Literadura nr. 20 (4)

Florentin POPESCU

Oameni și locuri din
Buzăul de altădată
(XVI)

„Oraşul meu” (II)

„Oraşul meu”, Buzăul adolescenţei noastre mai
însemna, în acelaşi deceniu al şaselea din veacul
trecut şi „universul”, micul univers în care
trăiam după ce veneam de la şcoală: strada Al.
Petöfi, copiii cu care mă zbenguiam în cartierul
apropiat de Bariera Ploieşti, casa în care eram
găzduit de o mătuşă a mea (sora mai mică a
mamei, împreună cu care, cu vreo opt-zece ani
în urmă, ne-a fotografiat un „pozar” din aceia
care umblau prin târgurile de la sate pentru a-şi
asigura un mic venit. Am păstrat şi o mai am şi
azi acea fotografie făcută la Chiojdu).
Unchiul meu, soţul mătuşii cu pricina voia
uneori să mă pună în fel de fel de încurcături.
Am mai povestit şi altădată, într-una din cărţile
de amintiri, cum într-o seară mi-a cerut să-i
explic cum dacă pământul e rotund, o sferă
uriaşă, cei de dedesubtul lui nu se prăbuşesc în
neant. Nefiind un strălucit la geografie, nu ştiam
pe atunci cum devine cazul cu gravitaţia şi cu
toate celelalte. Într-o seară de sfârşit de toamnă,
întârziind ceva mai mult în oraş şi apoi
întorcându-mă cu o carte, Aventurile lui
Habarnam şi ale prietenilor lui, la care îmi
plăcuse mult coperta, l-am găsit uşor grizat
(probabil degustase cu prietenii mai multe
pahare de must), mi-a smuls mica mea achiziţie
editorială din mână, a rupt-o şi a aruncat-o în
sobă, mustrându-mă: „Nu mai era nevoie să
citeşti despre alt Habar n-am că Habar n-am eşti
tu dacă n-ai putut să-mi explici de ce oamenii de
la Polul Sud nu cad de pe pământ!”
„Oraşul meu” din acei ani îndepărtaţi mai
însemna şi stolul de porumbei de o rară
frumuseţe ai unui vecin, păsări la care mă uitam
minute în şir până când într-o zi i-am cerut
stăpânului lor să-mi vândă şi mie măcar o
pereche. Acela, şmecher şi cu mare experienţă
în materie, a intrat în joc, mi-a dat o pereche
într-o cutie, dar nu m-am bucurat de hulubi
decât vreo câteva zile, fiindcă de îndată ce le-am
deschis colivia improvizată au făcut ceea ce era
normal să facă: s-au întors de unde îi luasem.
Zadarnic am avut discuţii cu stăpânul lor,
zadarnic l-am rugat să-mi restituie păsările,
fiindcă n-a fost chip să-l înduplec…
„Oraşul meu” de atunci mai însemna şi Târgul
Drăgăicii, celebrul târg în mijlocul căruia se
învârteau lanţurile, iar alături se aflau cupola
mare a circului, un „Zid al morţii” (unde un
motociclist făcea lumea să rămână cu gura
căscată când îl vedea făcând tumbe de jur
împrejurul unui „zid” din lemn fără să se
prăbuşească), apoi fel de fel de dughene,
cărucioare cu îngheţată şi sucuri, grădini
improvizate cu împrejmuiri de rogojini, cu
bostani şi vrejuri de viţă de vie în care amatorii
de băuturi se înghesuiau la grătarul cu mititei,
răspândind până mai departe mirosul de friptură,
dar şi fumul gros emanat de cărbunii încinşi.
Cu mic cu mare, buzoienii se perindau prin târg,
fie pentru a cumpăra ceva, fie pentru a se distra
ori pur şi simplu pentru a vedea ce se întâmplă
pe acolo.
„Oraşul meu” de atunci mai însemna şi cele
două-trei cinematografe la care, atunci eram la
internat, ne duceam încolonaţi câte trei sau patru
într-un rând, dar şi mai târziu, când, eliberaţi de
strânsoarea programului (nu mai eram la
internat) căutam şi găseam câte o oră-două
libere în care să ne furişăm în sălile de
cinematograf, de cele mai multe ori în fosta sală
Moldavia, de lângă Palatul Comunal, dar şi la
„Steaua Roşie”, care se afla cam pe locul în care
funcţionează astăzi „Poşta Română”, într-unul
din blocurile ridicate după 1968. Uneori
mergeam şi la „Cinema C.F.R.” de la gară, sau
la „Mihai Eminescu”, din cartierul mărginit de
strada Transilvaniei, poarta de ieşire din oraş
către munte, către Braşov şi Ardeal.
Pe lângă plăcerea de a vedea un film pentru
prima oară mai aveam şi un alt avantaj: după
terminarea acestuia nu te dădea nimeni afară şi
dacă aveai timp şi plăcere puteai să stai acolo
cât voiai, vizionând o peliculă de două-trei ori
fără să te întrebe nimeni de ce nu pleci acasă.
Aşa se face că unii dintre noi ţineam minte
multă vreme anume replici şi scene din
aventurile unor personaje (muşchetari, detectivi
ş.a.)
„Oraşul meu”, dacă m-ar fi întrebat cineva
atunci, i-aş fi răspuns probabil ca şi azi, însemna
şi ambianţa şcolară în care unii profesori ştiau
să se apropie de copii nu doar predându-le
cunoştinţele din manuale, ci şi încercând să-i
înţeleagă, să le citească sufletul şi gândul. Mai
însemna şi un anume mod de a ne face să privim
şcoala ca pe un loc benefic şi nu ca pe o tortură,
„pigmentându-ne” viaţa şi cu momente plăcute.
Unul dintre acele momente a fost o excursie la
Braşov, unde am admirat cu toţii locurile şi
arhitectura medievală a oraşului, unde am vizitat
Biserica Neagră şi alte monumente pe care naveam să le uităm până în ziua de azi.
Nu mai ştiu la care din cele două fabrici, cea de
tractoare sau cea de autocamioane muncitorii
ne-am umplut buzunarele cu mici bile de metal,
folosite la fabricarea rulmenţilor, făcându-ne o
bucurie greu de descris. Probabil că unii dintre
oamenii aceia aveau şi ei copii şi ştiau cum şi
când să le facă o bucurie.
După o zi de peregrinare prin oraş, seara am
mers la un spectacol de operă – o noutate
absolută pentru noi! – şi n-a fost deloc de mirare
că, obosiţi şi neobişnuiţi cu acest gen de
spectacole, unii dintre noi am adormit şi nu neam mai trezit decât la sfârşitul spectacolului,
când sala a izbucnit în aplauze…
19 ianuarie 2021

Aniversări

Mai
1-Traian Gh. Cristea
1-Vasile Ghinea
2-Constantin Bucur
5-Sorin Călin
9-George Pațurcă
15-Dumitru Pană
16-Constantin Marafet
18-Carmen Tania Grigore
19-Dorin Ivan
19-Mihaela Roxana Boboc
21-Călin Vlasie
29-Valere Burlacu
30-Cornelia Ionescu Ciurumelea

Iunie
4-Dumitru K. Negoiță
4-Relu Stoica
12-Valeria (Ica) Ungureanu
14-Liviu Otânceală
16-Petrache Plopeanu
18-Sorin Despot
19-Paul Iulius Negoiță
23-Aurel Anghel
24-Mioara Iordache (Vergu)
24-Sorin Burlacu
25 Răzvan Theo Chirac
26-Laurențiu Sfinteș
28-Laurențiu Belizan
30-Petruț Dinu

Iulie
8-Dan Camer
10-Artemiza Delia Asănache
15-Marius C. Nica
15-Dumitru Ion Dincă
16-George Lixandru
20-Elena Liliana Popescu
23-Gabriela Boboc
24-Dumitru Ilinca Istrate
29-Adelin-Laurențiu Petrișor
30-Cosmin Nicolae

Ramona MÜLLER

Glasul amintirii, glasul pietrei

– Haideţi, fetelor, cât să mai trag de voi?
Soarele e sus pe casă şi voi încă nu v-aţi trezit?
ne muştruluia tanti Florica, mătuşa mea,
cea mai mică dintre surorile mamei, (şase la
număr) pe mine şi pe verişoara mea, Marijana. Nen`tu Dorin
a plecat cu oamenii la CAP şi voi leneviţi ca
bufniţele ziua în amiaza mare. Hai, degrabă una
toacă ştirul pentru raţe, alta aduce apă pentru
animale de la fântână!
Amintiri estivale ale vacanţelor din miezul
anotimpului torid emană o vibraţie tainică, acum
când scriu despre satul copilăriei mele, Finţeşti,
din comuna Năeni, judeţul Buzău. Aflat pe
versantul sudic al dealului Istriţa, de-a lungul
drumului vinului, ţinutul vălurit al dealurilor se
înfăţişează vast şi atotcuprinzător. Spre orizont
câmpia, parcă neîmpăcată suspină haotic înspre
culmile subcarpatice de peste 700 de metri.
Aici simplitatea este cea mai pură formă a
existenţei. Curgerea zilei de la răsărit la apus se
produce firesc cu munca la câmp şi în
gospodărie. Un lung şir de dealuri adăpostește
sate cu fântâni de piatră, cu livezi bogate şi vii
renumite. Locuri nemişcate şi docile ca piatra
modelată de pe vremea dacilor alcătuiesc
plămada acestei lumi rustice, care există în
dimensiunile ei dintotdeauna.
Ca un revers al copilăriei, mi-am propus să
străbat drumul ce duce la Chilia lui Ambrozie,
unde nu mai fusesem din 1985, când unchiul
meu, nea Niculae, unul dintre cei doi fraţi ai
mamei, stabilit în Canada, revenea pentru prima
dată în ţară, după ce fugise clandestin în 1970,
anul naşterii mele. Ţin minte că atunci ne
adunasem tot neamul, veri, verişoare, unchi şi
mătuşi, nepoţi de gradul unu, doi şi trei. Eram
înşiraţi în şir indian vreo 20 de persoane.
Amintiri ale unui alt sistem, ale unei alte
perioade…
Traseul nostru însă trece prima dată pe la
Biserica dintr-o Piatră, din satul Vârf, a cărei
construcţie a durat 10 ani. Fiind executată
integral din calcar de Năeni, biserica este
impresionantă prin frumuseţea ei şi prin faptul
că este amplasată pe o stâncă de calcar. Din
cariera de piatră s-a exploatat şi s-a folosit
materie de construcţie pentru metroul
bucureştean, dar şi pentru Casa Poporului. În
interior, catapeteasma (iconostasul) şi porţile
împărăteşti par brodate într-o superbă dantelărie
sculptată din aceeaşi piatră. Această biserică
unică, din vârful Dealului Colarea, păstrează în
pridvor icoane realizate din ceramică pictată,
într-un mod ingenios, un fel de mozaic sau
basorelief ce înrămează o lume atât de reală şi
unde dangătul clopotelor măsoară timpul când
cerurile se îndură. Caii se odihnesc de pe
drumurile câmpului, iar oamenii lasă secerile,
coasele şi sapele, în duminici vindecate de
acatiste şi pereţi ce vorbesc prin glasul pietrei.
În imediata vecinătate se pot observa două
necropole tracice, cu gropi funerare ce datează
de aproape 2 600 de ani. De asemenea, peretele
de nord vest păstrează câteva grote locuite în
urmă cu 4000 – 7000 de ani, după cum atestă
osemintele şi unelte descoperite în acest areal.
Chilia lui Ambrozie, Năeni, jud. Buzău
Ne continuăm traseul pe covorul înierbat,
părăsind Biserica dintr-o Piatră şi urmând
drumul brăzdat de lacrimile torentelor; siluetele
căsuţelor de chirpici îşi etalează printre
gardurile de lemn putrezite simplitatea şi
modestia. Familiarizată cu natura locurilor nu
pot să nu remarc prezenţa la fiecare răspântie a
crucilor şi a scoicilor de piatră, în care, odinioară
nevestele spălau rufele. E ca şi cum aceşti
oameni şi-au încredinţat sufletele pietrei, iar
aceasta le răspunde după o lungă şi convulsivă
tăcere. Frumuseţea visării îmi captează fluxul
nedumeririlor prinse în piatra cochiliferă.
Dacă ar fi să ne întoarcem în timp, acum
multe milioane de ani, această regiune era
fundul unei mări. Ulterior miliarde de cochilii
şi alte vietăţi marine s-au sedimentat pe fundul
apei. Mai târziu, datorită retragerii mării şi
înălţării munţilor (în cazul de faţă a
Subcarpaţilor de Curbură) s-a format acest deal
de calcar, acolo unde erau straturi de scoici,
melci sau alte organisme fosilizate. Piatra de la
Năeni conservă aceste cuiburi in roca sa, iar
contururile desprinse parcă din geometria unui
paleozoic de o clipă, se destramă sub
îndemânarea pietrarilor iscusiţi ai zonei.
Dediţeii galbeni, primele flori ale primăverii
de pe colinele vălurite, completează farmecul şi
cromatica priveliştei. Toate sunt ca în copilăria
mea, satele, turlele bisericilor… o femeie
înconjurată de copii ne zâmbeşte şi ne salută;
fiinţe şi lucruri par cantonate de limbile
timpului în răsuflarea pământului, suprema
înfăţişare a statorniciei. În zare se limpezeşte
silueta munţilor înzăpeziţi, iar Penteleul nins ne
zâmbeşte.
Pe măsură ce ne apropiem de locul unde s-a
retras pustnicul Ambrozie, traversăm valea unui
pârâiaş, urmăm poteca de oi plină de mărăcini
spre Dealul Mare. Piatra Şoimului este un
perete înalt de 15 metri, în care părintele
Ambrozie a săpat o chilie, pe când avea 36 de
ani. O cărare anevoioasă şi abruptă urcă până la
baza falezei de calcar, de unde o scară metalică
trebuie urcată cu ceva dexteritate şi curaj pentru
a ajunge pe prispa chiliei. În interior cele două
cămăruţe scobite l-au adăpostit pe monahul
Ambrozie timp de aproape 55 de ani în post şi
rugăciune. Cânta îngereşte şi toate vietăţile
pădurii i se supuneau.
Ambrozie, născut în 1889, a trăit la Muntele
Sfânt vreme de 10 ani, sub numele de Teodor,
unde s-a desprins cu traiul în sihăstrie.
Conform spuselor Preotului Mihail Stanciu,
aflăm şi o altă poveste : „Stând la poveşti cu
episcopul Epifanie acesta mi-a povestit cum,
într-o dimineaţă de toamnă târzie, înaintaşul
său, episcopul Antim Angelescu, ieşind din
catedrala în care slujise, l-a văzut pe părintele
ieroschimonah Ambrozie stând pe treptele
bisericii, de unde ascultase, în frig, întreaga
slujbă. Când l-a văzut, ierarhului i s-a făcut
milă de el şi l-a invitat în palatul episcopal ca să
se încălzească şi să stea la sfat cu el. Cuviosul a
scos din straiţa lui o sticlă cu ţuică de prune din
livada pe care o plantase în faţa chiliei sale şi,
bând amândoi din ea…, au adormit înainte de
servirea mesei. Când episcopul s-a trezit şi-a
dat seama că pustnicul plecase cu Ceaslovul,
Evanghelia, un sfeșnic, lumânări şi tămâie, plus
culionul chiriarhului.
A doua zi, ierarhul a vizitat parohiile
Greceanca, Vispeşti şi Breaza. Apoi, a cerut
celor care-l însoţeau să îl conducă la chilia
cuviosului Ambrozie. Ajuns în vale, printre
pruni, l-a strigat pe nume şi, după un timp, i-a
răspuns pustnicul, cerându-şi iertare pentru
graba cu care a plecat, luând cu sine şi ceea ce
îi era de folosinţă.
– Aveaţi prea multe, Prea Sfinţia Voastră, iar
mie îmi erau de folos la Pravilă!”
Dacă doriţi să simţiţi smerenia şi divinul cu
care ultimul sihastru din Buzău a înnobilat acest
petec de pământ de pe Culmea Şoimilor, vă
invit la noi, în ţinutul Năenilor, să gustăm o
ţuică veritabilă de prună din ograda casei şi un
vin roze stors de aceste mâini care v-au scris
această poveste!
Veniţi să ascultaţi glasul pietrei!

Chilia lui Ambrozie, Năeni, jud. Buzău

Simona STAPAN

la aniversare

și nu trebuie decât să mărturisesc
fie că sunt în viață și visez
fie că am murit și îmi amintesc
pentru ca un coșmar lung cât un absurd
să se infiltreze sub chiuveta memoriei
să se scurgă precum puroiul dintr-un abces
în canalizarea motivelor
insuficiente și
inadecvate confesiunii

mă întreb acum
în 35 de ani brutali ca un forceps
câte vieți am visat și
câte morți mi-am amintit

progresiv

m-au asigurat
că certitudinea de a fi doare
numai atunci când ești anesteziat

au început să-mi presare firimituri de xilină
în drumul spre supermarket
spre cinematograf și
spre biserică
încă mă mai întrebam cine sunt

am aflat cine eram
numai atunci când în fața casei
m-au desensibilizat

și a început să mă doară

adio dar rămân cu tine

neputând să-mi car cutiuța de confeti
aerul din baloanele care-mi erau dedicate
și zahărul din tortul de care oricine e mândru
am început să privesc în urmă
spre o fericire mai suportabilă

ea și-a lipit confeti peste pleoape
aer peste plămâni
și zahăr peste inimă
și a început să privească înainte
spre o petrecere și mai nereușită

fără să știm
ea și cu mine ne-am trezit
legate în aceeași cămașă de forță

rezistență la transfer

din spatele gratiilor de rimel
echilibristica de a fi
are grația unei femei supraponderale
încălțată cu pantofi cu toc cui
alergând pe un drum forestier

între fălcile rujate ale unei menghine
tăcerea introspectivă
are naturalețea tendoanelor
unui sinucigaș recidivist

din interiorul cercului vicios de pudră
reflexul de a zâmbi
are discreția unui tatuaj într-o zi de iulie

deshidratare

eram acum iertați pentru toate iubirile
care se întâmplaseră fără voia noastră
condiția era să ascultăm în timp ce făceam
dragoste
cum ei ne citesc rechizitoriul clemenței

la un moment dat ne-am dat seama
că iubirea trebuie să fie un efect advers
al deshidratării de simțul critic

lucizi
am continuat să facem dragoste