Spații culturale nr. 55 (4)
Nicolae MIHAI
În aşteptarea dimineţii
Fără somn bătutul la uşă când
lumina zilei nu s-a trezit încă
visele cobor scările cu grijă
iar ochii întrebători dezleagă
în şoaptă hieroglife din cronici
răcoroase
în răgazul tăcerii absolute
dintre o floare şi o altă floare
albina îndrumă şi îmbie
pe drumeţ cu braţele deschise
grele miresme chicotind
prin boschete
întreabă trandafirii ce şi cum
în curând vei afla
că o altă zi te caută pe-acasă
Promisiuni
Strigătele amantului
prins la furat promisiuni
pot incendia ferestre
în arta de a trişa
inima acompaniată
de verbele strict necesare
ia decizii
pentru o altă identitate
în risipiri de cuget
cu degetul la tâmplă
doar ploaia îi pândeşte
gândul în desfrâu
Indiferenţă
Indiferenţa unora mă citeşte lacomă
şi atunci încep să adun
şansele vindecării fără să cer nimic
de la nimeni
îmi fac drum cum pot prin zgomotul
privirilor flecare
ce odată lansate dau buzna
mă împing şi saltă în jurul meu
ca o horă de iele turbate
în colbul lăsat e un du-te vino
de murmure intens colorate
zvâcnind în timpane levitând
în hematii
încerc să înţeleg neputinţa răbdării
suverane de-a răzbate în picioarele goale
mlaştina gândului de prisos
Semnătura umbrei mele
În hăţişul timpului umbra mea
răsturnată în nisipul fierbinte
rămâne o vreme în carantină
împrumută câte ceva din armonia
unui zâmbet de pasăre înflorit
în colţul gurii până când
lăcrimând începe să curgă
să se destrame …
umbra mea – părere şovăielnică –
nu mai aleargă după fetişcane
e canişul de o vârstă cu mine culcat
pe spate pentru o rază neprihănită
de soare
Mâine va împlini 67 de ani.
Stele de Crăciun
Stele fără adăpost
pândesc uşa astă-seară
se strigă între ele pe nume
glasul lor văzut licărind
împodobeşte
pomul de Crăciun
cu sfaturi şi vorbe bune
născătoare de spirit
întrebate pe cine caută
sar pragul casei speriate
şi fug care-încotro chicotind
pe când lumânările sfătuite
să tacă
pe ramuri de brad se aprind
Niciodată
Această clipă fără nici o dată
trăită singură cât o întrebare
pusă unui fluture solitar
ce guvernează cu nechibzuinţă
flăcările unui foc de tabără
această clipă aminteşte
despre împăcarea cu sine
alungată din orizonturi
pentru că nu ştie să implore
să conteste trăirea fără de cezură
purtând semnătura destinului –
NEVERMORE
Nina Elena PLOPEANU
Omul cu bocancii mari
– Cum te cheamă, omule?
– Nae, mă cheamă.
– Și, de la cine ai bocancii?
– I-am primit moștenire de la tata și de la bunicul.
– Altceva n-au avut să-ți lase? Nu vezi că ți-s mari?
– Bocancii aceștia i-am vrut. Ei îmi țin de foame și de sete, mă apără de soare și de ger.
– Dar, cum ai reușit să-i primești?
– Când a fost să mă nasc, mama, îngrijorată că nu voiam să vin pe lume, m-a rugat cu lacrimi în ochi: „hai, puiul mamei, ieși odată că-ți voi da viață veșnică și o întreagă împărăție”. Eu, știind că n-are de unde, i-am zis: „ba o să-mi dai ce ți-oi cere eu, restul o să-mi iau singur”. Când am crescut, i-am cerut mamei să-ți țină făgăduiala. „Ei, bine, acum, să-mi dai bocancii pe care i-au purtat tata și bunicul”. Bocancii aceștia au fost călăuza mea în viață. Tot timpul m-au îndemnat să-mi doresc mai mult și mai mult. Când întâmpin vreo greutate, scot bocancii, îi șterg de praf, îi lustruiesc, îi mângâi și îi întreb: „Tovarăși bocanci, spuneți-mi, cum rezolv problema ce mă apasă?”. Și bocancii mă învață cum să fac, cum să dreg, să fie totul bine.
– Și ce te-au învățat bocancii?
– M-au învățat să-mi construiesc propria țară.
– Dar, de ce vrei să fii conducător?
– Să se mire cine întreabă!
– Un conducător este înțelept. Își conduce poporul spre bunăstare. Tu cum vei face asta?
– Voi construi fabrici și uzine, voi fabrica tractoare și combine .
– Ce ți-au spus bocancii să-i înveți pe oameni?
– Să fie muncitori, cinstiți, supuși.
– Și cum vei face ca supușii să te asculte?
– Voi clădi Omul Nou, muncitor, docil, erou al muncii, apărător al păcii.
– Și cum vei vrea să ți se adreseze Omul Nou?
– Viteazule, Dreptule, Bunule.
– Cu cei din afara țării cum o să te porți?
– O să fiu prietin cu toți.
– Cu cine o să te aliezi?
– Și cu unii și cu alții.
– Cine îți vor fi sfetnicii?
– Nevasta, copiii și cei de-un neam cu mine.
– Ce-ți vor spune bocancii când vei îmbătrâni?
– Să las locul altuia.
– Vei face așa ceva?
– Când va face plopul pere și răchita micșunele.
– Dar, de ce nu vei mai asculta bocancii?
– Pentru că-mi vor spune că m-am întins mai mult decât mi-e pătura.
Cornelia
IONESCU CIURUMELEA
Smuls din infernul tăcerii…
sângele meu clocoteşte…
pulsul meu… urlă…
îşi loveşte tâmpla de lună…
nevrotic pendul
între frigul astral şi teama carnală…
între osânda iubirii şi angoasa polară…
între minutul sublim şi tămâia arsă-n altar…
Fiecare clipă e un păcat milenar…
Fiecare silabă mă sfâşie cu disperare…
Ard în poem… într-o excentrică sinucidere…
Mi-l scriu pe piele…
de parcă aş semna o capitulare…
***
De parcă-aş semna o capitulare…
pe vulnerabila-mi piele…
pe nervoasa mea carne…
pe nevrotica mea aşteptare…
desenez o rană esenţială…
c-o tristeţe capricioasă….
c-o linişte imperială a căderii de frunză…
c-o însingurare stratificată …
Desenez ultima zbatere
ce mi se aşază pe coapsă…
brumă însângerată…
şi strigătul viu al epidermei…
croncănit al ciorilor albe…
Desenez…
e singurul leac pentru singurătate…
***
Singurul leac pentru singurătate…
cuvintele…
vină a sângelui…
mă acuză inchizitor…
îmi redefinesc al fiinţei absurd…
îmi seduc pielea… oasele… carnea…
devin ambiguităţi de nervuri viscerale…
Se desprind… fantasme lichide… spirale…
Îmi schimbă chip după chip
cu sarcasm de actor…
Sunt… eterice… neprihănite plutiri…
amăgiri frivole…
extaz şi marasm…
utopice colivii…
narcoticul basm…
Sunt evadări din spaţiul anost
ce ştrangulează chinuitor…
Într-o excentrică sinucidere…
le port în fiece por… capriciu… povară şi zbor…
***
Capriciu… povară de zbor…
acest albastru fluid… întâmplat între noi
l-am înfierat pe pietrele noastre de trup…
cu imposibila perfecţiune a buzelor…
latente dureri dezgropând
din incredibil de vechi straturi de lut …
Acest poem… devorator… mă ucide-n cuvinte… lucid…
îşi dilată pupilele… fiindcă e scris
cu mistică… caustică frică…
Prin a lui armură de fier… săgetează un albastru fluid
ce-mi scutură umerii de temeri copleşitoare…
şi-mi pulverizează sângele spre azimut…
Prin pulsul oaselor tale… argonaut…
caut definiţia ţărmului… un alt început…
***
Caut definiţia ţărmului… un alt început…
Mă arunc în golul de timp al inimii tale…
cu nobilul meu anotimp…
în galben delir….
cu frica spălată-n neştiutoare ninsoare…
Preț de-o lacrimă… două… sunt cascadoare …
mă arunc în miros de pelin…
în magnetismul plânsului tău…
Trec prin foc… îndur chin…
bruma ochiului… ţi-o respir… fiindcă… iubite… sunt un fachir…
Sunt un cavaler în turnir…
Sunt un vizir…
Prospeţimea sângelui tău mi se cuvine… e bir…
o învelesc pe drumul mătăsii în amintiri de caşmir….
o ascund în pumni… îmi fac pielea chimir…
o beau ca pe un drog… un venin…
Sunt rapace vampir… devorez nobilul meu anotimp…
prin golul inimii tale… în galben delir…
***
În galben delir…
trăim o trecere esenţială spre dragoste… dar…
ne aşteaptă… inefabil… un extrem de clar asfinţit…
De aceea… iubite… refuz să mă doară
acest cinic poem… mutilat şi strivit…
un alter ego…
ce-mi reprimă visul de înălţare…
de aceea… călău al silabelor-stele…
jonglez cu a lor singurătate…
le atârn în ştreanguri… într-un joc cabotin…
le articulez mustita tăcere…
le scriu evadarea din epidermă de şarpe…
Otrăvuri de luturi infirme… chircite în sare…
mă lasă orfană de propria-mi moarte…
fiindcă… mă descompun în delir de visare…
***
În delir de visare… aripa smulsă de tine…
mi-o cred… iarăşi… îmbăţişare nocturnă… chemare…
Prin catacombe de vis… cineva îmi strigă-n timpane
că eşti un prinţ însetat…
întronat în jilţul de apă al ochiului meu…
că mă bei din potir dantelat în granit…
iertându-mi păcatul nedefinit…
desferecându-mi privirea din putregaiuri de pleoapă…
În geometriile nopţii… lacrimi aşteaptă…
devenite… iubite… otravă tăioasă…
Fracţia zborului rupt ţi-a biruit argila setoasă…
pentru care… la ferestre… în zdrenţe… milenar… ţi-am cerşit…
În delir de visare mi-am pus armura de sare…
mi-am dat cutezanţa unui pursânge…
Îţi va scoate… în turnirul sălbatic…
Frigul simbolic… aşchia veche din sânge…
***
Frigul… aşchia veche de sânge…
durere difuză…
se prăvălea în ziua aceea
peste mormane de frunze…
duios… fumegând…
Într-un octombrie trist
cuvintele deveneau
ecuaţii de păsări…
labirint de cenuşă…
Tulburate… buzele noastre se respirau…
în dramatice sângerări de absurd…
şi… pierdute în confuzii eterne…
în transcendenţe astrale…
ucideau orice urmă de teamă…
sinucigaşe…
în crepusculare atingeri….
capitulând….
****
