Fărădelegea lui Călin – Cidul tivil
Chiar am crezut că rațiunile sunt treze….
Înșirarea bucată cu bucată de mai departe de debut, îi impune același tratament: unul și numai unul per literă de alineat. În acest firesc se despărțeau ,,părinții firești ai adoptatului minor…” de ,,… cel care exercită autoritatea părintească…” O altă problemă se înfiripă între textul distribuibil și statutul celui căruia i se schimbă familia: ,,încheierea unei adopții” și adoptatul. Procesul nedus la capăt și încă neadoptatul. ,,Afixul” viitorul sau prezumptivul montat adoptatului punea lucrurile în ordine. Și doar două litere dintre cele patru stipulează ,,obiectul”, dar în locul nepotrivit, între ele un candidat la adopției – iată cea mai indicată remarcă -, mai mare de 10 ani. Discutăm despre consimțământ, necesar cercului vicios al adoptatorului, componentei principale familiale, soții, dacă acordul de adopție are încuviințarea ambilor sau a unuia dintre adoptatori. Al. 2 cere curățenie la adopție, promisiunile ori obținerea de foloase sunt interzise. (Art. 463)
Laie ori bălaie? Morți sau vii, unul sau amândoi, rezultatul adopției se învârte în jurul lui ,,Adoptat”. Cu sau fără voie, ,,… adopția se poate încheia fără…” Decăzuții pun aceeași parafă, orice alte interdicții pălesc în situația de față. Iar părintele original nu mai contează, aprobarea trebuie să vină numai de la soțul al cărui soț a adoptat copilul. Impropriu verbul, minorul încă nu-i al niciunuia. (Art. 464)
Multe s-ar rezolva: copilul n-ar mai fi șocat la aflarea originii și nici ai lui părinți prin naștere n-ar prinde necaz pe adoptatori, indiferent de încuviințare și de pachetul de informații despre consecințe, ,,… în special asupra încetării legăturilor de rudenie ale copilului cu familia sa…” (Art. 465)
Și motivul? Dacă tot ați bătut cuie-n Art. 466 al Codului Civil și-ați deschis adopția după exact 2 luni, la ce bună revocarea în 30 de zile a acestei granițe?
Poate și mai rău de atât, indulgența ,,trecerii peste refuz” fără consecințe pentru părinții ce și-au abandonat copilul este neîngurgitabilă. Decăderea din drepturi era mai naturală. (Art. 467)
Legi peste legea asta, reglementare specială pentru condițiile de exprimare a consfințirii adopției. Aici niciun cuvânt. (Art. 468)
Ce nu era clar? Eram edificat cine dă tonul și încuviințarea adopției: judecătoria. (Art. 479)
Soțul părintelui care nu mai este părinte…. N-am talentul descriptiv al Al. 3, totuși, portretul de familie este halucinant. Un părinte firesc, unul adoptiv, un copil care musai trebuie să rupă orice legătură cu originalul doi și rudele acestuia, dar devine rudă cu al adoptatorului, Al. 2 dictând în fapt cu cine da și cu cine nu, incluzând descendenții săi – iară sper că nu vorbim despre minori – în raporturile de rudenie. Pe hârtie, că-n rest…. (Art. 470)
Unora le mai găsesc îngăduială, palavrelor de la Art. 471 ba. Subțierea și termenii comparativi s-ar fi cuvenit, deja se știu atribuțiile tuturor, căsătoritului, celui ce a obținut titlul de tată sau mamă prin adopție i se aplică cele ale unui părinte natural, iar copilul, indubitabil, are aceleași drepturi ca oriunde.
Cum mult nu așteaptă nemulțumirile mele, exemplul Art. 472 este concludent – în generalitatea sa -, decăderea părintelui adoptiv din drepturi ,,… poate să instituie una dintre măsurile de protecție prevăzute de lege…”
Un copil ,,nou” poartă un nume nou, pe al adoptatorului. Certitudine când ambii soți-părinți poartă unul comun. Cu așteptare de decizie când numele sunt diferite. Cu înțelepciunea instanței când nehotărârea bântuie familia. Aceeași discernere specială necesară când se dorește schimbarea prenumelui. Să văd eu pe cel copil trecut de zece ani că aprobă ce vrea adoptatorul. Mai sus, la adoptații căsătoriți, se lasă la latitudinea celuilalt soț acordul de schimbare de nume. Al. 5 scoate în evidență un viciu de procedură, o lipsă de adăugare în specimenele de formular a unor căsuțe unde și vechii, și noii părinți să fie adăugați. Căci degeaba păstrezi pe ăl vechi. (Art. 473)
