiţi: «Du-te, ducea-te-ai pă pustii! Că l-ai făcut om p-acela cu cârciuma din colţ»”. După ce am citit acest text, gândul m-a dus la poemul lui Lucian Blaga Gândurile unui mort, o antiteză dintre cele două lucrări. Defunctul, prin Lucian Blaga, spunea lucruri de o deosebită sensibilitate şi gingăşie: „Adesea un zgomot surd mă face să tresar./ Să fie paşii sprinteni ai iubitei mele,/ sau e moartă şi ea/ de sute de mii de ani?/ Să fie paşii mici şi guralivi ai ei/ sau pe pământ e toamnă/ şi nişte fructe coapte-mi cad mustoase, grele,/ pe mormânt/ desprinse dintr-un pom, care-a crescut din mine?”
Am lăsat pentru încheiere proza care dă titlul volumului, Miss Univers. Eroina este tot o şoferiţă ce are de-a face cu poliţia şi se află într-o mare eroare şi confuzie. Oprită în trafic pentru că nu-i funcţionau farurile, „preţioasa ridicolă”, scapă de rigorile legii pentru că, se crede ea, este o persoană deosebit de frumoasă, chiar dacă costumaţia pe care o poartă n-o avantajează. Părerile de rău că nu a concurat la concursul universal de miss sunt mai puternice ca niciodată. Abia acasă şi-a dat, totuşi seama, de ce a fost iertată de poliţist. Treningul cu care era echipată avea inscripţionată sigla şi numele clubului departamental DINAMO. Să mai zică cineva că poliţiştii nu-s sensibili.
Din cele prezentate rezumativ din volum putem aprecia că Florentina Loredana Dalian este o umoristă plină de talent şi cu un ascuţit spirit de observaţie a ceea ce se întâmplă în jurul nostru. Întâmplări din viaţa reală sunt de un umor debordant şi molipsitor, iar cei care au timp şi posibilitatea de observare şi înţelegere i-ar depăşi pe nenea Iancu şi pe alţi corifei ai genului umoristic. Eu o felicit şi-i doresc alte texte care să ne facă viaţa un pic mai veselă.

Valeria MANTA TĂICUȚU

chiar dacă

Doamne, femeile noastre încă mai țes
fâșii lungi de mătase pentru înfășurat clopotele
Tu încă nu ne vezi, chiar dacă
pictăm flori, și cruci, și aureole de sfinți pe eșarfe
Tu încă nu ne auzi, chiar dacă
am închis greieri metalici
în turlele de biserici înfipte în cer.
nu mai dormim de un veac,
batem clopotele și plângem.
de la o vreme, închidem în clopote lacrimi
și ele sună pierdut a cristale pisate,
Te chemăm cu privirea, cu șoapta,
cu mâinile care încă-ți mai țes învelitori de mătase
să-ți ștergem rănile cu foșnetul lor.
Doamne Iisuse Cristoase, răstignit
în cuvânt și-n crucea oricărei secunde,
sângele nostru e mai subțire ca apa,
înoată în el șerpi fără solzi,
chiar dacă
și iarăși chiar dacă.

Silvia-Ioana SOFINETI

*Nicolae Mihai: „Mireasa din sicriu”, Ed. Ateneul Scriitorilor, Bacău, 2017

Nicolae Mihai s-a impus pe plan literar ca poet – și încă unul profund, deși destul de zgârcit cu tipărirea volumelor sale de versuri. El scrie mult și publică puțin, din timiditate, poate, dintr-o prea aspră autocenzură sau, cine știe, dintr-o continuă dorință de perfecțiune, care-l face veșnic nemulțumit de ceea ce scrie. Volumul recent, de proză, pare un gest de autobiruință, de depășire a obstacolelor pe care autorul băcăuan și le așterne cu tenacitate în față, dornic să treacă peste ele, bucuros atunci când reușește să le învingă.
Volumul „Mireasa din sicriu” aduce cu sine lumea oamenilor simpli pe care Nicolae Mihai i-a cunoscut cândva, destine tragice și o privire compătimitoare, a celui care înțelege totul și nu judecă pe nimeni. În povestirea „Fluturele negru”, de pildă, perspectiva este obiectivă, chinul prin care trece bătrânul muribund fiind înfățișat în chip sobru, fără inserții care să trădeze implicarea afectivă a naratorului. Oamenii, chiar și cei trăitori într-o mănăstire, cu viața închinată Domnului, pot fi lacomi, lipsiți de suflet, insensibili la altceva decât la bunuri materiale. Cele două călugărițe seamănă mai mult cu două insecte hrăpărețe, grăbite să toace, să usuce, să nimicească secundele rămase din viața bolnavului. Importantă pare trecerea în testament a averii lui Vasile Mareș, fără nici o omisiune, lumânarea aprinsă și lectura din Biblie părând simple formalități. Naratorul nu cade, însă, în capcana realismului, finalul fiind poetic, așa cum era de așteptat: timp de câteva ore bune după trecerea în neființă a bătrânului, un fluture mare și negru veghează pe tavanul salonului de spital: este, poate, sufletul neîmpăcat al răposatului, poate îngerul morții, nehotărât dacă să plece sau să rămână și pentru altcineva, poate doar un duh rău, adus cu ele de cele două călugărițe. Ambiguitatea dă adâncime prozei în discuție, remarcabilă prin economia de mijloace stilistice și tăietura sobră a frazei.
În povestirea „…Și statuile pot lăcrima” există o schimbare de registru și de perspectivă: relatarea devine subiectivă, iar naratorul – martor al unei scene din viața de zi cu zi a năpăstuiților. Cerșetorul din scaunul cu rotile știe că este exploatat de „proxenetul” cu diplomat, om politic, desigur, exemplar tipic al epocii de tranziție; bătrânul nu se poate apăra de gealații maimarelui zilei, singurul său gest de revoltă fiind lacrima din colțul ochiului. Nemișcarea de statuie cu mâna întinsă spre mila aproapelui este simbolică nu numai pentru clasa celor săraci și fără adăpost, ci pentru un întreg popor, de aici sentimentul dureros al eșecului, al dezumanizării, care se desprinde din paginile acestei proze scurte.
Alt năpăstuit, Dumitru Rotaru, din povestirea „Incendiul”, află mult prea curând că „durerea are un miros îngrozitor, leșios, de piatră arsă” (pag. 35); ea se datorează geloziei, care duce la destrămarea cuplului și la finalul tragic al unei vieți care părea reușită. Plauzibilă, parcă ruptă din realitate și redactată lapidar, cumva în stil jurnalistic, întâmplarea amintește, cu epilogul ei moralizator, de condiția umană deloc schimbătoare sub vremi. Oamenii fac aceleași greșeli, cad în aceleași capcane din cauza lipsei de judecată și se autodistrug tocmai pentru că întâi acționează, sub un impuls de moment, și apoi judecă: în clipa morții.
Ca și unchiul Toader din „Groapa țiganilor”, Nicolae Mihai este „un fin observator a tot ceea ce se întâmpla (se întâmplă) în jurul lui” (pag. 44) și își poate permite „să filosofeze, (…) cu oricine din sfera culturii, politicii sau economiei”. De fapt, el mai mult meditează, molcom și sfătos, pe marginea destinului uman, a precarității lui, a meandrelor sufletești decelabile inclusiv la cei simpli și lipsiți de perspectivă. Hazlie, în fond, povestirea pare scrisă de un ghiduș care nu se sinchisește de political correctness și nu dă prea multe parale pe cuvinte ca „discriminare”, egalitatea șanselor și alte finețuri de tranziție europeană. Lăutarii beți care au stricat nunta minuțios pregătită de unchiul Toader sunt sancționați fără cruțare, groapa de gunoi reprezentând o rezolvare simbolică a multor probleme sociale.
Când obiectiv, când subiectiv sedus de poezie, romantic sau observator atent și fără iluzii al celor ce-l înconjoară, imaginativ, dar și capabil să transcrie secvențe din realitatea imediată, Nicolae Mihai cred că încearcă, prin tipărirea acestui volum, să vadă dacă se simte confortabil au ba în ipostaza de prozator. E ca și când ar proba o haină care poate fi oricând ajustată, nu la fel de strălucitoare cum este cea de poet, dar demnă de atenția privitorului/ cititorului.

Nina-Elena PLOPEANU

Cartea Basmelor de Petre Crăciun

Luna august 2017 a reprezentat o sărbătoare cu multiple semnificații pentru scriitorul Petre Crăciun : i-a apărut în condiții grafice deosebite la Editura Zorio antologia Cartea Basmelor; a organizat o lansare cu mare ștaif a acestei antologii, la care au fost prezenți criticul literar Alex Ștefănescu, etnologul Nicolae Constantinescu, președintele Uniunii Scriitorilor, secțiunea pentru Copii și Tineret Victor Gh. Stan, scriitorul din Republica Moldova Alexandru Plăcintă, precum și un numeros public; și-a serbat ziua de naștere pe 29; iar pe 30 a serbat ziua de naștere a soției Cătălina Crăciun, redactorul lucrării amintite.
Petre Crăciun este scriitor de literatură pentru copii, membru al USR, filiala pentru Copii și Tineret. Este, de asemenea, jurnalist (a înființat agenția de presă Optimal Media), autor de filme documentare și realizator al unor emisiuni de televiziune. În anul 1977 a obținut Marele premiu al Asociației Scriitorilor din Iași și locul I la Concursul de povești ,,Ion Creangă” cu povestea Floarea înțelepciunii și iarba puterii. În 2011 a realizat portalul literaturacopii.ro, dorind să demonstreze că în România se mai scriu încă povești, basme, povestiri și cărți pentru copii. În 2014, Filiala pentru Copii și Tineret a USR i-a răsplătit munca prin acordarea premiului Cartea anului pentru volumul Basme, apărut la Editura Zorio în 2013. Anul trecut, în 2016, a obținut premiul USR la secțiunea carte pentru copii și tineret, pentru volumul Cu Andersen în Regatul Poveștilor.
Antologia Cartea Basmelor cuprinde 50 de basme. Este structurată în patru părți: Basme (2013), Basme pentru familia mea (2014), Povești din Țara Copiilor Fericiți (2016) și Basme inedite. Așa cum se precizează pe coperta antologiei, „Cartea Basmelor este una din puținele antologii de basme culte, aparținând unui autor contemporan, publicate în ultimul secol”. Cu alte cuvinte, scriitorul Petre Crăciun umple un gol apărut în literatura română după Mihai Eminescu, Ion Creangă, Petre Ispirescu, Victor Eftimiu și Vladimir Colin și redă basmului locul bine meritat. Cu prilejul lansării antologiei, etnologul Nicolae Constantinescu sublinia faptul că „Petre Crăciun este un autor de basme culte în secolul XX. El a creat basmul postmodern printr-un proces de deconstrucție prin care descompune basmul și îl reasamblează într-o poveste”.
Așa cum afirma scriitorul cu diverse prilejuri, creațiile sale își au sorgintea în basmele populare românești, din care mențin elementele fantastice, ruralitatea spațiului de acțiune, stilul popular de adresare și, aș adăuga eu, înțelepciunea și dragostea de viață specifice țăranului român, regăsite în folclorul românesc. În același timp, Petre Crăciun aduce elemente de originalitate, propunând teme, abordări și personaje noi, în acord cu vremurile. Acesta deoarece, cum bine afirma scriitorul, „Copilul are nevoie de personaje pozitive care să lupte pentru adevăr, bine, frumos, dreptate, curaj, modestie, tradiții, rădăcini, iubire”. Basmele, consideră Petre Crăciun și noi împreună cu el, au un puternic caracter educativ. „Citirea poveștilor face parte din ritualul casnic al relației părinte și copil. El fundamentează relația, creează un orizont de așteptare, chiar o anumită dependență. Copilul așteaptă să vină ora poveștilor, așa cum vine ora mesei”. După aceste argumente solide, cred că putem să intercalăm în text și părerea fizicianului Albert Einstein, care spunea următoarele: „Dacă vrei ca ai tăi copii să fie inteligenți, citește-le povești. Dacă vrei ca ei să fie și mai inteligenți, citește-le și mai multe povești”.
Criticul Alex Ștefănescu preciza cu ocazia lansării antologiei că „Literatura pentru copii nu este un gen minor. Este tot literatură, dar mai bună” și continua: „Petre Crăciun este un autor de basme atât de bun, încât îl consider un clasic în viață. Petre Crăciun scrie basme pe care le recunoști ca basme. Nu seamănă cu basmele pe care le cunoaștem din tradiția noastră, dar le recunoaștem ca basme pentru că au farmec, au originalitate și conținut”.
Deosebit de sugestivă și originală este onomastica prezentă în basmele scriitorului Petre Crăciun. Toponimia este în deplin acord cu narațiunea și evenimentele la care participă protagoniștii, de cele mai multe ori oameni simpli, dar care știu să facă deosebirea între bine și rău, între sărăcie și povara bogăției și care, prin calități deosebite, înțelepciune, vitejie, curaj, hărnicie, ajung în fruntea semenilor lor. Astfel, în paginile cărții ne întâlnim cu Petre pescarul, Fata cea frumoasă, Frumos ca soarele, Băiatul care vorbea cu soarele, Omul care schimba anotimpurile, Voinicel, Omul ceață, Balaurul beteag, Soarele deocheat, Pământul femeie și Pământul bărbat, Mărgărit cel vesel, Ion cel glumeț, Solomonarul. Personajele, multe dintre ele copii, poartă nume, obișnuite preluate din onomasticonul românesc. Sunt nume mitologice , nume din Roma antică sau medievale, nume biblice, istorice și chiar exotice. Cititorii se regăsesc în numele respective și, astfel, devin actanți în basmul cu pricina. Știm de la criticul Iorgu Iordan faptul că un criteriu de ghidare în alegerea numelui unui copil, în cazul nostru al unui personaj, este „nomen est omen” (de numele omului depinde soarta lui).
Oiconimele, așezările locuite, poartă denumiri ca: Minunata Țară a Adevărului, Întunecata Țară a Minciunii, Țara Desfătărilor, Țara oamenilor lingușitori și a vocilor promițătoare, Împărăția orbilor, Tărâmul oamenilor nefericiți, Țara unde oamenii nu visau niciodată, Împărăția femeilor leneșe, Țara vânturilor, Țara Tăcerii. Țara scriitorilor de noroc. Cei care conduc aceste „Tări” sunt: Împăratul drept și bun, Împăratul Minciună, Împăratul cel Bătrân, Împăratul cel Calic, Împăratul copil, Verde Împărat, Bunul Împărat, Împăratul cel Gospodar.
Nu lipsește din basmele lui Petre Crăciun nici dihotomia bine-rău. Dacă valorile morale sunt bine reprezentate prin înțelepciune, iubire, hărnicie, adevăr, și imoralitatea este sugerată prin prostie, lene, minciună, răutate. Așa cum afirma criticul Alex Ștefănescu, „Basmele lui Petre Crăciun nu au o morală, dar educă. Din acest punct de vedere, Cartea Basmelor este o adevărată școală a bunătății și curajului, a încrederii în forțele proprii și solidarității cu semenii”.

Distribuie: