Spații culturale nr. 55 (3)

Petrache PLOPEANU

Acesta-i plinul din mine și acesta e golul!
exclamă cu gura plină de rodii
și-o bucată de pepene alb
cel ce vorbește în dodii
cu-atolul
și mai ia o gură de izmă.

Golul din cizmă,
prea-plinul din pizmă,
l-au făcut să îngâne zeama curgând pe bărbie
spre gât, spre piept, spre buric
cu sunete pline de gol ce învie
Plinul Înalt, ce tot sare dulceag
ca o sare uimită de-un puric
în tigaia celestă.

Plinul umplut cu smochine uscate
atârnând jumătate din măsura incestă
s-a golit jumătate,
oratorul s-a copt la o oră de spus,
belicoase silabe ce-au clocit la apus,
s-au trezit înecate în sucuri ,
au strigat după unii și 2…

Alte trucuri,
sfinte trucuri de sfinți,
mestecate în limbă, mestecate în dinți…

…Doar eram bucătarul Judecății de-Apoi!

Ion ROȘIORU

Pantunuri

630

Prin parcări ştrengarii fură ştergătoare de parbriz
Şi pândesc chilipirgiul care-i musai să apară.
Stau s-aleg între Moscheea şi taverna lui Hafiz
Şi aştept să cânte cucul răguşit a treia oară!

631

Zefirul are-un aer de înger obosit
Şi verdele se stinge sub pojghiţa de ceară.
Te prinde-n mreajă zarea. Aştept la foc mocnit.
Eşti fosta dimineaţă. Sunt viitoarea seară!

632

De-atâta soare vârsta femeii se-nteţește
Şi tocurile-i intră în bitumul topit.
Valtrapul negru timpul pe cal mi-l potrivește
Şi bate-un clopot numai de mine auzit!

633

Avea un veac şi jumătate trăsura şi mai rezista,
Dar nu-şi mai aducea aminte de vizitii şi nici de cai.
I-am arătat o poză veche făcută la plecarea ta
Şi ea mi-a confirmat că vina acelei fugi doar tu o ai!

634

O, sala tronului ce goală părea cu regele în ea
Când vântul se umfla pe hornuri din cale fumul să-l întoarne!
Singurătatea mea de mână cu fosta glorie venea
Hipnotizându-mi armăsarii ce-aveau în iad să mă răstoarne!

635

Urletul premonitoriu a pustiu şi-a jale vine
Şi-n amiaza verticală plouă cu săgeţi de foc.
Uliţa pavată-odată cu suspine după tine
Azi îmi curmă paşii şubrezi la intrarea în padoc!

636

Lucrători cu şapcă albă şi privire încruntată
Scot din rădăcini cu sapa anghinarea din scuar.
Revopsită e, politic, banca unde tu odată
Ai conclus că e momentul din fiinţă să-ţi dispar!

637

Personalizat, de astăzi, parcul casei de cultură
Poartă numele, chiar dacă insipid, al unui fost.
N-am făcut şi nu voi face niciodată tevatură,
Bucurându-mă-n tăcere de statutul meu anost!

638

Putrezeşte luntrea veche în stufişul de pe lac.
Vitele să se adape nu mai vin demult nici ele.
Muşeţelului prin iarbă temenele nu-i mai fac.
Către vară se scurtează toate drumurile mele!

639

Plutea pe Dunăre-o proteză de invalid din alt război
Şi nu i-a dat nicicui prin minte s-aprindă-un ciot de lumânare.
Printre veniţii după nuferi ne nimeriserăm şi noi,
Dar ne-am întors cu lotca goală mai trişti ca după-o-nmormântare!

640

Ca lespedea ce-astupă-o gură de iad se-ncinge canaraua
Şi scorpionul preistoric curtează vipera cu corn.
Nababului uitat prin cronici încerc să-i umplu narghileaua
Şi, ciubucciu în plină soldă, spre veacul nostru mă întorn!

641

E frumoasă coz ţiganca aplecată pe pubelă
Ca şi cum ar vrea să ţină duhul timpului pe loc.
Mă fixează-ncet cu ochii languroşi ca de gazelă
Şi timid îmi văd de cale să nu iau cu totul foc!

Adrian MUNTEANU

POVEŞTI FĂRĂ SFÂRŞIT
– jurnal de călătorie artistică în Canada –

Episodul 21

Duminică, 6 iulie, 2003, Montreal

Ziua ultimului spectacol la biserica „Sfântul Ioan Botezătorul”. Mâncăm și mai verific o dată bagajele pentru reprezentație. Îl sun la ora 8.30 pe Sami Pirău. Răspunde soția care îmi spune că este plecat cu băieții la cumpărături. Îi precizez cine sunt, îi spun că am nevoie de băiatul cel mare, Octavian (sau Samuel, cum îi spun părinții) ca să mă ajute la ilustrația muzicală a spectacolului. Îmi promite că vor suna ei, când vor ajunge acasă. O invit la spectacol și, după o reținere, mă întreabă de ce nu se înregistrează pe video. Aflu mai târziu că cei doi soți nu sunt în relații prea bune și trăiesc numai de formă împreună. Domnul G. are deja de lucru. Pregătește actele pentru un client care va veni în curând. Îi subliniez că aș vrea să plecăm în așa fel încât să ajungem la ora 10.30. Îmi promite. Între timp are alte lucruri de făcut, iar cineva i-a cerut urgent să-i refacă niște traduceri în care s-au strecurat greșeli. Dau din nou telefon. Îl găsesc pe Sami Pirău și îl rog să vină mai repede cu Samuel. Promite că vine, dar numai pe la ora 12, ceea ce introduce din nou o stare de tensiune în mine, cel care niciodată nu m-am împăcat cu rezolvarea problemelor tehnice și artistice pe ultima sută de metri. Am totul pregătit și îl aștept pe domnul George care a plecat la alt client. Vine, din fericire, destul de repede, ceea ce-mi dă speranțe că măcar la ultimul spectacol nu voi ajunge în ultima clipă, mereu din cauza altora.
E ora 10.30. Domnul George lucrează la actele lui. Îmi fac un calcul. Ar fi bine să ajung măcar la ora 11.30, deci plecarea ar trebui să fie la ora 11.
E ora 11. Domnul George are treabă. În ultima instanță, mă gândesc eu, pot să plec și la 11.30. Aș fi înaintea familiei Pirău care a promis că va ajunge până la ora 12.
La ora 11.20, domnul George se mișcă de la locul lui. Îi spun că trebuie să plecăm. Nu mai are timp să se radă, așa că mă va duce la biserică și se va întoarce. Și pentru că e neras, și pentru că are clienți.
Ora 11.25. Nu mai am răbdare și ies cu bagajul în stradă, așteptând. Domnul George încă se foiește prin interior. Cred că se gândește să scoată rufele spălate din mașină și să le pună pe frânghie, la uscat. Muncile zilnice ale bărbaților fără femei. La ora 11.40 iese și el din casă. Plecăm, și la ora 12 fix suntem la biserică. Sala socială e închisă. Așteptăm până vine cineva cu cheia. În sală, două femei pregătesc totul pentru parastas. Îmi spun că e bine așa, pentru că, după slujbă, toată lumea coboară la mâncarea de pomană.
Responsabilul îmi arată scena a cărei cortină se deschide o jumătate cu sfoară și o jumătate cu mâna. Găsesc două scări duble, ceea ce e bine. Există și instalație de sunet, dar fără CD. Noroc că Samuel va aduce CD player-ul de acasă.
Domnul George a plecat și m-a lăsat singur. Montez scările și umflu balonul. O femeie îmi spune că trebuie să le mut, ca să se poată așeza masa pentru pomenire. Retrag scările în spatele cortinei pe care o închid. La ora 12 vine Sami cu amândoi băieții. Au și CD player-ul. Ne apucăm de repetiție. Samuel montează aparatul. Mai târziu, cu ajutorul responsabilului, va conecta aparatul la stația sălii, iar sunetul va fi reglat din mers, pe parcursul spectacolului, pentru că la început nu avea aproape de loc bași.
Samuel, așa cum mă așteptam, înțelege repede și are răbdare să repete. Eu sunt mai permisiv, dar el vrea să se asigure că e bine la cele două zgomote, de vijelie și de ploaie, unde trebuie să mențină sunetul puternic, peste nivelul celorlalte intrări. Este și problema păstrării acestui sunet viguros cinci secunde, după care trebuie să-l scadă și, la o anumită replică, să-l oprească.
Vine președintele și reușește să monteze aparatul la stație. Sunt gata de spectacol. Oamenii mănâncă. Se anunță spectacolul și îi dăm drumul. Intru. Pe cinci scaune din față sunt cinci copii. Adulții stau la mese în cele două laterale ale sălii. Este și mama Danielei Vlădescu cu care am vorbit la înmormântarea de vineri. Este și Sami, a revenit și domnul George, sunt și câteva mese pline în stânga. A venit și Mircea, pianistul, dar n-a stat mult. Îmi așez din mers cele două scări. În sală e cam mare gălăgie. Nu s-au obișnuit încă cu atmosfera de spectacol. Se simt încă la petrecere, chiar dacă aceasta ar fi trebuit să fie mai tristă, ca după o înmormântare. Îmi dau seama că îmi va fi tare greu să mă fac auzit, să-i fac să fie atenți, să-și schimbe atitudinea. Mă lămuresc că, în general, sunt oameni care nu prea au legătură cu ceea ce înseamnă un spectacol. E și dificultatea aceasta a asistenței împărțite în două tabere. Trebuie să te adresezi când unei părți, când celeilalte. Cu fiecare vers, îmi dădeam seama că sunt într-o situație improprie și mi se cere un efort infernal. Mă întorceam spre unii, dar aveam senzația că ceilalți nu mă aud, nu văd gesturile și reacțiile mele. Am simțit nevoia să forțez. Aveam senzația că reușesc ceva, dar nu pot să-i prind pe toți, fiind prea răsfirați. Forțez și mai mult la replica „Vreți să-nceapă basmul imediat?” Cineva din stânga, într-o detașare de prost gust, a răspuns „nu!” Reacția mea promptă și dură, peste ceea ce fac și spun eu de regulă nu numai în spectacole, dar și în viața de toate zilele, a fost să-i răspund imediat: „atunci poți ieși afară!” Nicio reacție din partea individului. M-am gândit, într-o fracțiune de secundă, că ar fi putut reacționa în două feluri: să plece imediat, din spirit de frondă, sau să mă apostrofeze în plin spectacol, că sunt insolent. Poate acum, pentru prima dată, mi-am dat seama că cea mai bună soluție este tăcerea, detașarea, ignorarea oricărui incident. Acest lucru l-am înțeles și mai bine în timpul spectacolului, pentru că înainte de basmul „Uitarea”, la replica „ascultați povestea simplă a unei mărunte gâze!”, cineva din spate a replicat, e drept, pe un ton mai scăzut: „da, dar să nu dureze prea mult.” Într-o altă fracțiune de secundă m-am gândit la tot felul de răspunsuri, care de care mai dure. Din fericire, m-am abținut și asta a creat liniște și lipsa altor reacții din moment ce spectatorii au înțeles că sunt detașat de atmosfera sălii, că am lumea mea. Imediat Sami s-a dus la omul respectiv și i-a șoptit ceva. Nu s-a mai auzit nimic dinspre partea aceea.
După „Uitarea” am simțit că mă lasă vocea. Forțasem mult până atunci. Până la sfârșit am rostit totul cu o voce pe care nu mi-o recunoșteam, tot mai greu de controlat, tot mai stinsă. Sami a început să se ducă printre mese și să strângă contribuția auditoriului încă de la „Balonul”. Asta a făcut ca jumătate din poveste să nu fie receptată.
Finalul a fost fără vigoarea obișnuită din cauza vocii pe care nu o mai puteam controla. Am împărțit tuturor coperta cărții, mai puțin insolentului din spate care am aflat că era un poet căzut în dizgrație, beat criță.
După spectacol, mi-a luat un interviu Letiția Militaru de la ziarul local „Foaia românească” și de la „Ora de radio”. Fusese pe vremuri la Radiodifuziunea Națională. I-am precizat că am fost colegi.
Fugim acasă, unde domnul George avea musafiri, o familie cu doi copii din Săcele, veniți din România fără bani. El avea vreo trei specialități. Din 1990 fuseseră în mai multe țări. Copiii s-au născut în Belgia. Veneau pentru prima oară în Canada. Cred că vor sta la domnul George, după ce voi pleca eu.
Trei ore a fost o tropoteală permanentă, chiote, stropituri cu apă, jocuri de tot felul. Cu unul dintre copii mă întâlnisem la școala din Săcele, când am prezentat copiilor volumul III. Au plecat pe la ora 21. Ce liniște! Sunt obosit. Am aflat de la ei că ajutorul social ar fi de vreo 500 de CAD pe lună de persoană, dar ei nu au apelat la această ultimă posibilitate, deși se pare că nu au niciun ban. Au făcut ceva șmecherii în țară, ca să poată pleca fără bani.
Am făcut baie. La ora 22.30 am terminat de scris în caiet. Sunt cu toate treburile terminate înainte de plecare. Am să stau în pat, să mă reculeg și să fac o trecere în revistă a unora dintre lucrurile văzute și trăite în Canada, în acest traseu cu amintiri fabuloase.

Luni, 7 iulie, 2003, Montreal

Ultima mea zi la Montreal. N-aș vrea să notez cele petrecute la plecare, înainte de a pune în pagină ultima secvență a recitalului. Ca să fie totul întreg și rotund. De altfel, finalul recitalului nu mai era constituit dintr-o poveste, ci dintr-un adaos conceput în așa fel, încât să dea finalitate întregului. Iat-o:

Scenariul 10

Ilustraţie muzicală. În acest timp, interpretul așază la un loc toate obiectele-simbol pe care le-a folosit pe parcursul derulării poveştilor. Apoi rosteşte:

Am scos poveşti din ladă şi le-am spus.
La voi în suflet este locul lor.
Se-ndreaptă drumul nostru spre apus.
Doar o poveste s-a ascuns pe-un nor.

Zgomot de ploaie. Interpretul vede umbrela din cuier, o ia şi o deschide.

Când plouă, şi povestea se iveşte.
Coboară şi-ar dori la voi să vie.
N-o auziţi? În uşă ciocăneşte.
Primiţi-o, dragii mei, cu bucurie

Va fi cu voi la bine şi la greu.
Poveştile din noi nu au sfârşit.
Pornim cu ele drumul lung, mereu.
De le iubeşti, şi tu vei fi iubit.

Zgomotul de ploaie încetează. Interpretul aşază umbrela la loc în cuier, apoi se îndreaptă spre obiectele adunate spunând: Trebuie să fac puţină ordine aici. Sunt numai urme de poveşti.
Pe măsură ce ridică obiectele de jos se adresează spectatorilor, cerându-le să spună, în cazul fiecărui obiect arătat, ce poveste a însoţit. Apoi vine în faţă şi rosteşte:

Câte poveşti am spus ? Sunt câteva.
De zâmbet sau de lacrimă vegheate.
De v-au plăcut, curând ne vom vedea,
Să depănăm povestea mai departe.

Poveştile în grijă vi le las.
Aşteaptă altele să fie scrise.
Să fiţi voioşi, copii, şi bun rămas!
Un basm fie cu voi şi-un pumn de vise.

Ilustraţie muzicală (piesa „Iarba verde de acasă”. Mare impact a avut acest final pe tot parcursul turneului). Interpretul trece printre rânduri şi strânge mâna spectatorilor, apoi se îmbracă cu pardesiul, îşi pune pălăria pe cap, îşi ia valiza, salută publicul şi părăseşte scena. (Finalul recitalului).
În mare, termin de făcut bagajele. Nu am atât de multe lucruri încât să nu am loc în valize. Am mai împrăștiat unele materiale care țineau de spectacol și a devenit totul relativ încăpător.
Mănânc cu domnul George și aștept telefonul Sorinei. Sună la ora 9 și îmi spune că pe la 10 e la mine.
Plec cu ei (Ștefan, Sorina și mama-soacră) în oraș. Am două lucruri de făcut și sper să mă ajute ei. Întâi, să developez și să fac pozele celor trei filme pe care le mai am. Cu acestea vor fi zece și mai am un film în aparat. Al doilea lucru este să schimb dolarii canadieni în dolari americani.
Mergem la Wall-Market, un Metro ceva mai mare. Filmele vor fi gata într-o oră. Avem timp să ajungem la bancă. Ne ia aproape o oră. Cu ajutorul lor schimb tot ce am. Primesc 500 de Euro (acesta e plafonul maxim) și restul dolari americani. Ne întoarcem la magazin și iau filmele. În mașină nu mai am răbdare și mă uit la ele. Sunt de la Kichiner, de la Hamilton și cascada Niagara și chiar de la Montreal, ceea ce am făcut în ziua mea de plimbare și chiar acasă, cu cățelușul Lulu. Sunt reușite aproape toate. Pozele în interiorul bazilicii Notre Dames nu au ieșit, ca de obicei în interior, pe spații largi și fără blitz.
Ne despărțim la ora 12.30 în fața casei domnului George. Sorina îmi dă o cutie de cafea de 1 kg, să o duc la radio, să se bea cu gândul la vremurile când era și ea pe acolo. Altă cutie e pentru mine, împreună cu o cutie de ciocolată. Drăguți amândoi. Mă despart cu o lacrimă în ochi. Oricât aș lansa eu formula cu „lumea nu e chiar așa de mare” cine știe când ne vom vedea!
La domnul George este iarăși întâlnire de afaceri. A sosit în vizită Zeno Fodor, fostul director al Teatrului Național din Târgu Mureș. A venit în vizită la fata lui, aflată într-un orășel de lângă Montreal, dar se gândește și la problemele teatrului mureșean. Discută posibilitatea de a aduce ambele secții ale naționalului, română și maghiară. Se mai află și Cornel Dragomir cu soția. El este vicepreședintele fundației „Dacia Felix”. Se amintesc o mulțime de lucruri realizate pe linie teatrală la Târgu Mureș și aflu abia acum istoria cu mazilirea lui, trecerea la Teatrul de păpuși, transformarea acestuia, sub directoratul lui, în Teatrul pentru copii și revenirea la cârma naționalului până la pensie. E un om de bine, agreabil în discuție. Știe tot ce mișcă în teatrul românesc. Îl întreb de Florin Fătulescu pe care-l știe de la Reșița, despre Zoli, despre colegii de la radio, din secția culturală. Se ia legătura telefonic cu domnul Karol, impresarul stabilit la Toronto, care este în SUA. Îi mulțumesc cu această ocazie pentru bunăvoință, îi spun cât de exemplară a fost atitudinea doamnei Mariana față de noi și încheiem cu speranța că ne vom vedea în curând.
Musafirii pleacă. Singurul lucru rezolvat este că se va înainta o adresă din partea teatrului mureșean, prin care se va face oferta de spectacole. Aflu de la domnul George cazul special al lui Cornel Dragomir. Divorțase de soția sa și s-a îmbolnăvit de rinichi. Într-o vreme, era ca scândura și cu o tentă verde a pielii. Mulți credeau că se va prăpădi. În acest timp, actuala lui soție își dorea să ajungă în Canada. S-au cunoscut întâmplător și el i-a spus, mai în glumă, mai în serios, că o ia în căsătorie, de formă, dacă îl îngrijește. Ea a fost de acord. Ca prin minune, boala s-a ameliorat, și-a făcut transplant de rinichi, iar căsătoria lui este acum una model.
Vine și Petrică. Stăm împreună și bem cognac Metaxa. Îmi dă numele unui fost prieten și om de bine din Brașov, de care nu mai știe nimic. Îi promit că îl voi căuta. Petrică vrea să vină în august în Brașov, dacă omul mai există, ca să-l ajute într-un fel și să recupereze într-un fel binele ce i s-a făcut. E om cu suflet bun, în ciuda aparenței sale de om dur. Îmi reamintește cât de mult i-a plăcut spectacolul meu. După un timp dispare și revine cu 100 de dolari din partea lui. Gesturi de omenie. Îmi dă și domnul George cei 50 de dolari promiși. Petrică pleacă, după ce facem poze, așa cum am făcut și cu domnul Fodor.
Îmi închei socotelile cu bagajele în care reușesc să îndes cele două cutii de cafea de la Sorina. Până plec, stau mult de vorbă cu Silvia. Îmi dă un desen de-al ei, cu un câine, sub care a scris că e mândră că a cunoscut un artist din România, care a făcut-o să viseze.
Facem poze. Îmi dă adresa de email, iar eu promit să-i scriu și să-i trimit pozele. Îmi vorbește mai mult de o oră despre rechini, arătându-mi poze. Ar vrea să vină și ea la aeroport, dar tatăl ei nu o lasă. Mănânc în fugă ceva. Silvia îmi face o înghețată pe care o ornează cu multă străduință.
Domnul George are de lucru și înainte de plecare, așa cum s-a întâmplat de multe ori în zilele din urmă, când m-a adus în stare de stres din cauza întârzierii cu care ajungeam la toate întâlnirile și spectacolele programate. E ora 18 și el încă așteaptă pe cineva care vine să ia camioneta veche a lui Petrică. Plecăm la ora 18.30, când la aceea oră voiam să fiu la aeroport. Îmi iau rămas bun de la Silvia. Mă roagă să-i scriu, imediat cum ajung. Îmi face cu mâna și după ce pleacă mașina. Așa îmi va rămâne în amintire.

Ajungem la ora 19 la aeroport. Despărțire scurtă, cu mulțumirile mele și regretele lui că nu s-a putut mai mult. Mă lasă cu bagajele în fața ușii, mă întreabă dacă mă descurc și se grăbește spre alți clienți care așteaptă.
În aeroport mă grăbesc spre poarta pe care scrie „plecare”. Îmi e greu cu bagaje în ambele mâini și cu geanta pe umăr. Mă oprește o oficiantă care mă întreabă unde merg. Unde aș fi putut merge? Spre avion. Îmi face semn că nu e pe acolo. Nu reușesc să scot de la ea minime explicații despre direcția corectă. Întreb o altă persoană de Lufthansa și îmi arată o ieșire după colț, indicându-mi ceva despre Air Canada. După colț văd o coadă serioasă la Air Canada, dar nicio indicație despre Lufthansa. Întreb pe ultimul pasager care așteaptă dacă este coada pentru Munchen, iar acesta îmi confirmă. Coada se înșiruie după jaloane sinuoase prin care îmi dau seama cât e de greu să treci cu bagajele târâte după tine. Las bagajele jos și caut din ochi cărucioarele. Văd unul și mă duc după el. E ora 19.30 și un val de transpirație mă cuprinde din cauza panicii în care am intrat, a necunoscutului și senzației că sunt în întârziere. Într-o clipă, tricoul meu galben devine ud. N-am nicio soluție, decât să urmez rândul și să sper că nu e prea târziu. Totul merge îngrozitor de încet. Sunt oameni care pleacă cu mai mulți membri ai familiei și asta înseamnă multe bagaje și timp pentru a le inscripționa pe toate. E ora 20 și încă aștept. Avionul pleacă la 20.40 și mai am de trecut și prin furcile controlului personal. La ora 20.15 sunt și eu la ghișeu. Manevrez totul cu destulă greutate, din cauza umbrelei uriașe de la Titus pe care trebuie să o sprijin mereu de ceva, dar nu prea se lasă, alunecă deseori.
Mă grăbesc spre poarta de control. Trece mai întâi bagajul de mână, apoi mă controlează pe mine. Totul e în regulă, dar mă opresc pentru geantă. O negresă corpolentă mă întreabă dacă îi permit să se uite în geantă. Ce aș fi putut să spun, că nu? Se uită direct într-unul dintre compartimentele genții. Dă la o parte aparatul de fotografiat, tocul de ochelari, deschizătorul de conserve cu însemne indiene. Deodată, din buzunar, se aude o voce umană. Tresare și ea. E reportofonul pe care din greșeală am apăsat și s-a declanșat. Îl închid, pentru că negresa se uită la el ca la o arătare. În sfârșit, din fundul buzunarului scoate cuțitașul de tăiat hârtie, cadoul de la doamna Mariana. Se uită întrebător la mine, apoi îmi explică faptul că un asemenea obiect nu poate trece. Îi arăt că e din același material, o simplă tinichea, și cu aceleași inscripții ca și desfăcătorul de bere. Nu o impresionează explicația mea și oprește obiectul, adăugând că puteam merge să-l predau la birouri și să-l recuperez cu altă ocazie. Mă las păgubaș pentru că este ora 20.30, am rămas ultimul și obiectul are mai mult valoare sentimentală.
Intru în avion. Stau la geam. Apare și o tânără care se așază lângă mine. De unde a apărut? După mine nu mai era nimeni. Multă vreme după plecare îmi văd de ale mele, de privit pe geam, de whisky-ul pe care l-am comandat. Aici intervine vecina și lămurește situația, pentru că eu nu înțelegeam ce mă întreabă stuardesa. De fapt voia să știe dacă beau cu gheață, cu apă sau fără. Așa s-a legat o conversație. Era sârboaică, trăitoare de cinci ani la Montreal, profesoară de limbi slave, care se întorcea în Iugoslavia să-și vadă părinții. Mă descurc greu în franceză, dar blonda Dragodana are răbdare, ca între vecini de avion și de țară. Îi explic ce am făcut în Canada, ce meserie am. Îi arăt afișul spectacolului. Este interesată și îmi pune întrebări. E o fire calmă, cu prea puțin sânge slav, aparent, în vine. Sosește stuardesa cu o serie de produse solicitate de pasageri. Vecina mea cumpără trei ciocolate Milka, mari, și un cartuș de Marlboro. O ciocolată mi-o dă mie, pentru cei de acasă. Îi mulțumesc, surprins, și îi spun că eu nu am ce să-i dau în schimb. Îi las cartea mea de vizită. Îmi scrie adresa și toate datele ei pe spatele unei alte cărți de vizită. Apucăm să închidem ochii o oră, în perspectiva drumului lung pe care îl mai are de străbătut fiecare. Ea va face o escală în Praga și apoi spre Belgrad.
La ora 16.30 (10.30 în Europa) aterizăm la Munchen. Ne luăm rămas bun, promițându-i să-i scriu și sperând că ne vom mai întâlni la Montreal.
Găsesc repede poarta de unde va pleca cursa spre București, dar mai am o oră și jumătate până atunci. Pe o bancă din sala de așteptare nu stă decât o tânără. Mă așez și eu într-un colț. Am timp destul să-mi completez agenda care, de fapt, nu mai are file, așa că scriu pe o foaie separată.
Cursa de România este o aeronavă mult mai mică, ca pentru dimensiunile noastre. Până și gustarea servită e una sărăcăcioasă și cu produse de proastă calitate: o felie de pâine integrală, acră și fără sare, și un biscuit cu cremă.
Bucureștiul. Aerogară cu dimensiuni reduse față de altele, pe măsura avionului. Formalități puține, fugare. Din acest punct de vedere, ne-am aliniat cerințelor internaționale. Mă așteaptă Zoli.
Fac o baie la el acasă, mănânc o ciorbă și niște salată de vinete și plec spre gară. Sperăm să ne mai vedem. Cel mai târziu la mare.
Ajung la Brașov, după ce moțăi două ore în tren. Mă așteaptă Viorica. Medeea nu a venit și e ora 21.45. Sunt obligat să las poveștile mai târziu și mă duc cu Blitz afară. Ajung în locul descinderilor noastre zilnice: aleea de Sub Tâmpa. O răpăială densă, dar scurtă, de vară, ne biciuiește pe amândoi. Prima ploaie, poate binefăcătoare, cu siguranță necesară, după o lună și trei săptămâni de periplu în țara frunzei de arțar.
Este 8 iulie 2003.
La revedere, Canada!
Deși ne-am întâlnit atât de târziu, sunt convins că vom avea ocazia să ne revedem, adică să intrăm în normalitate.

Epilog

Semnele suferințelor mele cardiace s-au făcut simțite și s-au amplificat după sosirea în țară. Se pare că am rezistat, uneori eroic, atât cât a fost nevoie ca să-mi închei fără incidente și complicații proiectul artistic, temerar desfășurat.
După un oarecare timp, foarte scurt, avea să urmeze trecerea decisă spre sonet, cele șapte volume apărute, plus o antologie, premiul de la Milano și de la USR și decizia de a continua transformarea poeziei în spectacol, începută cu scrierile pentru copii. Acum mă adresam unei alte categorii de vârstă, dar experiența dobândită în fața copiilor va fi decisivă pentru formarea mea viitoare.
Avea să urmeze o operație pe cord deschis, trecută cu bine. Acum sunt într-o stare mulțumitoare, care îmi permite să visez și chiar să acționez. Așa că am pornit decis să refac traseul recitalurilor din urmă cu 14 ani, de această dată adresându-mă părinților sau copiilor de atunci, deveniți între timp adulți.
Împăcarea aceea plină de energie că îți poți îndeplini promisiunile, mai mult formale la început, dar, iată, posibile. Atâta timp cât vrei cu adevărat. De la spectacolul pentru copii, voi ajunge acum să întreprind cel mai lung și interesant turneu peste ocean pe care l-a realizat vreodată un poet din România. Fără sprijinul nici unui organism cultural românesc, ci cu voința și încrederea în forțele mele. Ele nu m-au părăsit, iar rezultatele au confirmat că sunt pe drumul cel bun al adunării într-un singur tot numit Performance Poetry a tuturor darurilor cu care am fost înzestrat de SUS.
De acum, să ne pregătim din nou de drum!