Propoziții pretențioase – Acetili
Spirt? Acide substanțe acetice!
N-o să mai pot cânta niciodată! Lacrimi și plângeri de milă-mi. ,,Abătuși asupră-mi toate relele, Doamne!” Soluția ,,acetică” n-ar fi dat roade, n-aș fi simțit nimic. Vindecarea pielii mi-a dat posibilitatea să verific întregul deget și să constat dezamăgit că la atingere simțirile indică un soi de amorțeală. Cu gândul că se va risipi în timp. Așa cum am sperat prin clasa a VIII-a că radiusul antebrațului stâng – uz corect, mâna-i segmentul prehensil – se va îndrepta după ghinionul de a fi prins între colegul Radu și-o năzbâtioasă piatră întâmplată pe asfaltul terenului de sport al Școlii nr. 17 Buzău. Și nu s-a materializat niciodată. Abia atunci am simțit ce înseamnă să ai alt ansamblu braț-antebraț-mână, o străină curbată se chinuia să ia poziție corectă, să apuce gâtul viorii și să i-l rupă-n două mii de fărâme muzicale. Deloc. Luxația mea fusese totuși o fractură, a cărei fisură lăsase calciu cât să se simtă la orice manevră de tragere pe mână ca acinele pe ciorchinele de strugure. Abrogam, începând cu acea ocaziune, toate planurile de violonist prima, poziție în care accedea nu oricine, nu oricum și nu oricând.
Lamentările interne ulterioare aveau bază solidă, fizic, permisiunile se reduseseră considerabil, puteau să mă frece cu toate alifiile doctorii, să mă ungă cu gaz babele, să-mi fi dat în regim propriu cu cele mai năstrușnice soluții lichide și n-aș fi readus acestor părți ale membrului stâng – din păcate cel mai afectat dintre toate, deh mai bleandă – starea inițială. Vă mărturisesc că am ajuns până acolo cu mintea unde metoda restaurării inverse a accidentului mi-ar fi servit de resetare. ,,Pun antebrațul pe buturugă, îi trag una, se îndreaptă, sufăr cât oi suferi și mă fac bine.” Dintre scenariile mai blânde, îmi închipuiam că prin presare cu o greutate mare, timp de câteva ore, curbura se va ameliora. La 14 ani neîmpliniți și porcii zboară, darămite acerele ce se pot avânta până pe Lună. Și-am încercat destule. În van.
Cu timpul se ameliorează și nădejdea, și deznădejdea. Și-așa, mare performanță nu mi-a fost dat să fac, nici de lăutar, nici de prins tinichele unele de altele, cu învățatul clacasem tocmai când să accesez pe rând școala militară de muzică și facultatea – la jumătate ajunsesem să mă sperii de mine însumi cum și până unde raționamentele se postaseră; așa se întâmplă cu noi toți, avem un moment de glorie, după care abia mai știm cine și de ce suntem -, din electrician cu diplomă devenisem lăcătuș mecanic, din violonist cu pretenții la concert maestru – deși Gabi Miu mă tocmise în liceu în poziția amintită, dar pe note populare -, mă transformasem în lălăitor de hore și sârbe, din pretendent la meseria de profesor de matematici, dacă mai știam ce conține teorema lui Thales. Cine-am fost și cine-am ajuns. Englezește: a big nothing.
Prin urmare, înainte. Pierdut reflexe, pierdut simțuri…. Le declar nule. Am câștigat totuși diverse îndeletniciri – chiar și ca teoretician chimist mă descurcam bine în perioada de glorie, nu însă pentru toată pleiada de catene, esteri…, ,,descompuși” din familia acililor (dicționarul a găsit la acilate gama întreagă de conjugări; parcă și văd profesioniștii spunându-și: ,,Acilași, stimate colega, ceva de dimineață până la ora asta?”, la care…: ,,Desigur, dar știți, domnule coleg, acilezi azi, mâine și te trezești într-o zi azvârlit la prepararea sodei caustice.”; ori la școală: ,,Să-mi acileze cineva dintre voi doi….”; ,,Acilați, vă rog, la ora de laborator…”; ca rememorare: ,,Ți-aduci aminte, dragă, cum acilase tov profesor…”; odinioară: ,,Elevii clasei a 11-a acilară…”; imaginativ: ,,O puserăm de-o acilată.”; în fine: ,,Acilând…”).
Altele nu-mi trec prin minte.
