Spații culturale nr. 54 (4)

Mihai MERTICARU

FEELING

Tu, într-un zbor zglobiu,
eu, într-un vis nevisat,

tu, într-o fantasmă multicoloră,
eu, într-o singurătate cenușie,

tu, într-un dor,
eu, într-o derivă,

amândoi, într-o înserare luminoasă,
într-un ocean de visare.

tu bei dintr-un pahar lumină,
eu, întuneric.

între noi, un zvon de auroră,
o muzică misterioasă,

mireasmă de dor înfrunzit,
valuri de miracole,

evanescențe ale unui spaţiu ivoar,
magică secundă cât o veșnicie,
un feeling feeric.

o lumină invizibilă răsare din ochiul meu
când tu te înfășori în curcubeu…

PREDESTINAŢIE

Nu există nici IERI, nici MÂINE,
ci doar un perpetuu AZI,

un zid mișcător de ceaţă,
dezbrobodire a nopţii de întunericul
luminii invizibile,

purtând măștile schimbătoare ale chipului tău
prin oximoronul întâmplărilor.

realitatea halucinantă continuă
să se rostogolească până ce se distinge
linia sinusoidală dintre două zădărnicii
pâlpâind la răscrucea neînţelesului.

păsările obosesc străbătând distanţele
tot mai mari dintre oameni,

rana clipei în care te-ai născut, cu inima cârcel,
continuă să sângereze,

nimic nu are sens, fie că înghiţi,
fie că te lași înghiţit,
supravieţuiește doar fiara cu care te joci.

nu știi ce-i gol în preaplin,
nici ce-i noologie în moiră,
pășești din aporie în aporie
și singur poemul se scrie…

ÎNTÂMPLARE MIRACULOASĂ

Abia când te-ai împotmolit într-o înserare,
ai descoperit America din răspântiile
celor 77 de puncte cardinale

şi ţi-ai amintit cum bâjbâia fetişcana aceea
oarbă, tinereţea ta,
prin mărăcinii şi grohotişurile pustiului,
cum se scufunda în apele sângerii ale uitării,

cum se împleticea prin mlaştina roşie
în care te-ai risipit adunându-te
într-un ţipăt prelung,

ca să te înzăpezeşti o clipă în zâmbetul rotund
al florii soarelui, în lumina invizibilă
dintr-un verset uitat,

victimă inocentă în temniţa cuvântului,
spălat de o Dunăre de resemnări,
tropotind prin extazul uimirii,

ameţit de absintul hidoşeniei,
săgetat de monştrii disperării,
rătăcind drumul ce duce spre sinele tău,

căutându-te în învolburarea mărilor
singurătăţii,
spre a te găsi naufragiat

arzând într-o întâmplare miraculoasă
până ce n-ai mai găsit niciun loc liber în
amintiri
şi niciun punct arhimedic…

Radu ENESCU

POEZIA EROSULUI COSMOGONIC

Încă din primele sale cărți, poezia lui Radu Cârneci a evoluat în două direcții fundamentale. Pe linia desăvârșirii formale și spre o esențializare, prin restrângere, prin renunțare, printr-un act de asceză artistică, a universului său poetic, a viziunii sale lirice.
Poet cu sensibilitate echilibrată și cu o certă propensiune spre clasicism (în accepția de realitate tipologică), Radu Cârneci a manifestat întotdeauna o consubstanțială mefiență față de ,,modernismul” de paradă, optând însă tot atât de categoric pentru o modernitate de substanță. Dacă în plachetele până la Cântarea Cântărilor (1973), poetul preferă cu deosebire versificația liberă și versul alb, în ultimii cinci luștrii ai activității sale lirice, prodigioasă de altfel dar fără ușurătăți artificiale, el e tot mai atras de formele fixe, de rigoarea și dificultatea lor. Dar, poetul n-a optat pentru soluțiile ,,canonice”, îndeosebi sonetul, în primul rând pentru a-și disciplina tumultul lăuntric, spre a-și cenzura elanuri prea debordante, ci, cum pertinent remarca Petru Poantă, pentru că în formulele versului clasic a aflat mai degrabă o modalitate, inerentă sensibilității și concepției sale artistice, de rostire solemnă, somptuoasă, rituală. De altfel, el însuși se vede ,,tăind iubirii somptuos portic”, unind sculpturalul cu fastuosul într-un gest de înfiorată oficiere.
Radu Cârneci manifestă o deosebită preferință pentru sonet, înscriindu-se ca o prezență aparte în istoria acestei specii în literele române, ilustrată adesea cu strălucire de la Asachi până la Dimov. Desigur, sonetul, acest brever e amplissimo carme, cum îl numește G. Carducci, are statuate anume reguli pe care spiritele doctoral-rigide le socot imuabile. Cu toate acestea sonetul a evoluat, legile sale de fier s-au modificat de la Giacomo la Lentini și până la parnasieni, Dante Gabriel Rosetti sau D’Annunzio. Radu Cârneci se mișcă cu suverană stăpânire printre aceste norme tradițional consfințite recurgând la rime alternante sau încrucișate, la formele sonetului petrarchizant sau, uneori, elizabetan. Dar totodată inovează. Nu e vorba de derogări care ar pune în cauză, prin alterare, însăși specia lirică, ci de noi combinații în cadrul normelor prestabilite, capabile să inculce prospețime unei modalități amenințată, prin stereotipie, de o inevitabilă desuetudine. Deși sonetul reprezintă o specie scurtă, în care concizia expresiei, adesea sentențiozitatea ei este obligatorie, iar un sonet impecabil realizat „vaut un long poème“, cum spune Boileau, Radu Cârneci izbândește să nu repete rimele atât în bucățile din ,,coroana” de sonete, ca și în unele poeme de mai lungă respirație (Poetul și orbul pe Vârful cu dor, Isis, Femeia vegetală etc.). Este aceasta, într-adevăr, o remarcabilă performanță de virtuozitate, care investește elementul artizanal, iscusința tehnică cu netăgăduite atribute artistice. Totodată, poetul creează o specie nouă, rondosonetul, după cum nu se dă înapoi să ne ofere sonete în vers alb, o contradictio in adjecto care însă ne comunică aparență de indiscutabil firesc. Radu Cârneci utilizează adesea motivul ciclic, ideea revenirii periodice, acel corsi i ricorsi transpus în lirism, conștient de efectul artistic deosebit al procedeului (Banchetul în doi). Exemplare, în acest sens, sunt glossosonetele din Triumful iubirii, ciclu de 16 sonete în care fiecare vers al primului sonet devine, succesiv, întâiul vers al celor următoare, ultimul dintre sonete fiind de fapt cel inițial dar în ordine răsturnată. De remarcat e însă că reiterarea unui vers nu e echivalentă cu repetarea unei semnificații identice. Versul reluat aidoma are un accent axiologic și emoțional diferit printr-o deviere aproape imperceptibilă de nuanță, spiritul geometric ce prezidează la elaborarea sonetelor alunecând astfel într-un ésprit de finesse. Plasticitatea sculpturală și contururile pregnante nu sunt de fapt fluidificate, ci plasate într-o nouă perspectivă optică, sunt puse, astfel, într-o lumină inedită cum se întâmplă în poemul Turnul de fildeș, structurat contrapunctic, în care dialogul dintre un poet și un critic fictiv (ideal) deslușește o ars poetica încorporată într-o ars amandi, poem care, din fericire, nu lipsește din această selecție.

*

În primele sale volume aria demersului poetic al lui Radu Cârneci era destul de largă. În ode, elegii, imnuri, litanii, invocații, poetul exulta într-un univers edenic în versuri de o frustă jubilație care își aveau temeiul și noima într-o viziune naturistă asupra firii („eram singuri ca-n ziua întîi/ copacii se sărutau peste noi lângă cer/ și noi pe pământ…”). Adesea naturismul alunecă în panteism, prevestind poetul Erosului cosmogonic, ca să întrebuințăm o formulă de notorietate în epocă a filosofului Ludwig Klages. “Urmele se sărută”, iarba freamătă de iubire, “cea mai femeie dintre femei” pulsează în sângele fierbinte al poetului etc. Acest lirism al naturii nealterate este solar și silvestru, organic însă și nu doar decorativ, în versuri ce ne amintesc prin rezonanța lor incantatorie descântecele, eresurile și basmele populare, formulele exorcistice sau recurg la un travestiu legendar, mitologic, fie autohton având ca figură centrală pe Zamolxe, fie de proveniență antică fiind populate de Diana, Endymion, Orfeu, Acteon, Apollo, Euterpe, chiar și Zeus, râul Lethe, barcagiul care trece Styxul etc. Indiferent de localizarea spațiului mitologic, la Radu Cârneci mitul e de certă sorginte păgână, iar zeitățile sale sunt uranice sau silvestre, răsărite dintr-un tărâm arhaic și ancestral. S-ar părea că soarele și pădurea prefigurează principiul diurn, masculin și cel nocturn, ctonic, feminin care vor guverna lirica lui Radu Cârneci în faza ei de deplină maturitate. “Primește-mi iar pădure-ngenuncherea/ sunt fiul tău…”, “mă ocrotiți deci zeități silvestre”, – așa invocă poetul universul păduros, depozitar al unor taine impenetrabile cu foșnete ciudate al clar-obscurului încărcat de mister, cu dulcele lui miros de reavăn și putrefacție ca orice simbol al unei regenerări eterne, cu invizibilele dar presupusele lui făpturi de basm, imperiu al umbrei ocrotitoare, dar și al unor luminișuri discrete, unde razele orbitoare pătrund în surdină estompându-se (“lumină dulce și uitată/ tu, taina mea încercănată”). Dacă pădurea cu reverberația ei cromatică atât de înșelătoare ne comunică un sentiment de maternă protecție, soarele e divinitatea activă, principiul fecundității (în Fiul lui Zalmoxis poetul clamează: “dă-i semințe – pământului – ca unei femei dornice de rod”), întruchiparea logosului patern, rațional (cine se teme de cuvinte “de Soare se teme”), iar poetul exclamă ca un adorator al lui Mithras: “Soarelui mă rog dimineața și seara”. Lirica vitalistă a lui Radu Cârneci departe de a fi ostilă Mumei fertile – Natura, reprezintă, dimpotrivă, o integrare entuziastă în sânul acesteia, erosul fiind indestructibil legat de fecunditate și devenind, astfel, un act ritual și solemn de sorginte inițiatică, de adeziune la armonia universului.
Încă de la începuturile demersului său liric, iubirea între bărbat și femeie, cu alte cuvinte poezia de dragoste pe plan de creație artistică, ocupă o poziție centrală, care va deveni dominantă și în final exclusivă. Dar și această iubire personală se va răsfrânge, la rândul ei, asupra întregii lumi erotizând cosmosul. Aria gestului liric se va restrânge cu timpul, dar va câștiga în intensitate, în adâncime, printr-o netă intelectualizare a emoțiilor și o hotărâtoare coloratură afectivă a intelectului artistic.
De aici câteva note definitorii ale acestei lirici, convențional numită erotică. Poezia lui Radu Cârneci e păgână pentru că la el dragostea nu atrge după sine culpabilitatea, ci constituie un temei al Ființei; iubirea nu este, deci, o degradare demnă de oprobiu moral ci reprezintă o stare de grație și fervoare față de care atitudinea umană corespunzătoare e cea de adorație contemplativă, nu de posesiune efemeră. Din acest motiv, lirica lui Radu Cârneci e sensuală, fără a fi în mod paradoxal hedonistă. Această poezie de dragoste nu e bântuită de concupiscență, nu urmărește plăcerea carnală, ci e mistuită de o fervoare purificatoare, trupul spirituali-zându-se, iar sufletul dobândind consistența acestuia. Dacă această lirică nu e dominată de dorința fizică, ea stă totuși sub semnul iubirii-tendință, a iubirii ca impuls și forță motrice universală. Nu plăcerea, satisfacerea dorinței e finalitatea ei. Întrucât, cum ne spune Hegel, împlinirea dorinței e autodestructivă, satisfacerea sensuală reprezintă o realitate efemeră, o obiectivare care nu-și atinge niciodată scopul, ci atrage după sine doar un “progres” la infinit. Această perpetuă insatisfacție a dorinței carnale e doar realizarea “infinitului rău”. Or, la Radu Cârneci iubirea nu urmărește plăcerea, ci tinde la împlinire, la restaurarea platonicului simbol androgin, la cufundarea cuplului amoros în “Marele Tot”, la realizarea unui infinit pozitiv. Semnificativ în această privință este mai întinsul poem Jurământul, pe alocuri ușor discursiv, date fiind implicațiile filosofice ale ideii poetice. O dată cu ultimele volume, poetul ne propune un “cod” al iubirii, coerent exprimat, fără ambiguități. Paradoxal, farmecul acestei lirici rezidă tocmai într-o incongruență. Iubirea, “axul cerurilor toate”, temă exclusivă și exclusivistă, acum e prin însăși natura ei o realitate muzicală, fluidă, vaporoasă (“topite veșnicii, văpaie pură”), care refuză prin inefabilul ei, formularea în concepte pregnante, Radu Cârneci o captează în această fază a creației sale tocmai la modul sculptural în formele fixe, de rigoare și observanță parnasiană, ale sonetului, glossosonetului sau insolitului rondo-sonet, respectând cu strictețe regulile jocului tehnicii poetice. Efectul liric însă, în loc să fie umbrit de o aparentă împreunare hibridă, e dimpotrivă potențat. Totuși severitățile formale îl obligă pe poet să recurgă uneori, din necesități prozodice, la licențe. Spre deosebire de perioada de început a liricii sale în care opulența luxuriantă a imagisticii, amplozitatea barocă, somptuozitatea alunecând într-un fastuos prea strălucitor sunt dominante, în Pasărea de cenușă, mai ales, universul poetic este epurat de balastul metaforic și de supraîn-cărcarea abundentă; acum el e populat doar de elemente primordiale și sempiterne sau stări elementare ale naturii: soare, lună, cer, iarbă, ploaie, vânt, frig, ceață etc. Totodată, aluziile mitologice sau la spații geografice îndepărtate sunt drămuite cu o cumpănită măsură (ca în excelentul poem Isis). Percepția realității lirice e nemijlocită, îndeosebi de natură olfactivă, lumea fiind legănată de miresme tari, cufundată în exotice fragranțe de smirnă, aloe, mosc, chiparoși, lămâie “și duhuri de arome în suspin” spre a imprima discursului poetic un aer ceremonios de rit lustral înaintea împlinirii depline a iubirii într-un conubiu nu lipsit de sacralitate.
Consecința acestei maturizări a viziunii artistice este o devalorizare a fenomenului morții. Extincția nu e nici-decum o sfâșietoare și ireversibilă ruptură, ci o reintegrare în ordinea cosmică. Totodată, procesul destrucție-creație e văzut la modul pronunțat dialectic. Încă într-o fază mai timpurie a creației sale poetul mărturisea că toamna “mă curăț de splendori și de rugine”. De ce tocmai toamna, sau mai exact în clipa în care anotimpul verii fecunde se prelinge în melancolia autumnală? Pentru că poetul care declară că “sângele meu e-al verii pe sfârșite”, când “ascunse doruri se topesc” și “vechi patimi îmi zâmbesc amar” resimte că “la marginea dinspre apus a verii” e regimul său sufletesc preferat, anotimpul său prin excelență. De ce? Pentru că în această perioadă, a fertilității maxime dar și a semnelor premonitorii ale stingerii, orice iubire se află în zenit, iar împletirea dintre eros și tanathos îi conferă un spor de revelatorie adâncime. Dar vara târzie alunecând lin în începutul toamnei este de asemenea anotimpul virtualității depline, când realitatea se află doar în germene, în stare de idee. De aceea, dragostea este pentru Radu Cârneci mai mult decât un fenomen firesc; ea îndeplinește funcția de idee platonică, cu valoare arhetipală, în stare de virtualitate neconsumată, “visând la bucuriile absente/ chemând împreunări, dorind a fire/ la început ideea de iubire…” Mai mult chiar. Ca în viziunea presocraticului Empedocle, la care tetrada elementelor originare se asociau și uneau ca apoi să se disocieze și să se destrame sub impulsul a două forțe primordiale, philia și neikos (dragostea și ura), în această poezie exemplar erotică iubirea devine, cum am văzut, un primum movens cosmic, ce prezidează și garantează viața universală. Numai că acel neikos, ura, principiul destructiv lipsește. Radu Cârneci profesează, cu vocație de artizan deplin al versului, un panerotism liric, în care însăși natura exultă într-o stare de amoroasă jubilație; elementele firii se iubesc; totul este supus unei inexorabile atracții universale (“în zare marea cerul își sărută,/ albastre păsări se sărută-n zbor,/ și însăși stânca-n bucurie mută/ își aurește proaspătul izvor”). Iubirea joacă rolul de principiu cosmic (“din când în când să ne-amintim iubirea/ ea, care a născut și naște firea”) întru desăvârșirea universului, “un timp în care timpul crește bun”, în care “cresc energii și neființa scade”. Deci un principiu ontologic hotărât cu accente pozitive, spornice, creatoare. Guvernat de iubire universul este dominat și se împlinește prin două principii polare și complementare: cel masculin și cel feminin, ca în viziunile romanticii târzii în care un Lorenz Oken căuta să dezvăluie în aforisme cu caracter ezoteric și imperativ secretul eternei iubiri a naturii, iar Jakob Grimm sau Joseph Görres clasificau părțile de vorbire, corpurile minerale sau astrele în realități de ordin viril sau femeiesc. Deci… “iubirea-i totul, … iubirea este atotstăpânitoare” (exemplar pentru viziunea poetului acest Sonet XCVII), iar indivizii, împinși de o polaritate ce-i transcende, se împlinesc extatic (a se lua cuvântul în accepția sa elină, stricto sensu, de ieșire din sine) târâți irezistibil de gravitația universală a erosului, în miracolul dragostei, melopee somptuoasă, logodnă a puterii cu grația, într-un sublim festivism cosmic. În aceste condiții, firește, poezia de dragoste nu mai e simplă rostire artistică ci oficiere sacerdotală, iar Sonetele sau revizuita Cântare a Cântărilor invocații cu un aer de sacru ritual sau laude ale Firii.

*

Investigând miturile despre iubire din cultura europeană Denis de Rougemont a enumerat modelele ei emblematice: Tristan și Don Juan. Care este pattern-ul erotic în poezia lui Radu Cârneci? Pe Don Juan îl excludem pentru versatilitatea, inconsistența, automistificarea și iresponsabilitatea sa. De altfel, lirica lui Radu Cârneci, sensuală și sentimentală, e lipsită de jocul cu finalitate posesivă al eroticii pure în sens donjuanesc. Iubita nu se subsumează după poet categoriei lui a avea și a lui a fi, mai mult chiar, ea reprezintă un ideal eterat spre care el tinde (,,ești vârful meu de sânge și idee;/ sublim al florii: miez de orchidee”), o realitate aspirată pe care poetul o învăluie într-o uimită adorație ,,asemeni credincioșilor din templu”. Totuși acest ideal se împlinește în ec-staza nupțială, deci nu e vorba de o ipostază a iubirii care refuză imediatul, creează premeditat o distanță, inventează un plan de imaginație, spre o paroxistică exaltare, o ființă asupra căreia proiectăm o sumă de calități superlative – ca în arhetipul medieval al lui Tristan (ce aproape e acest model de teoria cristalizării a lui Stendhal!). Deși versuri răzlețe ca ,,O, dragostea e țara-ndepărtată/ în care nu ajungem prea curând” – par să infirme detașarea poetului de iubirea tip-Tristan, iubirea invocată în sonuri clare și înmiresmate de Radu Cârneci este una de tip păgân rinascimental de sorginte platonică cu acuzate inflexiuni de proveniență antic-orientală, chiar arhaică și mitologic-biblică. Bărbatul, cu majusculă, este în primul rând un cuceritor și un mire. În acest sens, el se plasează pe orbita erotismului, așa cum îl vede Kirkegaard, între spontaneitatea demonică a dorinței sensuale și spontaneitatea înclinației amoroase, între seducător și soț, între opțiunea negativă a cărnii și decizia pozitivă a spiritului. Femeia este mireasă și regină. Dar totul rămâne încremenit în actul nupțial, astfel că entuziasmul masculin nu se aplatizează într-o banală repetiție, nici sfiala feciorelnică a femeii nu se destramă în plictis casnic. Extazul stăpânește erosul, cum spune Nietzsche, iar acea agapé nu e doar pasiunea dezinteresată, ci un sentiment nobil, pe care poetul, din stirpea trubadurilor, l-a învestit cu atributele artei metamorfozând entuziasmul în venerație. De unde acea impresie de sensualitate purificată și de puritate carnală – ca în Maja desnuda a lui Juan Ramon Jimenez de exemplu, în care voluptatea transfigurată în imaculare și goliciune nu mai constituie o rușine ci un prilej de tandră contemplație (,,mi-e trupul doar cu somn acoperit/ Așteaptă, sânii să-i ascund de lună/ pe umeri voalul nopții să mi-l pun” etc.). Firește că iubirea ,,acel sublim etern, ceresc supliciu/ în dăruire și în sacrificiu” nu e lipsită, datorită inexorabilei ananké de suferință. Desigur că în Pasărea de cenușă de exemplu, întâlnim și sentimente ca gelozia care acompaniază inevitabil dragostea, după cum amestecul de bucurie și angoasă din stadiile incipiente (,,mă doare cerul, soarele mă doare”) ale iubirii este sugestiv surprins. Punctul forte însă al acestei lirici este sesizarea nuanțată a stărilor sufletești premonitorii, a emoțiilor dinaintea consumării eroticii prin împlinire, într-un dozaj suveran de virginal și sensualitate, elogiul iubirii triumfătoare – amor vincit omnia – în hiperbole entuziaste (,,Vor hohoti păduri la pasul tău/ și ierburile suspina-vor dulce,/ iar leii și pardoșii cu gând rău/ nămângâiați vor merge să se culce”), lauda înfiorată a eternului feminin, grațios și irezistibil totodată. Ar mai fi de relevat o melancolie, estompată de înțelepciune, generată de eroziunea temporală sau întrebările simulat naive care nu știi dacă sunt rostite de un copil inocent sau formulate de C. Noica (,,dar dincolo de dincolo ce este?”).

*

Indubitabil, lirica lui Radu Cârneci are sorgintea într-o atitudine specifică în fața lumii, în acea Enthusiastische Einstellung de care vorbește Jaspers, în care iubirea constituie o valoare universală, absolută, pozitivă dar care nu poate fi încorporată decât de către indivizi absolut concreți, unici și nesubstituibili, care iubesc spre a-și “re-ivi un sens în veșnicie”. Totodată, atitudinea entuziastă refuză travestirea iluzionistă care alterează iubirea și reclamă limpiditatea lucidă a privirii. ,,Patimile dându-mi transparență” – zice poetul – cu sufletul limpezit de jale –, convins că iubirea, entuziasmul sunt maladii benefice: ,,…mult necesară mi-e această boală/ a gândului ce gânduri îmi răscoală/ făcându-mă corabie de ceruri/ cu fruntea căutând în adevăruri…” În fond, lirica lui Radu Cârneci nu este doar un imn dedicat iubirii care ne demonstrează că omul ,,neiubind, se sinucide-o floare”. Ci și o mărturie că iubirea însemnează și clarviziune, transparență a privirii, confirmare poetică eclatantă a două maxime celebre, ale lui Goethe și Leonardo: orice mare iubire este fructul unei cunoașteri adevărate și orice cunoaștere este fiica unei mari și adânci iubiri.
La începutul itinerarului său liric poetul era convins că ,,drumul începe dintr-un miez de dragoste”. A optat pentru această cale regală și nu a greșit. Această Carte a cărților (sale), cum o denumește Radu Cârneci, nu constituie doar mărturia unei îndelungi și în ascensiune experiențe poetice, nu reprezintă doar o simplă antologie, ci o operă care a restaurat dragostea la rangul de superioară instanță și de principiu cosmic. Iar dacă poetul rostește profetic și grav: ,,spre-a înflori iubirile depline/ sufletul meu e-al veacului ce vine!” – cred că această exclamație și-a cucerit de pe acum acoperirea, iar Radu Cârneci, opera sa, amestec rafinat de sensibilitate și inteligență artistică, de virtuozitate de orfevru și de inspirație tumultuoasă, precum și de încredere ilimitată în puterea Cuvântului și a Frumosului – va dăinui. Pentru că această apologie a iubirii prevestește viitorul. Cel puțin șansa noastră cea bună. Deoarece, în acest veac de hipertrofie a inteligenței, a gândirii calculatoare, a lucidității adesea dezabuzate, trebuie să re-învățăm să iubim, să nu mai comprimăm puterile afective ale sufletului uman, pasiunile sale generoase.
Iar această, sever selectată, antologie reprezintă un popas înalt pe drumul indispensabilei și salvatoarei școli a dragostei autentice.

Radu CÂRNECI

Seară lungă

Seară lungă, lungă seară –
stau la pândă suflete
arbori nalţi de suflete
crengile cu suflete.

Seară lungă, lungă seară –
unde trec, pe unde trec
urmele de timp se trec
clipele în mine trec.

Bate-o taină-n sâmbure
sufletul meu sâmbur e
sufletul meu singur e –
seară lungă, lungă seară.

De poţi trece peste cer
de poţi părăsi un cer
te coboară-n al meu cer
seară lungă, lungă seară.

Prinde-mi rădăcinile
oarbe, sfinte vinele
pentru noapte ţine-le
seară lungă, lungă seară…