Spații culturale nr. 55 (11)

Diana Dobrița BÎLEA

Umoriştii constănţeni, din nou pe val

„Vaporul cu umor” (Editura Dobrogea, Constanţa, 2017), un volum colectiv al celor ce formează Clubul Umoriştilor Constănţeni, vine, cum au venit şi celelalte lucrări umoristice ale lor, să descreţească frunţile cititorilor şi să-i binedispună. Volumul de faţă cuprinde epigrame, rondeluri, senryuri, parodii, proză şi poezie umoristică, dar şi lucrările de grafică ale cunoscutului caricaturist Leonte Năstase. Umoriştii constănţeni, cucii pe numele lor mic, de alint, satirizează tare ale oamenilor şi ale societăţii româneşti contemporane, dau cartonaşe galbene şi roşii politicienilor care îi faultează pe alegători imediat ce se cocoaţă în fruntea urbei ori a ţării, îi ironizează pe necinstiţi în general sau îi mângâie, sui-generis, pe cei mai mult sau mai puţin apropiaţi lor şi care au şi ei greşelile lor, ca tot românul. Toate tipurile de comic sunt la ele acasă în această carte: de limbaj, de situaţie, de caracter, de moravuri. Sunt uşor identificabile, din păcate, în arealele nu doar geografice ale vremii noastre, ci şi în cele sociale, politice, economice, culturale. Trebuie să spunem că antologaţii fac parte şi din diverse alte structuri literare, precum Uniunea Scriitorilor din România, Uniunea Epigramiştilor, Cenaclul „Mihail Sadoveanu” din Constanţa şi altele.
Jurnalistul Traian Brătianu participă cu epigrame, senryuri, poezie şi proză unoristică. Iată o parabolă într-o epigramă: „Un dulău s-a tot văitat:/ Astăzi sunt întors pe dos!/ Lumea l-a îmbărbătat…/ I-a mai dat un os de ros” (La alegeri). Cu senryurile creează imagini pline de ironie sau de autoironie, după caz: „Mi s-a spus să stau/ în banca mea,/ dar eu nu am bani”; „Stelele s-au agăţat/ de pletele tale,/ caut un pieptene”. De asemenea, atrag atenţia poeziile sale, din care redau o strofă: „La interviul de rigoare/ Mi-au spus că din CV lipsesc/ Date de importanţă mare:/ Trimiteri la… Beciul Domnesc!” (Decizie).
Talentatul Petru Brumă, profesor de fizică, delectează lectorul cu patru poezii umoristice extrase, după cum se pare, dintr-un viitor volum al său. Poemul Cruciada imaginează cetatea asaltată de o „răzvrătită galeră” ce „apare/ flancată strategic de două pânzare”, miza fiind „Arhanghelul pontic”, în descrierea căruia îl putem recunoaşte pe fostul primar Mazăre. Ştefaniada prezintă comicul concurs „Cine e cel mai tare”, câştigat de „7 VIPuri, cu SIVIURI grase”, adică de: Bulă, tanti Lila, Adi Minune şi alţii ca ei. Redau două catrene: „Cu alte cuvinte, scăpând de-acel stres/ trăit când de chinul gândirii ai parte./ În fond, pentru ce-nvăţătura de carte,/ Când dacă ai bani, ai la toate acces?!” (Şcolariada); „Astfel începu noul Ev Cultural -/ Dotând cu un Goldstar şi-o telecomandă/ corabia veche, pe care în bandă/ urma să se piardă programul Halal” (Butoniada).
Simona Callas, medic, se prezintă cu fabule, rondeluri şi catrene. Rescrie, ilar, dând şi cu tifla când e cazul, povestea „Punguţa cu doi bani”: „A fost odată ca-n poveşti/ un sat la vale de Prosteşti/ […] Tataie s-a îmburicat/ şi pe cocoş l-a alungat;/ era el rumen şi frumos/ da’ n-aducea niciun folos./ Înfuleca precum un danci,/ iar când să dea output-uri: canci…” Iată şi un catren de toată frumuseţea, din care aflăm că un umorist nu se poate dezice de sine însuşi: „Ce dac-am zis că nu-mi mai spun părerea?/ De m-ai crezut, e treaba dumitale;/ Dar nu renunţ uşor, eu, la plăcerea / De-a-nfige acul unde dau de moale…” (Replica umoristului).
Claudia Croitoru, sociolog, povesteşte cu mult umor cum a ajuns membră a C.U.C.-ului; satirizează mentalitatea unor bărbaţi care, fiindu-le ruşine cu consoartele lor, se împăunează în faţa altora, arătându-le poze cu blonda fatală pe post de soţie; imaginează cum „un băiat sărac. Şi ca avere, şi cu duhul” reuşeşte să aibă, pe seama excentricilor, în fond mai săraci cu duhul decât el, vilă cu piscină, o afacere prosperă şi, drept soţie, o cunoscută vedetă de televiziune; ia în derâdere prostia şi laşitatea, relevând consecinţele teribile ale acestora.
Florentina Loredana Dalian, cunoscută datorită scrierilor sale valoroase, dar şi numeroaselor premii obţinute la diverse concursuri literare, vine cu parodii după versuri de Radu Stanca, Ştefan Augustin Doinaş, Mihai Eminescu. Parodiile sunt remarcabile, obţinând efecte satirice şi comice extraordinare. Iată câteva strofe din parodia după cunoscuta baladă „Mistreţul cu colţi de argint” a lui Doinaş: „Un prof de liceu, îndrăgind performanţa,/ Pe coridoare sinistre trecea,/ Uitând că-ntre timp, venise vacanţa,/ Trăgea de sprâncene şi aspru zicea:// -Veniţi să vânăm din cotloane ascunse/ Elevul cu cap luminat, genial,/ Ce zilnic lucrează probleme ne-nvinse/ Şi dă rezolvarea în mod bestial!// Profesore dragă, ziceau corigenţii,/ Elevul acela nu vine pe-aici./ Mai bine mai lasă şi tu din pretenţii,/ N-ajunge că ştim să facem matrici?”
Ananie Gagniuc, cunoscut în lumea umoriştilor cu supranumele „Amiralul umorului românesc”, e, ca de fiecare dată, pe val. Pe unul mare, pentru că cele mai mici nu-i vin. Tematic, toate prozele prezentate sunt legate de mare. Aflăm, astfel, cum a devenit ofiţer de marină, hărnicindu-se foarte după ce în copilărie fusese un „mototol”: „La şcoala generală mă trimitea tata de cu seară, să fie sigur că până dimineaţa sunt în clasă. Profesorii pur şi simplu renunţau să mă asculte că, până ajungeam la tablă, trecea ora. Deja colegii îmi scoseseră o strigătură: Gogu când se opinteşte/ Sare-n sus de două deşte!” Îl ironizează dulce-amar pe marinar, constrâns să petreacă perioade îndelungate pe navă (Vis de marinar). Este genial relatând despre isteaţa-i soaţă: „M-am pierdut de soţie […]. O vecină, care venise cu noi la plajă, i-a zis soţiei: «Dragă, l-am văzut acum juma de oră pe nisip, cu o blondă superbă!». «Şi ce-ai vrea, nu se lăsă mai prejos mândra mea jupâneasă, la 40 de ani voiai să fie cu o găletuşă şi-o lopăţică?»” (O poveste mică, mică… de la mare).
Scriitorul Constantin Gornea încearcă să ne convingă de faptul că există „Vaporul cu umor” şi chiar reuşeşte, mai ales că apelează, punctual şi inspirat, la cărţile de umor ale colegilor săi de club. Satirizează, îndreptăţit, fenomenul facebook, ajungând să profeţeasă o catastrofă: roboţii, pe baza prea multelor date furnizate benevol de oameni pe reţelele de socializare, vor creşte „ca un copil care îşi dezvoltă inteligenţa, personalitatea” (Feţe-feţe pe Facebook).
Constantin Iordan, profesor de matematică, ne oferă spre lectură câteva poezii umoristice. Spicuim: „De-un sfert de veac pe und-te duci/ Vezi Ţara pusă pe butuci;/ Unii zvârliţi peste hotare,/ Alţii închişi cu suspendare” (Metamorfoze); „Balamuc e pe planetă/ Barzii pier, Cuvântul spurcă,/ Legea e o etichetă,/ Cad Zidiri, iar Prostul urcă” (Prostia).
Participarea lui Liviu Kaiter, ofiţer de marină, constă într-o suită de epigrame: „Sunt demnitari ce eludează/ Dictonul Legea-i mai presus…,/ Chiar gravitaţia sfidează/ Şi totdeauna cad… în sus!” (Legea gravitaţiei); „Când mi-amintesc… şi-acuma ard…/ Eram cu ea-n Paris, pe Sena…,/ Mult ne-am iubit… De-atunci am card/ La farmaciile Catena!” (Prima dragoste).
Preşedintele clubului umoristic, Dan Norea, un magician al ironiei inteligente, aşază în faţa ochilor cititorilor imagini terifiante ce preced şi în final duc, din excesul de zel al „sufletiştilor de serviciu” Angelo-i şi Draco-j, la venirea pe lume a celui ce avea să devină monstrul Adolf Hitler. Justifică demersurile artistice ale umoriştilor: „Şi-aflai pe dată care-i ţelul meu./ Că-n viaţa asta, cât ar fi de hâdă/ Privind de sus, chiar şi lui Dumnezeu/ Îi place uneori să mai şi râdă” (Mănăstirile Bucovinei).
Violetta Petre, cunoscută ca poetă, dovedeşte că are şi umor: „Piţifelnic – arătare, madamă cu doi de t,/ Nu crezi că te dai prea mare, când nimic de tine e?/ Nulitate, impostoare, fă, mă urmăreşti… de ce?/ Celebrissimă pohetă, du-te-n aia mă-tii, bre!// Uite-aşa gândea pohetul” (Nu te urăsc, pohete!)
Aron Petru îşi imaginează cum au decurs alegerile în diaspora, dovedind certe înclinaţii pentru limbile străine, povestind cu umor şi în dulcele grai moldovenesc (prozele La vot prin diaspora, Seiful, Stresul şi depresia).
Ana Ruse, autoare a peste 80 de volume – proză, poezie, cărţi de călătorie – ne oferă catrene şi proză umoristică, preferând uneori să ne vorbească în pilde: „Cică oamenii înalţi culeg fructele de pe ramurile copacilor, ba le iau şi pe cele de jos, nu sunt pretenţioşi. Cei scunzi, aşa ca noi, se caţără în pomi şi culeg din ramuri cele mai preţioase fructe” (Amintirile lupului de mare).
Ion Ruse, fin observator al propriului eu şi al lumii sale, scrie epigrame de mare forţă: „Liceu la zi, şi nu seral,/ Oştean automobilist/ Ratând un grad de general,/ Dar avansat… epigramist!” (Autobiografie); „Mă bucur şi mă umflu-n pectorali/ Când marşu-i intonat de o fanfară/ Şi văd pe colonei şi generali/ Stând capră, când apare-o secretară” (Ministerul de Interne. Carmen Dan a fost în două rânduri secretară).
Talentata şi sensibila pictoriţă Luminiţa Scarlat, un bulgăre de lumină peste razele zilei oriunde ar fi şi orice ar face, ne dăruieşte proză şi poezie umoristică. Îl satirizează pe bărbatul vârstnic care pozează într-un tânăr viril (Măgarul narcisist), o ridiculizează pe femeia care se îndrăgosteşte de cine nu trebuie şi care persistă în greşeală (Văcuţa îndrăgostită) etc.
Liliana Stoica, „inginer navalist cu simţul umorului”, scrie epigrame, poezii şi proză. Vine cu un suflu tineresc: „Când, bucuros, Opel şi-a luat,/ S-a dus s-o plimbe pe Andreea,/ Dar ea, puţin, a ezitat: / Eu de la Opel vreau doar… cheia!” (Interes).
Jurnalistul Ion Tiţa-Călin încântă cititorul cu fiecare cuvânt pe care îl scrie. Cum e şi firesc, ştie cam „tot ce mişcă-n ţara asta” şi nu-şi pune oprelişti în a divulga adevărul, chiar şi sub formă umoristică, una de zile mari.
Ionuţ-Daniel Ţucă, procuror, umorist talentat, preferă rondelurile şi epigramele. Avertizează eventualii neaveniţi în sfera umorului: „Înveţi să mergi pe bicicletă,/ Să nu te-atingi de ce-i tabu,/ Să scrii frumos, să fii vedetă,/ Umorul însă-l ai ori nu.” (Poţi învăţa să ai umor?)
Scriitoarea Gabriela Vlad satirizează mult mediatizatul caz Elodia, personajul prozei sale numindu-se Irodia. Cei spre care autoarea îşi îndreaptă degetul neîndurător sunt jurnaliştii, care o iau uneori, abracadabrant, înaintea evenimentelor.
Roland Voinescu vine cu două proze scurte. Într-una, critică lipsa de profesionalism şi lăcomia unui instructor de înot, iar în cealaltă, ia în derâdere atât prostia unui rătăcit pe munte, cât şi comoditatea salvamontistului, în final victima găsindu-l pe cel ce trebuia să-l salveze şi nu invers.
Oglindă a vremurilor noastre, „Vaporul cu umor” este, aşadar, un alt tip de document, care, peste ani, le va arăta descendenţilor noştri cum ştiam noi să râdem şi să facem haz de necaz.

Silvia Ioana SOFINETI

Robia mării și-a luminii

Greu de încadrat într-un curent/ canon literar, dar cu o poezie care-și încântă cititorul (indiferent de calibrul lui), Cornel Antoniu continuă să prefere acel „cuvânt cu apă, plin de pești/ Acoperind cu frig câmpia” (pag. 7), cel care trimite nu numai la Geneză, ci și la creștinismul primar, sau „cuvintele ca niște potcoave pe buze” (pag. 11), sugerând patosul, frângerea sub galop, durerea interdicției. Dincolo de semantica mai veche sau mai nouă a lexemului, întotdeauna există spectacol, zarvă, potrivire irezistibilă și neașteptată de sensuri și semnificații în „galeria/ Cuvintelor, uscatul ceas/ Al binecuvântării” („drumul miriapodului”), căci poetul trebuie să fie original tocmai prin imprevizibilul textelor pe care le așterne pe hârtie.
„Căutător de nisip” (nu neapărat aurifer), poetul va tânji întotdeauna după imensitatea mării, după foșnetul ei, preferința pentru perechile antonimice apă/ deșert, întuneric/ lumină, zgomot/ tăcere înscriindu-se, practic, în același câmp semantic al dorului de nemărginire: „Dacă plouă/ Printr-o plasă/ În care se zbate un pește -/ pe mări aripile lui se ridică/ Fâlfâind scânteind ruginind,/ Dacă plouă și eu nu dorm/ Ca un fier de călcat/ La geamul dinspre stația de salvare/ Trece o caravană enormă/ În căutarea unei fântâni enorme/ Femei în deșert sângerând” („Elegie”). Să cauți nisip nu înseamnă să faci lucruri inutile, nu înseamnă să pândești cu disperare trecerea timpului prin inelul clepsidrei, nu înseamnă să ai vocația construcției, a rătăcirii prin deșert ori să fii măcinat de dorul de ducă pe plaje nostalgice, vizitate cândva de-adevăratelea sau numai în imaginație, ci toate acestea la un loc, plus ceva inefabil, situat în punctul de curgere a fluidului poetic, acolo unde sună „Cuvinte sau altceva. Clopote vii” („Căutătorul de nisip”).
Deși în volumul „Căutătorul de nisip” nu dragostea, ci lupta cu timpul pare a fi tema fundamentală, Corneliu Antoniu, ca și în volumele anterioare, manifestă o voluptate a autoflagelării, vituperându-și sentimentele, dar, cu un gust desăvârșit al oximoronului, mutându-le mereu din planul terestru în cel astral: „merge vestea că ești a mea/ Și când acolo sunt singur/ Nu mă mai dezmorțește nici primăvara/ Nici glasul privighetorilor/ Nici mestecenii inundați/ Către seară, când se umezește orizontul/ Și fereastra fuge din locul ei de pe cer/ Mai apari îmbrăcată în oglinzi sferice/ Ca o viperă în bătaia lunii” („Steaua polară”). Trecerea prin cuvinte este tot o formă de iubire, una atentă, suspicioasă, care te lasă fără respirație, „îmbrăcat, dar mai bine gol”, înfiorat ca un adolescent și sceptic precum un bătrân filosof: „cum mergi/ Fără respirație, resfirându-te/ Îmbălsămat cu cocori, cu pescăruși/ Și alte păsări migratoare/ Surprinse în somn/ Să nu știi/ Ale cui sunt cuvintele și căldura/ Pe care le simți în ceafă deoarece/ Nimeni unde e locul acela/ Nu are drum” („Să treci prin cuvinte”).
Poemele despre moarte au un filon filosofic de tip asiatic și o detașată privire asupra întunericului, noaptea în care inevitabil intră orice ființă fiind privită nu ca un dat, ci ca o experiență milenară, prin care fiecare trece până la intrarea odihnitoare în Nirvana: „Am sosit/ Cu o mie de ani în spate/ Am venit iată, totuși/ Și stau așa în fața ta/ Și aștept să se întunece/ Anii tăi m-au recunoscut primii/ Din poartă m-au recunoscut/ Aici m-au adus ei/ În câmpia lucrată de tine/ Și acum s-au așezat în stânga/ Și în dreapta mea/ Și așteaptă să se întunece” („La capăt”).
Pentru Corneliu Antoniu, așa cum se întâmplă cu toți poeții autentici, a scrie poezie înseamnă să te iluzionezi că vezi, că auzi, că simți, că guști, că respiri: „Aici și acolo/ Unde trăiesc cu iluzii/ M-am trezit învârtind/ O flașnetă// prin țarcurile mari ale copilăriei/ Trece inima, trec ochii,/ Mulți vizitatori și plante exotice/ Nu știu ce vor,/ Mie mi-au dat lacrimile// Orbul crede în ziua lui de lumină/ Eu cred în migrația ploilor/ Cum ai spune: Hai tu cu mine și vezi/ Vadul cu vămile, strunga cu plopi” („Roaba și trandafirul”).

*Corneliu Antoniu, „Căutătorul de nisip”, Ed. Grinta, 2015

Andreea-Monica STATE-ȘTIRBU

Miros de zambile

Călătorind prin gând, m-am împiedicat…
De un vis amorțit în infinitatea gândurilor rătăcite,
De cuvinte șoptite discret,
Și de lacrimi rostogolite în păr…
Mi-am simțit cuvintele anesteziate în
Silabe dispersate, gândurile fărâmițate…
M-am trezit, mi-am scuturat visele îngropate în scrum,
Mi-am scos speranțele învechite din sertare
Și brusc mi s-a făcut sete… de toamnă.
De ploaie, de gânduri cu aromă de iubire.
Gândurile mele au miros de zambile,
În diminețile în care soarele-mi zâmbește galeș,
Într-o primăvară cu miros de iarnă târzie.
Primăvara asta vreau să dau la schimb lacrimile
Pe ploi de toamnă, fiecare tăcere pe-un sărut,
Serile triste pe zâmbete prinse-n ghiocei,
Inima bolnavă de plictiseală pe-o inimă îndrăgostită,
Trecutul pe cel mai frumos vis…
Vrei să facem schimb?!

Sunt făcută din…

Sunt făcută din foc,
Îmi fierbe sângele
Și pulsează în artere foc.
Sunt făcută din apă,
Care ar putea să-ți înghețe sufletul
Sau să se prelingă pe trupul tău.
Sunt făcută din nisip
Purtat de vânt,
În cele mai stranii locuri.
Sunt făcută din vântul
Ce-ți mângâie chipul
Cu adierea sa boemă.
Sunt făcută dintr-o lacrimă
Dulce de fericire ce-ți șterge
Orice urmă de tristețe.

Plouă-n decembrie…

Plouă încet … simt ploaia cu fiecare por…
Picături mici ar vrea să se transforme-n fulgi
Iar eu aș vrea să fiu picătura ta de fericire…
Lasă fiecare picătură să îți cicatrizeze rănile,
Iar privirea mea să-ți alunge orice grijă.
Să ne lăsăm mângâiați de ultima ploaie de decembrie
Și hai să ne lăsăm purtați de ritmicitatea ei,
Chiar dacă cerul plânge, pe noi să ne unească dansul
Inimilor noastre aprinse de flacăra dorinței.
Să lăsăm ploaia să fie de partea noastră,
Să ne protejeze de timpul nemilos.
Să lăsăm cuvintele să se contopească în gesturi,
Să dansăm ca și când am fi ultimii oameni.
Ia-mă în brațe și nu-mi mai da drumul,
Pentru că trupul meu a urlat în tăcere după tine…
Sărută-mă cu aceeași dorință interminabilă,
Învăluiți în dansul pasiunii, ca doi nebuni în ploaie.
Să dansăm mult, iar dacă totul e un vis,
Șoptește-le fulgilor de nea să mai întârzie
În povestea noastră, pentru că nu aș vrea să ne trezească!

Anotimpuri

Cel mai mult mă asemăn cu primăvara,
Pentru că mă dezmorțesc
Și renasc odată cu ea.
Pentru că înfloresc în ochii tăi
Și mă învălui în parfumul prețios al florilor.
Sunt prietenă cu vara,
Colectionez răsărituri și apusuri,
Și le păstrez atent într-un colț de suflet,
Pentru momentele întunecate.
Razele soarelui de vară îmi mângâie chipul și
Mă-nvăluie în valuri calde de lumină și
Simt cum îmi împletesc părul
Și-i dau strălucirea spicului de grâu.
Mă regăsesc în spectacolul arămiu al toamnei,
În parfumul răcoros al dimineților,
În picăturile gândurilor de un artistic fabulos,
Care-mi trezesc nostalgii adormite.
Toamna este indecisă, plină de contraste și romantică…
Cu iarna nu sunt foarte prietenoasă
Pentru că frigul ei îmi ciupește obrajii,
Dar îmi place s-aud zăpada cum scârțâie cub cizme,
Și-mi place să văd dansul grațios al fulgilor de nea,
În toată splendoarea lor, cum ajung pe pământ
Și țes cu fir de argint mantia ce-l acoperă.

Cărți prezentate de:

Lucian GRUIA

CALIGRAFIILE TĂCERII

Motto:
„… Să cânt, să scriu şi să mă rog./
Să mă rog şi să cânt. Continuă prefacere,/
cu un singur sens – lumina.”
(Maria Calleya)

Maria Calleya s-a născut la 23 martie 1944 la Craiova şi a absolvit în anul 1963 Conservatorul la secţia Pedagogie – Dirijat – Compoziţie, devenind redactor muzical la Studioul de Radio Craiova. A fost şi solistă dansatoare a Ansamblului „Nicolae Bălcescu” din Bănie. A mai lucrat ca pianistă la câteva licee de artă din Craiova şi Bucureşti.
Debutează cu versuri în anul 1999, cu volumul Pas de deux, revenind în atenţia cititorilor cu volumul de poezie Pianissimo (Ed. Arvin Press, Bucureşti, 2004).
Poeziile ultimei cărţi menţionate nu poată titluri, astfel încât întregul volum poate fi citit ca un poem fluviu, construit muzical, alternând poeme scurte cu altele mai vaste, nu simfonic, ci în surdină, Pianissimo.
Pentru Octavian Mihalcea, în poezia Mariei Calleya există o atmosferă asemănătoare pe alocuri cu aceea din romanul În căutarea timpului pierdut, de Marcel Proust.
Aspectarea aceasta, cumva detașată, mă duce cu gândul că poeziile autoarei tind spre o caligrafiere a tăcerii, imaginile fiind fără relief abrupt. Însăşi poeta afirmă că iubeşte câmpia în care sentimentele se împrăştie fără oprelişti: „Terenul meu predilect e câmpul/ Deschis înspre zare, saturând/ Prelungirea în nesfârşire a ochilor/ Avizi, îmbătaţi, întorşi/ la firul ierbii, strivit sub picior”.
Viaţa, în viziunea poetei, apare cu bune şi rele ca o muzică sincopată ori ca un dans când liniştit, când năbădăios: „Cu mărunţişul în buzunare/ Achit enorma notă de plată/ pentru o oră de viaţă”. Totul sfârşeşte într-o linişte visătoare: „Clipe de ieri, speranţa de azi,/ Promisiunea de mâine – mărgăritare/ Topite pe foaia de calendar”.
Fiinţa umană este privită în toată complexitatea acesteia: „Eu, nu sunt doar eu -/ O fiinţă multiplă suntem fiecare,/ Cu înveliş sărac, viermuind comori/ De sânge, visuri, răzmeriţe”.
Iubirea purifică universul: „În ploaia care stă să vină/ Un strop e-al meu, un altu-asemenea/ e-al tău, şi-i negrăit de mare/ Torentul sacru, purificator”.
Scrisul este eliberator: „Îmi îngădui să scriu -/ Un alt fel de strigăt/ Biruitor/ Peste incendiatul/ Pământ”.
Iată şi arta poetică a autoarei: „N-ar trebui să te apropii de hârtie decât dacă simţi că arde, că e inevitabil să alegi, să smulgi cuvintele din furtunoasa lor încolăceală şi să le ordonezi cum poţi, după şuvoiul încinsei lave ce ţâşneşte dinlăuntru, şi astfel, să încerci să mori într-un chip ideal. Poticnirea cuvintelor ar trăda vâlvătaia cenuşii, iar nu învolburarea roşie a flăcării. Totuşi, singură, căldura ce ar putea ele răspândi ar asigura, cel puţin, în agitata-ţi răsuflare,/ ceva din temeiul fiinţei foşnitoare.”
Focul sufletului, aprins de inspiraţie, constituie motorul imobil al liricii Mariei Calleya.
Desigur, poeta meditează asupra muzicii în cuvinte esenţiale legate de misterul interpretării autentice: „Muzica adevărată nu are nimic a face cu gestul banal de a atinge coarda. Ea începe în altă parte, cu mult înainte de a auzi primul sunet, într-o zonă a fiinţei noastre străbătută de coridoare tainice, legate, nu ştiu cum, cu altele mai subtile. Un complex intim şi magic începe să curgă, să se reverse prin vârful degetelor până când, în sfârşit, vom auzi primul sunet – Muzica.”
Deşi condiţia noastră este de fiinţe trecătoare, poeta afirmă că scopul vieţii este trăirea cu pasiune: „Să credem cu ardoare că/ Viaţa e darul nostru fără preţ”.
Şi încă şi mai clar: „Bună dimineaţa, păsări/ Bună dimineaţa, frumuseţe a lumii -/ aşa ar trebui să înceapă ziua/ oamenilor născuţi pentru fericire „.
Bună dimineaţa, poetă Maria Calleya!

Distribuie: