Spații culturale nr. 54 (11)
Mihaela MERAVEI
„Yeti într-un bloc de gheață” sau poezia cu zâmbetul pe buze
Deși publicat la începutul unei veri caniculare și parcă interminabile, cu rolul de a răcori cititorul cu ludicul și subtilul pe care este construit, „Yeti într-un bloc de gheață”, volumul de poezii al scriitoarei Luminița Zaharia, apărut anul acesta la Editura Astralis, cu o ilustrație a coperții semnată de Alina Astăluș, este la fel de fierbinte ca și anotimpul pe care îl concurează, prin acuratețea scrierii, profunzimea și remarcabila originalitate. Volumul de față nu vine spre a consacra poeta. Luminița Zaharia este autoarea a treisprezece volume de versuri și proză scurtă, a colaborat la elaborarea a șaptesprezece antologii literare, fiind remarcată de personalități literare emblematice ale literaturii actuale, printre care criticii literari: Alex Ștefănescu, Ion Roșioru, Marin Ifrim, Lucian Gruia, Tudor Cicu și, nu în ultimul rând, criticul și istoricul literar Ana Dobre care, pe coperta finală a volumului, notează : „Luminiței Zaharia, nu numai legenda i-o ia, câteodată, înainte, ci însăși poezia o ia înaintea cuvântului pentru a-i scrie legendele sufletului, pentru a-i crea mitul personal (…). Stările lirice sunt atinse nu numai de melancolii, dar și de ludicul sprințar cu alunecări spre ironia stenică, rareori malițioasă.”. Volumul de față vine să confirme încă o dată, dacă mai era nevoie, originalitatea scrierii acestei talentate poete. Căci, „iată în ce sens voim să fim originali. Să reliefăm în sufletul nostru ideea cea mai puternică, cea mai fecundă şi să iluminăm cu ea colţurile cele mai ascunse ale eului”, cum scria academicianul Grigore C. Moisil în „Totul despre originalitate”. Poeta Luminița Zaharia subscrie acestor afirmații: „în primul rând/ trebuie să ai grijă de eul liric/ nu cumva să se confunde/ cu propriul tău eu/ scrisul să fie un panaceu/ pentru răniții lumii.” (pag 18/ sindicatul poeților).
Iar dacă, în viața de zi cu zi, omul Luminița Zaharia este unul educat, blând, echilibrat, calm și măsurat în cuvinte și fapte, în adâncul ființei ei placide ca un lac la apus, există poeta, cu neliniștile, zbaterile, exploziile, ori nemulțumirile vizavi de viață, oameni, experiențele trăite sau, și mai mult, cu întrebări legate de problematica eului poetic și metamorfozele lui, pe care și le asumă înzecit. Și toate acestea în versuri care, dincolo de „vulcanismul semantic”, de construcția minuțioasă a rimelor, au la bază o ironie subtilă bazată pe un ludic șarmant și un sarcasm usturător, care conduc poemele spre pamflete moderniste și absolut singulare: „când totul a fost spus/ s-a săturat de permutări de cuvinte/ sensurile s-au atrofiat/ bucuria lecturii a făcut o psihoză urâtă/ metafora are burtă/ epitetul e cu siguranță afon/ și nici nu mai e de bonton/ să o joci pe Maica Tereza/ sau pe Robin Hood/ în poezie/ cititorul s-a trezit/ nu mai poate fi păcălit/ nici guvernul nu l-a mințit așa, ca poetul/ că una e să ciuntești un pic bugetul/ și alta să vinzi semințe sterpe!”( pag 30/ ce așteaptă cititorul)
Poemele scrise în vers liber, uneori vers alb, unde metaforele sunt cu atât mai mult evidențiate de rima deloc întâmplătoare, fac din cartea poetei Luminița Zaharia un spectacol în care actorii principali sunt: Poezia, Poetul (în speță autoarea volumului de față) și Publicul. Ei bine, într-un astfel de context minimalist, subiectul principal, și secundar, și subsidiar, și oricum ar fi el, este, surpriză, tot: Poezia, Poetul și Publicul. Deja ilarul situației creează atmosfera relaxantă unde, pare imposibil însă, se nasc drame sufletești, întrebări mărețe și răspunsuri pe măsura acestora. Iată cum descrie acest spectacol poeta:
„știți ce mă consolează în clipele calme?/ că ne reunim, grupuri-grupuri, scandând/ ooo, poezia e, poezia înseamnă…/ dar nimeni nu termină imposibilul gând/ vine El, poetul a toate și tot/ ne aliniază la zid: sunteți mici!/ ne recomandă în scris pe o foaie albastră/ terapia lui cu pitici” (pag 14/ terapia cu pitici) sau cum îl caracterizează pe poet: „poetul e o haimana cu fler/ schelete de poeme-n frigider/ seiful doldora de iambi, trohei/ cești de cafea murdare, câte vrei/ (…) poetul, un E.T cu sex-appeal/ și mutră răsfățată de copil/ intransigent cu sine, o cruellă/ ce dă la taste ca la manivelă/ poetul, traficant de carne vie/ simbolic poreclită poezie” ( pag 39, poetul e o haimana). La așa o descriere completă, comentariile sunt de prisos, poemul reverberând prin toți porii muzicalitate, unicitate prin jocul de cuvinte și metaforele subtile.
Multe din poemele din volumul „Yeti într-un bloc de gheață” au la bază un dialog subtil, fie că este al poetului cu publicul, al poetului cu muza, ori cu el însuși, acest dialog este spumos și provocator, pe alocuri rupând zâmbete din partea cititorului. Un exemplu ar putea fi poemul „ce culoare au visele poeților”, aflat la pagina 56: „m-ai întrebat inginerește/ eu ți-am răspuns în cozi de pește:/ ce culoare vor ele”/(…) poeții au inima tot în piept?/ ai continuat să mă interoghezi/ te făceai că nu vezi/ cum îmi ascund coada sub fusta creață/ și solzii sub atlazuri roz-lila/ (…) și ce îmi mai poți spune de tine?/ m-ai întrebat analizând atent/ formularul de înscriere musai de completat/ la agenția de matrimoniale/ (…) am bani în bancă și mașină!/ ai devenit atent/ și m-ai îmbrățișat/ în următoarea noapte sub clar de lună/ te-am sacrificat cu greu/ trebuia, nu-i așa, să-mi colorez și următorul vis/ în roșu violaceu”. Sau alt exemplu, și mai elocvent, poemul de la pag. 91, „interogatoriu”: „ce mai faci cu viața ta/ m-a întrebat inopinat/ viața altuia/ cum îți mai așterni/ a continuat/ de parcă toți ne-am pricepe egal/ la așternuturi”. Remarcabil acest sarcasm rafinat care caracterizează poeziile scriitoarei Luminița Zaharia. Românescul „haz de necaz”, moștenit genetic de la predecesorii noștri literari, și-l voi aminti doar pe Caragiale cu excepționala înzestrare pentru comic și comedii, se regăsește cu prisosință în volumul „Yeti într-un bloc de gheață”. Scenele „de-a râsul-plânsul”, sau cele cu „fac haz de mine însămi” sunt spumoase chiar dacă induc, uneori, stări de melancolie și constrângere sufletească. Poeta Luminița Zaharia doar pare că se joacă, ea ia poezia în serios, aprofundează orice sentiment care o străbate, emanând autenticitate și rafinament prin toți porii scrierii ei. Pentru ea poezia este „un copil nenăscut și răsfățat” care „face absolut tot ce vrea fără să-i lase nicio alternativă”, dar și aceea care îi salvează viața. Și iată cum : „trecând curajoasă strada / mai aveam doar un singur pas până la bolidul nebun/ când ciornele mi-au zburat din brațe/ și a trebuit să fac cale întoarsă.”. Este aproape palpabil acest tablou pe care ni-l descrie atât de liric poeta, iar genul acesta de scene vii, nealterate, de poezie curată, veselă și spontană, găsim pe întreg parcursul volumului „Yeti într-un bloc de gheață”.
Ca să concluzionez, Luminița Zaharia este una din cele mai prolifice poete actuale, talentată și perseverentă, este autoarea poeziei cu zâmbetul pe buze. Iar dacă nu ați fost încă la un spectacol de stand-up comedy, unde „stă, mândră, în picioare, comedia” sau, chiar dacă ați fost, dar vreți să retrăiți senzațiile tari ale acestuia, vă sfătuiesc să vă așezați relaxați într-un fotoliu și să citiți „Yeti într-un bloc de gheață”. Nu numai că vă veți simți ca făcând parte din acest spectacol sau că vă veți hrăni cu idei originale, îmbogățite cu ironii subtile de un ludic insolit, dar vă veți și „răcori” nevoia de poezie viabilă și de calitate.
Lucian MĂNĂILESCU
CINESUNTA ŞI NEVOIA DE RECITIRE
În prefaţa romanului semnat de scriitorul şi dramaturgul băcăuan, Viorel Savin (CINESUNTA – fata cu trecutul amputat, apărut la Editura „Junimea” – Iaşi, 2017) criticul Ioan Holban notează: „Subiectul e, desigur, din seria «viaţa bate filmul», senzaţional sau, cu vorbele de la televizor, «incendiar», numai că Viorel Savin evită, fie şi parţial, capcana facilului, iese din reţeta prozei comerciale (…) şi îmbracă naraţiunea bine construită, într-o logică unde realitatea intersectează fantasticul şi fantasmagoricul, cu un cadru verosimil pentru că, în fapt, întraga aventură a Dianei Precup din Bacău e un caz clinic.”; „Voiorel Savin e un fin psiholog, explorează relieful întunecat al subconştientului”. „CINESUNTA – concluzionează I.H. – reprezintă un roman singular în proza noastră de azi.”
Observaţii pe deplin îndreptăţite: tensiunea şi dinamismul epic îl fac pe cititor să parcurgă cartea „pe nerăsuflate” însă nevoia de recitire apare imediat după ce ultima pagină se reîntoarce între coperţi. Şi asta deoarece, la prima lectură, e greu de „descifrat” labirintul existenţial, în care Minotaurul din noi se priveşte în oglindă. Cheia acestui mecanism ce anulează memoria, dezvăluind alteritatea fiinţei, se află, cred, în întrebările ontologice, folosite de Paul Gauguin drept titlu pentru celebrul său tablou: „De unde venim? Cine suntem? Încotro mergem?”. Desigur, există nuanţe: în roman rădăcinile acelui primitivism tahitian, care avea curajul să privească eternitatea în ochi, sunt înlocuite de umbrele mitologei artei, de abisurile primordiale din subconştient, sugerate de Freud, sau de căutarea miturilor ca o căutare de sine (Eugen Simion – „Jurnal Parizian”)
Aşadar, tânăra elevă porneşte spre marea aventură, menită să-i asigure un mariaj parizian şi o carieră artistică strălucită (imposibile, pe plaiurile mioritice, după cum îi sugerează o doamnă (Maria) mirosind a grădină de trandafiri, intermediara „aranjamentului”.
Numai că cei doi „companioni” ai Dianei, „blondul” şi „tuciuriul” ajung să se certe pe drum, din frânturile discuţiei lor fata înţelegând ceea ce, până la urmă, i se şi spune, în faţă, cu brutalitate: „Augustinul tău din Paris e cacialma de Facebook, fă; nu există”. Evenimentele se derulează cu repeziciune: pentru a pune capăt conflictului tuciuriul îl execută pe blond: „I-a înfipt acestuia în carotidă calm, parcă cu încetinitorul, ca într-un calup de unt, stiletul tras din mâneca braţului stâng”. După care se justifică cinic: „Doi peşti la o curvă sunt prea mult”.
Visul se transformă în coşmar, ultima soluţie, cea a curajului disperării, determinând-o pe fată să aleagă un moment prielnic pentru a se arunca asupra volanului, provocând un accident, fatal pentru „tuciuriu”. Sentinţa Dianei: „Eşti un om rău!” vine însă de la o străină, care nu-şi mai aminteşte nimic altceva despre sine.
Aşa că, atunci când ajunge la o locuinţei singuratică, într-o mlaştină, interogată în limba franceză de proprietarul casei, întreabă „Cine sunt?”, acesta (Pierre) deduce că Cinesunte este numele ciudatei necunoscute. Fata are o mulţime de alte întrebări şi nici un răspuns: „…fac tot felul de lucruri fără să ştiu… de unde ştiu să le fac?”. Subconştientul „teleportează” starea tensională într-un univers paralel, incopatibil cu realitatea: „Bezna o înconjura mătăsoasă şi umedă. I se lipea de braţe, pe ochi, i se atârna de gât, îi sigila buzele: nu vedea nimic, nu auzea nimic în liniştea compactă în afară de respiraţia ei gâfâită: nu înţelegea ce i se întâmplă! Dens, imponderabil şi înspăimântător, întunericul o luase captivă şi o apăsa moale de peste tot, ca un imens morman de vată sub care abia reuşea să mai respire.”
Autorul transferă conştiinţa adolescentei într-o serie de arhetipuri, primul fiind cel al unei „cenuşărese” harnice şi modeste, care „lustruieşte” locuinţa şi lucrurile mizerabile ale lui Pierre, spre mulţumirea şi surprinderea acestuia. Tatăl lui Pierre, un bătrân ramolit, simte compasiunea fetei, şi i se pare că o recunoaşte în ea pe iubita lui „Jeanne”.
Trăind la graniţa dintre ficţiune şi realitate, „Cenuşăreasa” nu e însă ceea ce pare; după câteva jocuri de şah, în care este umilit, în ochii de brută ai lui Pierre se aprind luminiţele întunecate ale poftelor. Şi, la întoarcerea acestuia din oraş, într-o seară, înţelegând că nu mai are scăpare, Cinesunta „evadează”. Tentativa de urmărire a bărbatului sfârşeşte într-o barieră închisă, după impact maşina luând foc şi ocupantul ei pierzându-şi viaţa în flăcări. Destinul o face aşadar pe Cinesunta, pentru a doua oară, să „ucidă”. Justificarea, intervenită mai târziu, atunci când se afundă în apa mlaştinii „caldă, mângâietoare, înfrăţită parcă cu cerul, căruia nici nu apucase să observe când bezna îi îngiţise stelele” şi „întâlneşte” fantoma lui Jeanne: „«Nu-i aşa că Pierre este un copil minunat?» «Este un om rău!» îi răspunse fata”.
Reuşind să ajungă la mal, Cinesunta vede, în depărtare, luminile unei localităţi spre care, urmând şoseaua, hotărăşte să se îndrepte: „…Mergând pe acostament, după o vreme avu impresia că în urmă îi păşeşte tiptil un câine. Nu avea curajul să se întoarcă, dar îl simţea mare şi negru, urmărind-o cu ochii sticlind. La un moment dat chiar avu impresia că îi simte răsuflarea pe gât. Se chirci în mers, de frică, şi îşi ridică braţele a apărare. Când se simţi complet luminată de farurile unei maşini care venea din spate, se întoarse pregătită să îl înfrunte. Spre uimirea ei nu o urmărea nimeni.”
Căutarea „numelui”, a identităţii profunde, continuă ca un un ritual de iniţiere, presărat cu obstacole, pe care Cinesunta îl parcurge într-o lume străină şi neprietenoasă. Maşinile o depăşesc nepăsătoare, lumea, întunecată şi stranie ce se deschide în faţa ei este pulverizată de luminile farurilor, într-un ritm ce devine devorator. Un şofer de TIR, brutal şi pregătit să fructifice şansa unei aventuri erotice, o ia, în cele din urmă, în cabină, poposind la un motel izolat, unde îşi sechestrează victima. Din nou eroina romanului îşi asumă riscul integrităţii sinelui, chiar dacă acesta pare pierdut definitiv. Fuge pe fereastră, urmărită de bărbatul ieşit din baie în pielea goală, spectacol grotesc asurzit de claxoane şi de paşii „câinelui” care, de data aceasta, era unul real. Medee fără voie, Cinesunta pedepseşte, iarăşi, fiara instinctelor: „Bărbatul orbit de furie, nu observă traversa de beton. Osul i se frânse ca un vreasc, pocnind surd, şi fu aruncat peste cap. Când atinse pământul, scoase un răcnet teribil de animal înjungiat. Zvâcni de câteva ori grohănind de durere (…) Când el îndrăzni să-şi întindă mâna către ea, şi să îi cerşească ajutorul, îi spuse fără nici un pic de milă, dezvelindu-şi caninii într-un rânjet pe care nu şi-l putu reprima: «Eşti un om rău! ». Aceiaşi replică tăioasă, care nu judecă inchizitorial, ci doar constată, aproape cu indiferenţă.
Ajunsă în oraş, începe să-i adulmece urmele „haita” fantasmelor citadine. Mai întâi o maşină a poliţiei, apoi chiar şi lucrurile sau clădirile din jur, secvenţe surprinse admirabil de autor: „Răcoarea dimineţii se făcea tot mai simţită, răscolită de o adiere umedă. Clădirile înalte printre care ajunsese, dezaprobând-o, respingând-o, urând-o pentru ceea ce făcea, pentru modul în care încerca să se salveze, se luminau de sus până jos grăbindu-se să o lase descoperită privirilor oricui. Le simţea vii, străine şi fără nici un pic de căldură. Una dintre ele chiar îi aruncă în faţă, pe trotuar, un ghiveci de ceramică plin cu pământ!?… Sări într-o parte, ocolind cioburile , dar fără să scape din priviri maşina (…) Picată din lumea mlaştinii în semi-obscuritatea încărcată cu electricitate statică a oraşului, avea senzaţia că traversează un spaţiu ireal; şi inexplicabil de ostil. Făcu efort să îşi domine impulsurile şi reuşi să admită că până la urmă era firesc să intre în conflict cu lucrurile care, necunoscând-o, se încăpăţânau să o agreseze; precum clădirea de peste stradă, prin faţa căreia tocmai trecea şi care, ca să-şi bată joc, îşi lăsă să îi cadă cu zgomot jaluzelele de la parter, făcând-o aproape să leşine de spaimă. Sau clădirea înaltă şi rece de care tocmai se lovise cu umărul. Iată: încerca să îi arunce în cap, de pe acoperiş, o pisică ce mieuna de mama focului atârnată cu ghearele de uluc, iar un ziar desfăcut ca un liliac uriaş fâlfâi pe deasupra străzii, obligând-o să îşi facă, de teamă, cruce cu limba…!”.
Reuşind să sară un gard, Cinesunta se ascunde pe o proprietate părăsită, un castel ca în poveşti, cu o grădină imensă: „În faţă ei se întindea un hol lung, mărginit de numeroase uşi de stejar lustruit, în spatele cărora se aflau camerele parterului.”
Acolo se „prăbuşeşte” în abisul somnului. După trezirea apneică, aproape violentă, „respiraţia îşi reluă ritmul firesc şi, disipându-se în liniştea în care avea senzaţia că pluteşte ca într-un lichid cald şi onctuos, încercă să întredeschidă o portiţă în vis, – singurul teritoriu în care se afla în siguranţă”. Tentativa regăsirii de sine rămâne însă la suprafaţa realităţii: „…îmi construiesc, văd clipă de clipă, o memorie nouă… Dar fiinţa care devin nu îmi aminteşte cu nimic de necunoscuta care am fost!”. Şi, peste furia Cinesuntei, care „decapitează” tufele de trandafiri, auzim parcă glasul Reginei lui Lewis Carroll: „Să li se taie capul!”. Aşadar, travestirile eroinei continuă, subconştientul plăsmuind o altă „Alice în Ţara Minunilor”. Apar, pe rând, lucruri sau „personaje” bizare: Mai întâi o fată dintr-un tablou vechi, care i se pare cunoscută. La havuzul din grădină, unde se duce să se spele, face conoştinţă cu un motan lung şi slab, cu blană gălbuie”, iar apoi, contemplându-şi chipul în apă, lămureşte, într-un fel, şi neliniştea pe care i-o provocase tabloul: fata din tablou, semăna izbitor … cu sine însuşi. („Scârba asta din tablou, voi fi fiind eu?!… Dar din care lume?”) Intră apoi în scenă: „… Un şarpe negru, după mărime destul de bătrân…”
Întreţinând, cu talent şi fineţe, jocul eroinei de-a sinele, Viorel Savin o pune faţă în faţă cu încă o „ea”, cea din oglindă: „După ce se analiză îndelung, îşi ridică mâna dreaptă. Imaginea din oglindă îi răspunse în semn de salut, cu acelaşi gest, – dar făcut cu mâna stângă. Îşi întoarse capul spre stânga, ca să-şi studieze profilul. Imaginea din oglindă o imită cu un zâmbet în colţul gurii, dar făcând aceeaşi mişcare spre dreapta ei. «… adică, vrei să zici că nu eşti eu, ci alta? » (…) Deşi jocul în sine o amuza, nu se putea desprinde de situaţia în care fără să înţeleagă de ce se afla, şi-i mărturisi cu voce tare fetei dezbrăcate din oglindă: «Văd că eşti frumoasă. În schimb, nu ştiu nimic despre tine!» Imaginea din oglindă încercă să răspundă, mimând rotunjirea vocalelor şi expulzarea grăbită, printre buze, a consoanelor, dar în lumea ei, de dincolo de sticlă, nu reuşi să producă decât grimase tăcute.”
Descoperă şi un şoricel urcat pe frontonul unuia din corpurile şifonierului, şi îl botează cu un cuvânt rămas într-un colţ al memoriei: „Polonic”, după ce îl salvează din ghearele motanului: „Motanul se lăsă pe burtă, pregătindu-se de salt. Fu oprit în ultima clipă de strigătul poruncitor al fetei: «Lasă-l!» Derutat, motanul o fulgeră cu privirea, însă instinctul de vânător fu mai puternic decât teama şi, zvâcni. «Lasă-l în pace, bestie! »… strigă fata, aruncându-şi rochia din mână peste victima imobilizată de groază.”.
Apoi, pentru a-şi proteja favoritul, îi improvizează acestuia un adăpost sigur, într-o colivie pentru păsări, „explicându-i” locatarului, cuprins de panică: „Polonic, nu fi prost: libertatea e cel mai primejdios lucru din lume!”
Irealitatea pare a fi la ea acasă, în „Ţara Minunilor”, un spaţiu oniric în care Cinesunta dansează cu fata din tablou: „ «Ai fost trimisă să-mi furi identitatea. Recunoaşte! În afară de trecut şi de memorie, identitatea îmi mai rămăsese. Şi acum mi-o vreţi şi pe asta! »; «Eu nu am fost trimisă. Şi nu vreau să fur nimic: eu sunt aici, fiindcă aici ești și tu! »; «Doamne, și care dintre noi, sunt?!» ; «Ești… noi amândouă! Vino să dansăm! Dacă nu-ți mai aduci aminte îți place valsul la nebunie (…) … un, doi, trei!, un, doi, trei!, un, doi, trei!, se învârteau amândouă una în vals ameţitor, un, doi, trei!, un, doi, trei! ocolind sala ca şi cum s-ar fi mişcat în imponderabilitate, un, doi, trei, uimitor, un, doi, trei!, fiecare piruetă, un, doi, trei!, i se schimba vestimentaţia, un, doi, trei, un, doi, trei!, blugi şi cămaşă bărbătească, apoi un, doi, trei, la pirueta următoare rochie albă din tulle şi dantelă un, doi, trei! apoi fustă cu vestă, un, doi, trei!…”
La fel cum este prezentă, pretutindeni în jur, lupta dintre viaţă şi moarte: şarpele vânează prigorii, apoi se luptă cu motanul, într-un episod sugestiv şi dramatic: „Încolăcit pe prundişul aleii, aparent nemişcat, dar permanent în defensivă, şarpele urmărea cu limba fluturându-i ameninţător afară din bot mişcările suple ale motanului care, prevăzător, dar decis, executa în jurul lui asalturi scurte. Şarpele, care nu părea afectat de repetatele zgârieturi, îi răspundea fulgerător cu lovituri mortale, însă motanul scăpa de fiecare dată, înălţându-se lumânare pe labele din spate şi sărind îndărăt (…) Invadată de adrenalină, fata schiţa din pridvor aceleaşi eschive ca şi Motan. (…) Motan era încă în salt când şarpele îşi înfipse colţii în umărul lui. De durere, sau poate de spaimă, motanul îşi urlă pur şi simplu mieunatul, împietrind grădina. Şarpele îşi înălţă capul pentru a lovi încă o dată, dar fata sărise deja în alee şi îl trăsni cu vătraiul de fier drept în creştetul capului. Apoi îl lovi repetat, până îi terciui capul în prundiş. Când se potoli, văzu că Motan, stând pe coadă, o privea aprobator. Încă tremurând, răsuflă uşurată şi râse: «Ce faci curajosule? Eşti bine?»”
Mai târziu în va găsi pe Motan, lângă o tufă de dracilă: „Nemişcat, îl ţinea pe Şarpe între labe, parcă… îmbrăţişându-l! Simţi cum totul se răstoarnă întrânsa (…) Îi îngropă, tulburată de sentimente contradictorii, punându-i unul lângă altul în groapa săpată cu mâinile goale în nisipul de sub arbustul cu flori dinţate. Îl jelea pe Motan, dar îl ierta şi pe şarpe, cutreierată de gânduri ce confereau dimensiuni epopeice înfruntării dintre ei doi. Apoi, înţepându-şi degetele, culese din arbustul de deasupra mormântului improvizat o moviliţă de fructe negru-roşiatice din care încropi pe nisip o cruce formată dintr-o linie sinuasă de fructe zemoase, mici şi rotunde, tăiată transversal spre capătul de sus, de o alta mai scurtă, desenată cu două şiruri de boabe.”
Şi iarăşi visul… şi iarăşi moartea, şi iarăşi replica rece şi indiferentă: „Alerga pe lângă taxiul condus de ea însăşi, refuzându-şi chemările să urce pe locul liber de alături, deşi o mulţime de indivizi în costume de gală şi individe în capoate multicolore şi adolescenţi şi adolescente în haine decente de şcoală o urmăreau. Din când în când cădea câte unul, sau câte una, marcând alergarea. Uşa autoturismului se deschise şi se aruncă înăuntru. Descoperi că în locul ei, la volan se afla altcineva, arborii de pe marginea şoselei alergau îndărăt şi trebui să tragă spre dânsa volanul cu toată puterea. «Ce faci, nebuno?! »… îi strigă şoferul; «Eşti un om rău!… îi răspunse fata în timp ce maşina trecu şanţul… »”
Dar nu poţi sta la nesfârşit în Ţara Minunilor, mai ales atunci când te numeşti Cinesunta şi încă nu ştii dacă şi cum ai păcătuit, nici cum şi de cine vei fi judecată.
Mai ales după ce copiii care se jucau pe domeniul castelului răspândesc zvonul despre existenţa unei fantome: „… mi-a suflat drept în faţă, jur pe mama! A şi lătrat la mine!”
Adunându-şi cele câteva bancnote, strânse în timpul căt fusese „servitoarea” lui Pierre, Cinesunta se aventurează pe străzile oraşului necunoscut. Prefăcându-se mută, ca să justifice necunoaşterea limbii, savurează, într-un local obscur din preajma debarcaderului, prima ei mâncare adevărată, după mult timp: un hot-dog. În timpul „ospăţului” un tânăr (Edu) o surprinde, vorbindu-i într-o limbă pe care o înţelege (engleza), de la care află că oraşul se numeşte Nadlis. Idila dintre cei doi tineri începe cu o excursie pe fluviu, iar la întoarcere, în timp ce serveau masa, Cinesunta vede la televiziune peisajul cunoscut al domeniului unde îşi găsise adăpost. Din cuvintele reporterului, traduse de Edu, află că proprietarul castelului a fost marchizul de Nadlis, urmaşii acestuia, de fapt de marchiza Dolores Marguerite de Nadlis, donându-l primăriei, pentru a organiza un centru cultural. Dar: „…fiind lăsat în părăsire de primar şi de gaşca lui de incompetenţi, în castel s-a aciuat de ceva timp o fantomă care bagă groaza în copiii oraşului…”. După ce Edu o invită, a doua zi, să-i cunoscă familia Cinesunta, întoarsă „acasă”, constată că Polonic evadase din cuşcă. „Ţara Minunilor” mai avea, doar pentru încă o noapte, un singur locuitor.
A doua zi, în timp ce îl aştepta pe Edu, care nu mai vine la întâlnire, este „arestată” şi „sfâşiată” de lumina blitz-urilor, fotoreporterilor. Se va întâlni totuşi, cu Edu, în visul din celula de la Poliţie. Acesta vroia să înece un căţel, folosindu-se de bastonul unui pensionar, dar alunecă şi fata îi cere să salveze mai întâi căţelul, în schimbul ajutorului ei: „«Acum trage-mă!» îi ceru Edu, întinzându-i bastonul. Fata prinse bastonul de capăt şi, smucind cu putere, i-l smulse din mână. «Ce faci? »… strigă Edu surprins.; «Îi înapoiez omului bastonul.»; «Dar eu?!… »; «Tu eşti un om rău! » îi răspunse şi îi întoarse spatele.”
Interogatoriul de la poliţie începe ca un dialog al surzilor. Poliţiştii întreabă (în franceză) şi Cinesunta „răspunde”, amestecând cuvintele (în română şi engleză) cu gesturile. Până când unul dintre poliţişti vorbeşte, la telefon în… italiană. Adică într-o limbă ce revine, brusc, în memoria fetei, care e prinsă în vârtejul cotidianului avid de senzaţional. Ziarele titrează: „Infractoarea poliglotă”, „Copii atacaţi de stafia castelului de Nadlis” etc.
În cele din urmă este internată în Secţia de evaluare şi stabilizare a parametrilor vitali a Spitalului Central al Armatei, al cărui medic şef, doctorul Fréchet, încearcă să-i redea trecutul, convins că acest lucru se va întâmpla, mai devreme sau mai târziu. Ceea ce nu înseamnă o diminuare a asaltului mediatic. Se vorbeşte chiar despre o „filozofie” a cinesuntismului, un virtual „motor moral-filozofic al societăţii mileniului trei”: „Fata aceasta se întreabă mereu, cu tragică profunzime: Cine sunt? De unde vin? Unde merg? Oare noi, ceilalţi, ne-am pus vreodată aceste întrebări. Şi dacă ni le-am pus, nu am fugit oare, înfricoşaţi tocmai de posibilele răspunsuri?”, scrie Daily Telegraph.
În cele din urmă dosarul ajunge în instanţă, judecătorul de instrucţie Paul Bichat urmând să hotărască cui va fi încredinţată fata: Angliei, Italiei, României sau… marchizei Dolores Marguerite de Nadlis, care – pe baza asemănării cu pictura ce o reprezenta pe sora ei, dispărută în timpul răzbiului – susţinea că Cinesunta îi este nepoată. Deşi deosebit de tentantă, această ultimă variantă este respinsă de fată, după ce află că marchiza „jucase” necinstit, mituindu-i avocatul. Şi, fiind sigură că este româncă, solicită cetăţenia acestei ţări, lucru acceptat de instanţă, consulul diplomatic Dobrescu fiind cel care o preia pentru îndeplinirea formalităţilor. Acesta i-o prezintă pe fiica sa şi pe guvernanta acesteia, doamna Maria, care… mirosea ca o grădină de trandafiri. Vălul cortinei se ridică brusc şi Cinesunta fuge, cerându-i, prin telefon, doctorului Fréchet să o salveze.
Acum ştia totul despre trecutul şi identitatea ei! Nu şi cine este sau ce va deveni Diana Precup.
Aşadar, un roman modern din toate punctele de vedere, utilizând cu profesinalism structuralismul şi reperele psihanalitice, căruia fiecare recitire îi poate adăuga sensuri şi profunzimi noi, aşa cum numai cărţile adevărate reuşesc să o facă.
