Spații culturale nr. 55 (9)

Cărți prezentate de:

Petre ISACHI

Efectul transplantului mitologic *
sau
în căutarea purităţii pierdute (1)

„Januvia” este o meditaţie heideggeriană asupra operei de artă: „ceea ce este” şi „cum este” acesta, care este „provenienţa esenţei” ei, o meditaţie la cei trei termeni corelativi, artist, operă, artă ce se învârtesc în cerc, mişcare circulară pe care autorul lui „Sein und Zeit” o concepe ca principiu metodologic, Existenţa umană în întregul ei presupune o structură circulară, în care suntem incluşi prin destin: „A te concepe pe tine însuţi înseamnă a intra în cercul existenţei umane. Nu e vorba de un cerc vicios. Atâta vreme cât sinele autentic este originea şi scopul existenţei umane, aici nu e vorba de o simplă sau stupidă învârtire în cerc.” Doar concepându-se în acest cerc, pictorul Eduard Bazon „născut într-un sat de munte din România” poate porni în „Aventura Purei Singurătăţi”, dar nu fără să gloseze: „Merită oare să vorbeşti de propria singurătate fără a fi ridicol? Nu este ea un dat primordial care te conţine?” Mi-am început astfel demersul critic, pentru a-i sugera cititorului inocent, că „măruntele protuberanţe fiinţiale” ale autorului, mascate de „inerente platitudini” îi pot provoca la o lectură superficială, reale blocaje hermeneutice! Dar să nu anticipăm.
Nu vă ascund că nu doar subtitlul „romanul ascezei”, ci şi dedicaţia oferită „cu aceeaşi veche (dar nu învechită !) prietenie, prozatorului şi dramaturgului de înaltă clasă şi originală inspiraţie Viorel Savin, această carte despre Singurătate, Dragoste şi, până la urmă Asceză” mi-au inspirat prezentele Însemnări critice despre privatizarea mitului/ mitologiei de către poetul Daniel Corbu obligat să-şi configureze „Insula Dragonului”, pornind de la nevoia fratelui nostru, cititorul, care nu prea ne mai iubeşte, de „a vizualiza abstractul şi de a transcende vizibilul” (Gabriel Liiceanu), printr-o pluralitate de simboluri ce atentează permanent la ontologia identităţii, ştiut fiind că „lucrurile nu sunt ceea ce sunt”. Se înţelege că precedentul mimetic al Januviei este oglinda acestei Lumi ce nu poate fi exprimată deghizat şi esenţializat decât printr-un narativ al precarităţii fiinţei, încât „ceea-ce-fiinţează-în-şi-pentru-sine” este înfăţişat nu ca un gând, ci prin ceea ce nu are subzistenţă în sine, adică prin „sens recuperat readus în noi dintr-o presupusă (de mine) mitologie” (p.98), glosează însuşi autorul, prin vocea pictorului Eduard Bazon „atacat de dinlăuntru” şi decis, după moartea iubitei sale soţii, Rose Marie, într-un stupid accident de avion, să experimenteze învingerea limitelor, iluminarea divină sau „un purificator katharsis” capabil să-l transforme într-un „pustnic fără profeţii”. Cui prodest asemenea pustnici?! O întrebare de tipul „La ce bun poeţi? (Heidegger)
Tocmai această „ordine implacabilă” a morţii i-a influenţat „esenţial”, pictorului, „transcendenţa mea istorică”, cum notează chiar El, pe 8 septembrie într-un (pseudo)jurnal – viitorul „manuscris” găsit de Toby Vianu, impresarul şi nepotul său – de (auto)exilat pe o insulă pustie din Pacific. Desigur că nu poţi să nu-ţi aminteşti de Paul Gaugain care s-a retras în Tahiti, fără să fie atins însă de blestemul scrisului şi fără să-şi autoimpună interdicţii ivite doar pentru a fi încălcate! Nu ştii dacă Daniel Corbu îşi propune să scrie un roman sau un eseu, deşi el se acoperă cu spusa lui Forster, „povestea e umbra oricărui gen literar” (v. „Două foi de început”, p.8). De reţinut: doar „umbra”! În opinia noastră, citim un roman eseistic, un document postmodern „de întregire a biografiei unui mare artist” (v. „Un preambul necesar”, p.5), în primul rând chiar a biografiei interioare a lui Daniel Corbu, ce ar putea spune fără să greşească: Eduard Bazon sunt Eu plus „înţelepciunea de-a accepta ce nu se poate schimba”. Dar să ne întoarcem la povestea alter-ego-ului lui D. C., care a trăit aproximativ şapte ani pe o insulă, un analogon al Lumii, învingându-şi frica, sentimentul de „lagărofobie,” fatalitatea destinului şi teroarea amintirilor.
Începând cu cap. II, „Adevăratul stăpân al insulei, dragonul meloman”, (p.20), scris în 9 septembrie, fiul preotului Bazon din Frumoasa, ce „are patru babe la slujbă şi-un şarpe în altar”, prin plecarea definitivă „cu bilet fără întoarcere, ca în moarte”, ne obligă prin idei, stări,interogaţii, mirări emanate din „poveşti semnate de Mircea Eliade, Frazer sau Couchoud” să ne amintim împreună cu Elytis: „Doamne, cât albastru cheltuieşti ca să nu te vedem!”. Am inclus în demersul critic, mirarea poetului grec nu atât pentru a potenţa poetica tainei omniprezentă în întreaga scriitură, cât spre a sublinia voinţa naratorului „Insulei Dragonului” de a-l vedea în infinitul „albastru”, pe Dumnezeu, adică de a ne înţelege semnele/ simbolurile prin care comunicăm, mai filosofic, prin intermediul cărora ne refacem permanent legăturile vizuale şi intuitive cu migraţia în cerc a Lumii pierdute, pe care autoexilatul o reface cu ajutorul lui Hans, „tâmplar ca Iosif, tatăl lui Iisus, numai că nu în lemn, ci în termopane”. JANUVIA – în esenţă o ars poetica atemporală – are tocmai funcţia acestei restituiri ce ne permite saltul în lumea realului nevăzut, „a tot ce scapă privirii”. Nu trecem mai departe, până nu deschidem seria/ suita de întrebări: de ce dragonul (meloman?) este stăpânul insulei? Pentru că reprezintă monstrul primordial, întruchipare a haosului,? (Să nu uităm, acelaşi Daniel Corbu este autorul antologiei Documentele Haosului) Pentru că este legat simultan de pământ, apă, foc şi cer? Pentru că este păzitorul comorilor ascunse, simbol al forţei, stăpân asupra ciclurilor vieţii?
Nu întâmplător, în romanul ascezei scris de cel ce primeşte Premiul „Mihai Eminescu” al Academiei Române, pentru antologia, ediţie critică, Eonul Marelui Desant, 2009, ficţiunea/ aparenţa are un conţinut cognitiv cuprins într-o formă de clepsidră sacră – 33 de capitole cu titluri aparent explicative, în realitate metonimii, plus două „foi disparate” puse „la început” şi câteva note personale extrase „din studii de asceză şi din practicile yogine” – cu semnificaţie şi semn care spune mai mult decât arată. Lumea fizică a Januviei este în fapt o imitaţie tehnică a secolului XXI, o completare la insula lui Daniel Defoe, 1700; ea ne vorbeşte asemenea unei metafore vii, într-un limbaj figurat. Suprafaţa ei, aproape un ha. (97.050 metri pătraţi) ascunde un conţinut enigmatic, aproape magic. Pare să fie transfigurată teza lui Heraclit: „naturii îi place să se ascundă”. Şi o face bine, asemenea omului! Este insinuată teza că întreaga materie are o memorie spirituală, de care noi oamenii nu ţinem cont. Violarea identităţii lucrurilor, scoaterea acestora din suveranitatea propriei identităţi de către lucidul narator are drept scop, sub „vibraţia îndoielilor”, actualizarea capacităţii lor semantice.
Cap. III scris pe 17 şi pe 19 septembrie cu un titlu „Singurătatea ca dat natural. Valea Şerpilor. Săculeţii cu margosa. Cizme lungi din piele de taur” clarifică tipul de asceză ales ce „nu înseamnă o negare a civilizaţiei”. Dimpotrivă! Eroul ce-şi dăruieşte viaţa „propriei asceze” începe să creadă în „condiţia sacerdotului ascet, curăţat de praxisul şi capcanele vieţii cotidiene şi în forţa rugăciunii întru fortificarea sinelui” (p. 31), îşi aminteşte practicile budiste din Panciatantra, Ramayana şi Rig Veda, pentru a se convinge că asceza/ traiul în singurătate te fortifică, implică Biblia spre a ilustra cum „Cuvântul devine cuvinte”, cum „a lui Dumnezeu rostire” se poate transfigura în „Trup euharistic” etc. Toposul Lumii-carte bazat pe semantismul Cuvâtului, „ca la început”, în vederea sugerării unor semnificaţii arhetipale şi misterioase. „Misterul e sufletul cosmic pe care nu suntem în stare să-l percepem din cauza limitelor noastre pământeşti”, pare să fie convingerea autoexilatului. Aceasta pare să fie şi intenţia autorului care face indirect apologia insulelor, deşi susţine contrariul. Cum? Adăugându-le „marca personalităţilor: Samos şi Crotona sunt legate aproape ombilical de Pitagora, Lesbos de Sapho, cea mai mare poetă a antichităţii, Cnossos de Epimenide, maestrul riturilor cataharhice, Creta, insula tradiţiilor ezoterice (…). Dar insula insulelor, insula singurătăţii binecuvântate este Patmos. Prin apostolul ascet şi stâlp al creştinătăţii, Ioan, a devenit locul de naştere al Apocalipsei. O insulă învăluită în mister, pentru că aici a avut loc Revelaţia, adică descrierea unei iniţieri creştine. Ştiu că în limba germană la mai mulţi traducători apare „Revelaţia lui Ioan”, ceea ce e corect pentru că apocalipsa înseamnă revelaţie, dezvăluire, viziune” (pp.116-117). Întrebarea care urmează: „Poate semăna Januvia cu insula Patmos?” trădează forţa mitologică a insulei pe care fiecare o poartă în sine şi mesajul poetului D. C.: „fiecare om poartă în el o părticică a sufletului lumii care încearcă descifrarea sufletului cosmic”.
Capacitatea infinită de simbolizare proprie Januviei şi lucrurilor de pe aceasta, foarte multe aduse de Toby, cu elicopterul din Australia, ţine de permutabilitatea lor în sisteme de simbolizare diferite, încât multiplicarea identităţilor nu este decât multipla racordare la registre tematice la motive şi simboluri diferite: insula, comoara, peştera, dragonul, turturica, mirabilul şopron, osemintele naufragiatului necunoscut, Valea Şerpilor, Pavilionul Purei Singurătăţi, Dumnezeu, Moise, Rose Marie, Dalai Lama, margoza, scările, Tibetul, Parisul, hazardul, Faust, cadavrul rătăcit pe Oceanul Pacific etc. Altfel spus, la identităţile fizice finite de pe Januvia şi din Lume, Daniel Corbu le opune prin simbolism, calitatea infinită a asociativităţii lor. Acţionează efectul asemănărilor şi al corespondenţelor, dar şi al demonului ce îi îndeamnă pe artişti (cu predilecţie!?) să „spună mereu că fiecare lucru e altceva”. Desigur, corelaţiile posibile între lucruri, fiecare cu oricare altul – pe acest principiu se bazează poetul Daniel Corbu – care sunt, desigur, incomensurabil mai multe decât lucrurile din Univers, ca şi când, cum spune undeva Petru Creţia, „lumea esenţelor ar fi lacomă de lumea aparenţelor”. Singurul locuitor al Januviei (aşa să fie?) convins că locuieşte „într-un abis răsturnat” se întreabă nu doar retoric, dacă „până acum n-am purtat această insulă cu mine prin lume”. Cu siguranţă că a purtat-o! Dacă nu ar fi fost aşa, nu ar fi cumpărat Januvia „ca pe avanpostul Morţii”. Cititorul va fi observat că semnul plastic al insulei are o semnificaţie care-l transcende, o semnificaţie iconică pe care Daniel Corbu o multiplică în fiecare capitol şi pe care plantează o pădure de simboluri cu un potenţial inepuizabil de energie semantică, alimentat de eternul conflict „între ştiinţă şi religie”. (v. „Câteva însemnări disparate pe foile de final”, pp. 301-308, fragment din cartea lui Albert Einstein, Dumnezeu vs. Ştiinţa, 1921).
Premeditat, autorul situează romanul ascezei (subliniem, nu al ascetului cum s-ar putea înţelege la o lectură superficială) sub o dublă grilă hermeneutică. Pe de o parte cele treizeci şi trei de capitole ce tind să se închidă în procesul de fixare a „morţii fără rest” (v. „Secretul pregătirii sapienţiale pentru viaţa de apoi. Moartea fără rest”, pp.283-298). Pe de altă parte lectura univocă este înlocuită cu lectura plurivocă ce se bazează pe tendinţa de dezvoltare a oricărui simbol. În general este recunoscută suveranitatea pactului dintre artist şi operă ce duce la o lectură univocă a „Insulei Dragonului”, încât lectorul poate întocmi un util dicţionar al „limbajelor pierdute” capabil să limiteze tendinţa de dezvoltare naturală a oricărui simbol, cred eu, în maniera în care interpretează Mircea Eliade (un mentor, se pare, al lui Daniel Corbu?) simbolul sacru: dezvoltarea acestuia are loc în limitele semantismului originar/ imaginii (v. cap. VII, p.67). Altfel spus nicio modificare istorică a unui simbol (v. cap. XII, p.102) nu modifică structura simbolismului imanent.
23 septembrie – IV. „Păsări în sejur. Sălbaticul festin. Prima furtună” – pictorul, un erudit, îşi reaminteşte – teroarea amintirilor nu poate fi învinsă – de unde cunoaşte turturica diamant (din „Cîntarea cîntărilor”, din Robert Chester şi desigur din poemul lui Shakespeare „The Phoenix and the Turtie”), încearcă „liniştea singurătăţii şi singurătatea liniştii”, suferă de acrofobie cronică, constată potenţarea poeziei Januviei, rămâne interesat de „realitatea spiritului”, îşi notează ideile mai vechi, „după care la originea universului se află elanul unei conştiinţe pure, conştiinţa divină şi că întreaga materie are o memorie spirituală”, face plimbări „de imbecilitate curativă”, stă de vorbă cu Parsifal/ Marele Dragon pe care-l umanizează cu „Nocturnă” de Chopin etc., adică transformă Insula Dragonului într-un „living simbol”, cazul-limită semiotic, când semnul îşi păstrează identitatea prin schimbare. Astfel, cititorul este atras în sfera indeterminării principiale care guvernează drumul ascezei ce pune accentul pe mister, pe modul de proliferare a lecturilor infinite, pe latura de inefabil şi incomensurabil ce-i scapă naratorului ce se povesteşte pe sine, surprins că două lucruri l-ar putea schimba esenţial: frica de tot şi de toate şi lăcomia de absolut!
În „30 septembrie” ia hotărârea să picteze din nou, demonstrând că ut pictura poesis, iar în „3 octombrie”, prin implicarea oniricului (v. cap.V. „Visele ca prelungire a vieţii. Yamaha şi peştii. Sunt eadum omnia semper”) se insinuează tot mai agresiv sincretismul simbolic, îşi face loc principiul polivalenţei mitului privatizat şi, în numele lui, al posibilelor interpretări nelimitate. Obligând semnul/ simbolul/ ideea să ceară, nu să ofere o interpretare, Daniel Corbu îşi ameninţă – estetic vorbind – cititorul inocent, ce crede că a întâlnit o carte de aventuri, cu blocajul hermeneutic, vorbindu-i despre ştiinţa sufletului, ideea dezmărginirii, de traversarea într-o singurătate discutabilă (nu ştiu dacă mai eşti singur când pictezi, scrii, beneficiezi de toate cuceririle civilizaţiei secolului XXI, şi îi poţi visa tablourile lui Chagall, Dali etc.) a „utopiei dorinţei”. Această situaţie atipică survine din faptul că autoexilatul, primul hermeneut al insulei-semn, este el însuşi un semn ce locuieşte „într-un abis răsturnat” (v, cap. VI, p.57), vrea să se întâlnească „cu Dumnezeu, Marele Arhitect şi să-i pună câteva întrebări” (p.12), caută sensurile limbajului simbolic pierdut, organizate în suprastructura spirituală a Lumii. Dacă la Homer, „sensul drumului” este „necunoscutul”, pentru Tezeu şi „acasă”, pentru Ulise, Eduard Bazon se percepe un Janus bifrons, asumându-şi ambele sensuri! Necunoscutul se află întotdeauna acasă! Adică, în noi…
Posibilul blocaj hermenetic, insinuat, în opinia noastră, programatic în „romanul ascezei”, pe care ar putea să-l trăiască cititorul inocent, îşi află rădăcinile în faptul că fiecare simbol trimite dincolo de el, dar şi în participarea mistică a locuitorului din Pavilionul Purei Singurătăţi, la imaginarea afectivă a „marilor mituri”: erosului, thanatosului, interdicţiei, dragonului, apocalipsei, prieteniei, timpului, comorii, creaţiei etc. şi, nu în ultimul rând, în „Religia lui Buddha, religie a interiorităţii şi a iluminărilor” care susţine că „în fiecare om se află o amprentă divină care aşteaptă să fie descoperită”. Teoria interiorităţii, scumpă oricărui artist, pleacă de la utopia că tot ce „e înafara noastră e iluzoriu, efemer” (v. 28 octombrie, VII. „Două luni pe insulă. Călătorii interioare. Darma şi Karma. Draco volans, şopârla cu aripi”, p.62). Naratorul omnipotent, omniscient şi ubicuu ştie că mitologiile europene, asiatice, sud-americane etc. interferate în alchimia „manualului de asceză” sunt în realitate depozite de sensuri ce se cer actualizate, tocmai pentru că sunt aşezate pe un teren epic de factură religioasă.
În cazul primului roman al poetului Daniel Corbu (Plimbarea prin flăcări, 1998; Preludii pentru trompetă şi patru pereţi, 1992; Spre fericitul Nicăieri, 1995; Cântece de amăgit întunericul, 1996; Manualul Bunului Singuratic, 1997; Duminica fără sfârşit, 1998; Cartea urmelor,2001; Evanghelia după Corbu şi alte poeme, 2006 etc.) mitologia are valoarea unei structuri apriorice, ce asigură existenţa spaţiului intersubiectiv, care permite cunoaştere de tip artistic. „Januvia” confirmă teza că mitologia topită în scriitură este ficţiunea (in)conştientă a unei rase, dar şi invenţia autorului contaminat de Dante, Shakespeare, Cervantes, Goethe, Eliade, Cioran etc. Cele 33 de capitole sugerează preluarea liber-estetică a miturilor, simbolurilor, eresurilor, credinţa poetică/ poietică a pictorului – simbolul etern al artistului – pentru care transplantul mitologic nu exclude inadecvarea, incongruenţa şi incompatibilitatea. Aşa s-ar putea explica impresia de „abis răsturnat”, deoarece transplantul mitologic migrează din comunitatea culturală – de conştiinţă – către comunitatea religioasă – de credinţă.
Când notează pe 10 noiembrie în caietul „de format aproape A3, legat în piele”, cap. VIII. „Cătina albă. Melancolia ca rană a frumuseţii. Apocalipsa după Olive,”, p.67, pictorul, repet un alter-ego al poetului Daniel Corbu, ajunge la concluzia că „tot ce vine din tine cu credinţă, sincer, puternic e salvator de tine. Salvarea ta eşti Tu”. Simbolismul artistic este primordial în receptarea Januviei, care nu înseamnă ataşare oarbă de semn şi de puterea/ fascinaţia lui magică, ci intersubiectivitate şi interferenţă între un spaţiu religios şi unul cultural-profan, ce are ca principală funcţie diversificarea spaţiilor de expresivitate şi a codurilor supralingvistice (v. cap. IX. „Avanpostul morţii. Arta fugilor şi arta refugiilor…”, p.76). Sincretismul simbolic de proporţii homerice, „orgoliul memoriei” celui ce încalcă interdicţiile (auto)impuse, mai ales, aşteptarea şi scrisul, „iubirea care mişcă sori şi stele”, teroarea absenţei etc. potenţează criza hermeneutică, încât spontaneitatea descifrării semnificaţiilor simbolice nu mai este cu putinţă! Miercuri 21 noiembrie când notează cap. X. „Absenţa ca teroare. Lilieci de mâncare. Comoara din peşteră”, p.88,, Eduard ajunge la concluzia că în insula sa aurul descoperit, nu are nici o valoare. Lucrurile au doar valoarea pe care le-o acordăm!
Nu e greu de observat că „romanul ascezei” cere un lector eficient/ competent capabil să stăpânească un cod cultural universal, capabil să traducă mitologia asimilată şi recreată neostentativ de Daniel Corbu, în condiţiile exploziei informaţionale şi a contaminării unor spaţii culturale atât de diferite, încât configuraţia postmodernă a statutului ideatic al scriiturii are aerul suspect al unei glosse postmoderniste. Geneza tradiţională a universului simbolic al romanului exotic Januvia la care au participat doar frânturi de coduri şi „ruperi” motivate subiectiv, urmând poetica tainei îi asigură scriiturii un statut enigmatic, sacru, condamnându-l la un ezoterism în marginea căruia se pot brodi infinite lecturi şi tot atâtea argumente pentru o „operă deschisă”, în care semnele apar şi dispar când te aştepţi mai puţin (v. însemnările din 28 noiembrie şi 1 decembrie incluse în cap. XI. „Interminabile furtuni. Fascicolul de lumină. Contele de Saint Germain şi Laboratorul alchimic”, p. 95, unde naratorul include în text, deloc întâmplător, triunghiul simbolic, aparent incompatibil: Einstein, Faust şi contele de Saint Germain, dar şi pe controversatul Dracula). Autorul romanului pe care cititorii de poezie îl cunosc din volumele: Refugii postmoderne, 2007; Apocalipsa de fiecare zi, 2009; Poftiţi, Domnule Kafka, 2012; Noi veşti despre pasărea oarbă Dali, 2012; Ferestrele oarbe, 2016 etc. intuieşte că a dispărut, dacă a existat vreodată!, spiritul obiectiv capabil să creeze coduri (supra)lingvistice unitare şi un spaţiu unic de expresivitate universal decodabilă, încât ocultarea sensului bazată pe cultul indeterminării, dar şi pe recunoaşterea deschisă a noului statut al literaturii ce a pierdut contactul cu idealului şi transcendenţa se impune parcă de la sine.
Să însemne oare pentru scriitorul D. Corbu retragerea în spatele unei „morfologii” fără denotat real, negativitatea propriului parcurs al „romanului ascezei”, abdicarea (ne)ipocrită de la ontologia pădurilor de simboluri semănate în scriitură, „dincolo de logică şi cuvinte”, cum ar spune Buddha? Se refuză în principiu, romanul Januvia, receptării/ traducerii şi explicării? Oricum cititorul este obligat să opteze între ocultarea sensului (închiderea Textului în negativul semnificaţii) sau în teoria „operei deschise” ale cărei origini se află în distincţia făcută de Goethe între alegoria legată de univocitate şi simbolul ce acreditează şi potenţează plurivocitatea „fantasmagoriei” lui Eduard Bazon!

(continuarea în numărul următor al revistei)
*Daniel Corbu, JANUVIA. Insula Dragonului – romanul ascezei, Editura Princeps, Multimedia, Iaşi, 2017

Cristina ȘTEFAN

CEZARINA ADAMESCU – TETRALOGIE MARIN PREDA

Patru volume despre viața și opera lui Marin Preda, scrise în anii 2014-2015 de Cezarina Adamescu, pot constitui o întreagă ediție critică, dar și o monografie amplă, romanțată, a celui mai iubit prozator român din veacul trecut. Pentru Cezarina Adamescu, ea însăși un scriitor de anvergură, prolific și dedicat scrisului cu întreaga viață, Marin Preda a rămas „o personalitate titanică, ce constituia pentru mine un model”.
Fără tăgadă, cărțile Cezarinei Adamescu, dar și articolele de critică, bibliografia și comentariile cu referire la integrala Marin Preda, denotă nu numai pasiune pentru opera predistă, dar și știința teoriei și istoriei literare care l-a așezat pe scriitor în panteonul nemuririi.
Privind înapoi cu speranță – eseu monografic asupra operei lui Marin Preda, Editura InfoRapArt, 2014, începe cu confesiunea autoarei în Scrisul ca temei de rămânere care motivează acest demers critic în cele mai sincere și juste mărturisiri:
„Cert e că m-am lăsat prinsă în această aventură livrescă, fără să-i pun graniță sau limite. Ce-a ieșit? Ceva ce nu bănuiam la început când am scris recenzia la cartea lui Sorin Preda despre Moromeții. Ultimul capitol. Ea a fost țâțâna, bobârnacul care m-au propulsat în lumea fascinantă a cărților pe care le-am avut la căpătâi toată copilăria, toată adolescența, toată maturitatea și începutul acestei senectuți la care mă aflu”. Volumul cuprinde povestea Moromeților în tandem cu viața reală a scriitorului, remarcabilă fiind documentarea autoarei pe mai multe planuri biografice, extrasele din cronicile vremii fiind comentate, coroborate, deslușite. Începând cu date necunoscute marelui public ale filmului Moromeții al lui Stere Gulea, cu premiera în 1987, până la argumentarea și analiza caracterului scriitorului Marin Preda (bunătatea și dreptatea lui erau copleșitoare), Cezarina Adamescu reușește o cronică a vieții scriitorului din mai multe planuri biografice și critice.
Unitatea acestor direcții diferite de analiză și studiu va fi fost demonstrată la finalul volumului. Dar până acolo iată câțiva vectori din analiza rodnică a Cezarinei Adamescu intitulată modest „eseu monografic”, dar cu certe caracteristici ale unei ediții critice complete, exegetice. Tematicile dezvoltate cuprind:
– Memoriala lui Sorin Preda, Moromeții. Ultimul capitol – „o forță extraordinară a evocării”, cu un limbaj „plin de umor și de tâlcuri pe care doar siliștenii le înțeleg”.
– Marin Preda – o conștiință a neamului. 34 de ani fără cel mai iubit dintre pământeni – omagiu scriitorului de neegalat încă pentru că ajungea la esențe, „prin amănunte, prin detalii semnificative, prin nuanțe de interpretare, ajungea la timp potrivit la miez, la fundamentul problemei tratate”.
– Dinamica lumii lui Marin Preda, fiind „observator neobosit al comportamentului oamenilor, pe un tărâm miraculos care este satul moromețian”.
– Personajul Moromete, „poarta de intrare a lui Marin Preda în lumea literară”.
– Considerente la recitirea romanului Viața ca o pradă.
– Critica despre opera predistă.
Întreaga structură a cărții Privind înapoi cu speranță este fundamentată pe analiza dublă realizată de autoare: caracteristicile scrisului lui Marin Preda și al impactului său asupra epocii contemporane literare, dar și Omul Marin Preda, în relaționare cu scriitorii și criticii epocii.
Un alt aspect semnificativ ar fi metoda romanescă a volumului, viața și opera lui Marin Preda sunt decelate auctorial de un personaj central, autoarea, de aceea epicul are nuanțe de povestire, focusată pe mrejele și uimirile Cezarinei la lecturile reluate acum, la vârsta maturității intelectuale și privindu-și mentorul, înțelegându-i scrisul, cu ochi de profesionist.
Este în această carte un anume entuziasm de cititor profund marcat, iar celelalte trei volume dedicate lui Marin Preda vin să întregească acest demers lăudabil.
Tot în anul 2014, Cezarina Adamescu tipărește al doilea volum dedicat, sub titlul Marin Preda – un drum al memoriei, la aceeași editură InfoRapArt, subtitlu: eseu memorialistic – partea a II-a. Memorie, neuitare, comparabilitate, admirație sunt cuprinse în explicații sincere, dar devotate acestui prozator: „Cu Marin Preda s-a întâmplat următorul fapt: i-am citit în tinerețe operele de maturitate, operele scrise aproximativ la vârsta mea de acum. M-a subjugat, m-a cucerit.” Iar eseurile, recenziile, comentariile la opera lui Marin Preda vin să alcătuiască o bibliotecă în rezumat a acestor lucrări, sub auspiciile unei admirații profunde pentru, așa cum declară autoarea, „reperul fundamental și modelul suprem al creatorului total și nedisimulat”.
Aici, recenziile își accentuează caracterul romanesc al comentariilor, ca și cum autoarea retrăiește scrisul prozatorului, o lectură caldă, participativă, transformând recenzorul și recenzatul într-un tandem literar.
La cartea Jurnal intim. Carnete de atelier, publicată la Cartex Serv în 2007, cu o prefață de Eugen Simion, analizele se axează mult pe omul Marin Preda, pe trăirile sale sufletești, pe opțiunile sale sentimentale:
„Adâncindu-ne în lectura acestor pagini confesive, întâlnim un Preda bântuit de îndoieli și neliniști, dar, în același timp, puternic, de o luciditate extremă, analizându-și, fără să se cruțe, toate trăirile, toate intențiile, întorcându-și sufletul pe toate fețele.”
Continuând cu Carnet de atelier al romanului Risipitorii și Delirul – între vocație, aspirație și inspirație, finalizând volumul cu Arta naratorului în Marele singuratic, Cezarina Adamescu reușește în acest al doilea volum un adevărat manual de literatură, din care s-ar putea foarte bine constitui subiecte comentate la orice examen de bacalaureat sau universitare, întrucât bibliografia este bine exemplificată, limpede folosită, iar reperele punctate sunt borne pe itinerarul operei lui Marin Preda, explicite și evidente.
Încă două volume: 35 de ani fără Marin Preda și În așteptarea lui Moromete, editate în 2015, întregesc ediția critică în discuție, tetralogia însumând peste 1000 de pagini și vin, printre alte sute de creații dedicate marelui prozator, să sporească viziunea amplă și, de ce nu, grandioasă, asupra acestei personalități extraordinare a literaturii române, Marin Preda.
Această ediție critică, de 1000 de pagini, strânge bună parte din ce s-a scris despre Marin Preda, dar predomină părerile personale ale autoarei. Chiar în cartea În așteptarea lui Moromete, unde autoarea pornește de la volumul nepotului de frate, Sorin Preda, Moromeții. Ultimul capitol, tonul romanesc ne deschide viața interioară, sufletul lui Marin Preda, iată, la a doua privire, prin ochii celui care este rudă de sânge cu mare prozator.
„Și pentru că nimeni nu știe a reda mai fidel tăcerile pline de tâlc, ezitările, atmosfera rurală din Siliștea-Gumești, lumea satului moromețian, așa cum a fost ea odinioară, pe vremea când salcâmul nu era tăiat și vândut lui Bălosu și nici rumoarea și verva politică din fierăria lui Iocan nu s-au stins încă, iată că Sorin Preda s-a încumetat să le aducă înapoi, pentru o vreme și pentru încă o vreme și pentru toate vremurile care au fost, care sunt și care vor veni, dacă Timpul va mai avea puțintică răbdare cu oamenii.”
Creația culturală a Cezarinei Adamescu consacrată vieții și operei lui Marin Preda, scrisă dual, romanesc și documentar-informativ, reprezintă un vârf de erudiție în opera scriitoarei, un punct culminant în îndelungata sa carieră literară. Opiniile sale estetice, dar și rezultatele unei atente cercetări documentare pot face subiectul unor aplicații atât teoretice cât și practice în literatura de specialitate, ori de aceea, lucrarea se încadrează perfect la interesul didactic. O felicit și îi mulțumesc și eu, cu modestie, pentru această completă lecție de dragoste față de cultura română.

Nota bene: sunt foarte legată de această excepțională lucrare: Sae Preda, fratele uriașului scriitor, a murit aici, la Bacău, înmormântat prin grija unor rude dragi, în cimitirul din Cartierul CFR. La înmormântare nu a fost nimeni dintre scriitori, nici rude, deși mai are rude parte din intelectualitatea băcăuană. Când i-am aprins lumânarea m-am gândit la Marin Preda, la fiii lui Sae Preda, Sorin și Marin, cel de-al doilea fiind înmormântat tot la noi, la Bacău, în Cimitirul Central. O floare pentru acești neștiuți urmași ai Moromeților, flori multe pentru cea care i-a adus în nemurirea cuvântului scris, Cezarina Adamescu.

Distribuie: