Spații culturale nr. 56 (11)
Constantin ARDELEANU
Simfonia culorilor
Nu întâmplător esteticianul, în complexa-i menire de a ne explica frumosul până la graniţa irizată a tainei, presupune şi implicarea altor categorii de receptare artistică de înaltă „specializare“: criticul de artă, filosoful, eseistul. Aşa cum artele se interferează întru frumuseţe şi sublim în puncte greu definibile în stratosfera gustului. „Speriați” de povara multilateralității abordării fenomenelor naturale și artistice, se preferă stricta specializare (considerată şi economic cea mai eficientă), puţini încumetându-se a aborda frumosul (de fapt ţinta de o viaţă a oricărui om îndrăgostit de această minune, destinată numai omului sensibil).
Voi menţiona, în treacăt, patru de astfel de temerari: Ion Frunzetti (1918-1985), Dan Hăulică (1932-2014), Andrei Pleșu (1948) și Octavian Mihalcea (1976), acoperind, formal, o sută de ani. Fiecare cu valoarea lui, avatarurile existențiale, faima cărților, impactul asupra artei. Spre a da o atmosferă de basm cronicii (numai în basm finalul e mereu fericit), să-i identificăm pe cei patru temerari în vecinătatea unor palate: Frunzetti (Academia Română), Hăulică (ctitorul revistei „Secolul XX“, proiect european derulat în condiţii vitrege istorice, în preajmă de Grand Palais parizian, unde a fost ambasador UNESCO), Andrei Pleşu (New Europe College din capitală) şi Mihalcea (Palatul Cercului Militar Naţional). Primii trei sunt de notorietate naţională, iar din 2004, al patrulea, un tânăr bucureştean extrem de erudit (luaţi sintagma stricto senso, nu cantonată în zodia gregară a encomiasmelor găunos-conjuncturale) bate la porţile ghintuite ale afirmării. De la înălţimea celor şase volume proprii de poeme, în cheie barbiană, poetul şi criticul literar Octavian Mihalcea a escaladat treptele imensului şi „periculosului“, pentru neiniţiaţi, Palat al Culturii, spre ultimul etaj al estetismului. A intrat în Uniunea Scriitorilor, Enciclopedia Artiștilor Români Contemporani, iar aparițiile în reviste de artă și cultură au început să atingă cifra sutelor.
Ca slujitor avizat al Bibliotecii Militare Naționale din Palatul Cercului Militar Național a devenit, aproape instinctual, cronicarul artei plastice expuse generos în saloanele, camerele şi culoarele Palatului, încurajat de directorul Cercului, col. dr. Cristian Dorca, un împătimit iubitor al artei plastice, și de prolificul pictor Valentin Tănase, şeful Studioului de Arte Plastice al Armatei. Dar nimic n-ar fi fost posibil, la o asemenea scară, dacă instituţia militară n-ar fi fost sub conducerea unui excepţional Mecena al Artelor, general-locotenent dr. Cătălin Zisu.
Aşa cum generalul Ion Coman a rămas în memoria stadioanelor, şi în special a clubului Steaua, drept un protector al sportului, întocmai generalul Zisu va fi reţinut în istoria Armatei moderne post-decembriste ca un mare şi necesar iubitor al frumosului. De „tăcerea armelor“ profită artele expuse în splendida bijuterie arhitecturală din inima Bucureştilor. În acest context favorabil, esteticianul Octavian Mihalcea şi-a început (presupun) maratonul consacrării. Hazard să fi fost faptul că primul volum de poeme s-a intitulat „Bărbatul artei sângerează fluturi“? Un pariu cu sine să-l fi determinat să transforme jumătate din versurile sale libere în sonete, după ce a ascultat înmărmurit, ca noi toţi ceilalţi, de-acum vestitele sonete închipuite după Vasile Voiculescu ale poetului-colonel Vasile Preda, rostite ca un testament literar de reflexivul stihuitor din Lunguleţu? „Bărbatul artei“ a consemnat în scris 27 de expoziții din Sala Foaier, Sala Rondă şi Galeria Artelor (autori individuali, cupluri de artişti, cercuri de artă plastică).
Titlurile cronicilor sintetizează, aidoma versurilor sale concise, trăsătura majoră a creaţiei pictorului respectiv. Nu-i aşa că un „Artist solar“ te trimite cu gândul la Sorin Adam, „Plenitudinea existenţelor inefabile“ la Horia Cucerzan, „Tonurile visului“ la Alex Ivanov, iar „Un regal integrator“ la Valentin Tănase? Dar ce nu găseşti în galeria portretistică alcătuită de Octavian Mihalcea, în care tablourile sunt rame de cuvinte, tușe misterioase, unghiuri revelatoare? „Tușe diafane” (Aurelia Chiru), „Fascinații armonioase” (Augustin Costinescu), „În siaj nocturn” (Mircea Doinaru), „Amprenta armoniei” (Ion Hultoană), „Fulgurații misterioase” (Maria Ștefănescu), „Esențe fluide” (Florin Șuțu), „Veritabile Misteriosofii” (Andrei Damo). Nu cumva definiția cea mai exactă a esteticii e chiar… „Misteriosofie”?
În decembrie 2016, printre multe alte manifestări fastuoase, prilejuite de aniversarea a 140 de ani de la înfiinţarea Cercului Militar Naţional, a fost expoziţia de la Galeria Artelor a unor tablouri semnate de obişnuiţii pictori găzduiţi pe simezele Cercului (în care tabloul cu impunătorul Palat, în viziuni plastice diferite a ocupat un spaţiu aparte) şi lansarea cărţii-album, semnată de Octavian Mihalcea, „Tabloul ca oglindă“ (Editura Militară, 2016). O carte-eveniment, care onorează diversitatea de oportunităţi a Armatei Române, pe care n-o mai întâlneşti, umilită la nivel de menire, strângând recoltele, ci (şi) în saloanele de artă. Nu e suficient doar să ştii despre preocuparea constantă a Cercului Militar Naţional de a fi colecţionar de artă, cât şi de a rămâne o mărturie scrisă despre această nobilă îndeletnicire. Broşuri aniversare s-au mai scris: adevărate şi de efect. Necesare. Dar o operă de artă, pentru că asta e cartea tânărului bibliotecar, nu. Arta se percepe, nu se descrie: de asta o încercare de a desluşi (pentru novici sau iniţiaţi) un tablou, o simfonie, un grup statuar şi chiar un poem, ţine de o anumită scolastică, niciodată pe deplin lămuritoare. De aceea eseul lui Octavian Mihalcea „Repere pentru estetică“ din prefaţa cărţii este şi îndrăzneţ, şi original. Extrem de inspirată ideea de a explica, privind un tablou, culoarea prin culoare, de fapt prin reflectarea culorii din oglindă. Formal aceeaşi, dar niciodată la fel, în integralitatea sa. Asta nu exclude interferenţa altor arte: „arta coloristică e îndrăgostită de sunet“, iar transpunerea pe pânză „împrumută“, la figurat, procedeul naraţunii a ceea ce privim. Îngemănarea între arte este la rându-i expusă într-un percept de o limpezime eclatantă: „Lirismul plastic adaugă certitudinii aura visului, suscitând adânci impresii de o sonoritate aparte. Realitatea văzută şi realitatea simţită tind să coincidă în spiritualitatea subiectivă a operei“. De aici până la „a gândi culoarea“ nu mai e decât un pas, pe care talentul fiecărui pictor îl face cu graţie sau cu linii precise, definindu-şi stilul. „Tabloul ca oglindă“, conceptul pe care îl susţine esteticianul, nu e o reflectare cuantică, după legile fizicii, ci una filosofică. În marele muzee ale lumii, vei constata cum privitorii se învârt în jurul unui tablou-capodoperă, abordându-l din unghiuri diferite, de parcă ar vrea să descopere o anume taină a lui, inaccesibilă ochiului grăbit. Fiecare din cronicile excepţionalei cărţi este bogat ilustrată, astfel ca impresiile relatate de estetician să fie revelatoare. Pictura exclude descriptivismul, de aceea cronicile sale sunt succinte, veritabile poeme în proză, surprinzând esenţialul şi lăsând privitorului posibilitatea de a detalia simţământul artistic reflectat doar de propria-i „oglindă”.
În ciuda străduinţei merituoase a Editurii Militare (nu e de mirare, ea fiind condusă profesionist de istoricul Adrian Pandea) de a reda tablourile cât mai cu acurateţe, esteticeşte vorbind, doar originalul îţi poate devoala mesajul princeps al pictorului. E ca în cazul credinţei celebrului dirijor Sergiu Celibidache, care susţinea cu tărie, că doar audierea unei simfonii „pe viu“ este reală, autentică, reproducerea prin copiere trădându-i spiritul iniţial. Dar ce ureche muzicală şi ce creier trebuie să ai pentru „a sfida“ industria înregistrărilor (aducătoare de venituri uriaşe) şi chiar posteritatea ta!
Abordând cronicile acestei cărţi, te vor surprinde, nu doar adevărul sentinţelor artistice, ci şi frumuseţea frazării. Nu cred că veteranul pictor şi colecţionar Vasile Parizescu a mai citit o asemenea remarcă-minune despre el. După o trimitere savantă la abordarea nervaliană din „El Desdichado“ şi „corespondenţele dintre naturile statice cu flori şi caracterul penetrant al temelor marine“, Octavian Mihalcea va releva vârfu-i de artă, melancolia, ca „o camuflare a incomensurabilelor abisuri sufleteşti“, înserarea în vechile burguri fiind „pentru cei dedaţi subtilelor parfumuri ale unor lumi apuse, mult mai elocventă decât evidenţa peisajelor scăldate de soare“. Te aştepţi ca de după un colţ de stradă din Curtea Veche să apară mateinul Pantazi. E cunoscut entuziasmul esteticianului faţă de creaţia impresionantă a pictorului-poet Alex Ivanov, găzduit de 15 ori de falnicul Palat militar al artelor. Se remarcă regiile spectaculoase ale lui Alex la fiecare dintre expoziţii, etalând piese din recuzita ostăşească antebelică, cărţile pe care le-a ilustrat, pentru care ar fi îndreptăţit la o taxă pe valoarea adăugată, ramele din podurile bunicilor şi sipetele străbune, care asigură decorurile contrapunctice ale „Ivanescenţelor“ picturale. De la trei sfinţi militari se ajunge la „trei sfinţi laici“, cărora iubitorii de artă ai Armatei din cercurile militare mereu le-au dat onorul: Dan Hăulică, Octavian Soviany și Valentin Tănase. Pe lângă temele grave, poate insuficient remarcate de „consumatorii de artă“, Alex abordează cu ironie tematici aparent fără cote mari la burse Sotheby: „Pasărea low cost“ sau „Peisaj de unică folosinţă“. Foarte bine prinsă observaţia lui Octavian Mihalcea că în grafica şi pictura sa „Primează o asumată solitudine şlefuind neîncetat drumul către tăioasele rafinamente, atât de particularizante“. Câţi dintre pictorii cu cotă au fost vizitaţi de o idee uluitoare şi ca tehnică, şi ca metaforă de rezistenţă: „Rugăciuni uitate în cerneală?“. „Misterul, uneori geometrizat, caracterizează ideatica lui Valentin Tănase” de la „Geneze“ la unicele-i parabole cu cai. Cităm iarăşi din Mihalcea, pentru că privirile noastre estetice par mai degrabă piezişe în comparaţie cu abordarea lui clarvăzătoare: „Solaritatea cailor incandescenţi completează acest sincretism al elementelor dispuse pe o hartă astrală care invocă ideatica totalizatoare“. De reţinut că în Bucureşti poţi trece pe lângă două statui ale lui Mihai Viteazul, cea de la Universitate a sculptorului francez Albert-Ernest Carrier-Belleuse (dezvelită în 1874) şi, după 141 ani, cea din dreptul Regimentului de Gardă 30 „Mihai Viteazul“, opera sculptorului şi pictorului român Valentin Tănase (inaugurată în 2015).
Sintetic vorbind, „Tabloul ca oglindă“ reprezintă o carte-album rară, cu 83 de pagini fascinante, reper în arta plastică românească, într-o abordare originală a esteticianului Octavian Mihalcea. Eu aş pleda pentru pictură ca un simfonism de tip special al culorilor. Aşa cum Beethoven îşi asculta doar în minte lucrările muzicale create în perioada de surzenie, orice privitor de artă plastică receptează doar pentru sine muzica misterioasă emisă de liniile plastice sinuoase, ca nişte „armonii ce izbucnesc, fulgurante, asemenea unui instrument de alamă“.
Virgil ANDRONESCU
Semantica veșnicei lumini
Citind volumul de poezii „Semantica luminii”, al poetei Mihaela Meravei, am descoperit în paginile sale filonul luminii divine care străbate și susține întreaga construcție lirică, prin împletirea cu „nelumina” umbrelor, din care tresar sclipiri de timp poetic cu reflexe de diamante. Toate acestea viețuind dincolo de cotidianul în care viața trebuie dată mai încet prin rotirea butonului vieții. Iubirea, tristețea, bucuria, albul și negrul, culorile stridente ori palide, alcătuiesc prin hașurări, sublinieri și valorații, sensurile luminii dumnezeiești. Cartea a fost publicată la Editura Ex Ponto în anul 2016, aceasta fiind structurată în patru capitole: tainița de lumină – alcătuit dintr-un număr de 13 poezii; vremea mieilor – cu 14 poezii; litanii verzi – având în componența sa 14 poezii și cumințenia omului – cuprinzând 13 poezii. Prefața volumului este semnată de profesor doctor Anastasia Dumitru. Coperta și ilustrațiile aparțin artistului Constantin Grigoruță.
Încă de la prima lecturare m-au bucurat poeziile citite și acest fapt m-a convins să mă aplec asupra volumului, cu gândul cititorului ce se caută pe sine în alte lumi, m-a mai bucurat găsirea unui lirism de profunzime și lipsa stilului textualist atât de prețios în poezia actuală! Revărsate din tainiță de lumină – în cele patru zări ale lumii, sentimentele poetei Mihaela Meravei se descompun într-o agonică luptă dintre păcat și neprihănire, o luptă căreia i se lasă roabă însăși autoarea. Poeta devine roaba întrebării veșniciei: ce-ar fi-ntunericul fără de lumină/ dar fără-întunecime/ ea cine ar deveni/ (?). Dacă Lucian Blaga caută Lumina (căutându-l de fapt pe Dumnezeu) până în străfundurile pământului, Mihaela Meravei își caută locul adânc din inima pământului unde să-și pună cuvintele la înmugurit/ strivind cu călcâiul iubirii restul îndoielilor sale.
Poemul care deschide volumul „Semantica luminii”, ne duce cu gândul la sistemul filosofic al poemelor lui Blaga. Alt poet și alt om dorește să devină autoarea atunci când vrea ca ea însăși să soarbă ultimul drob de sare rostogolit, sugerând că va avea destul loc să crească în mine/ alt poet într-o altă armonie, numai astfel va putea ridica alte noi stoluri de cuvinte/ pregătite să înflorească lumina – de această dată lumina devenind sonoră, și în sfârșit va fi auzită (!) De aici, din saltul acesta…, înștiințează (și se înștiințează pe sine) că m-am trezit în altă viață/…/ca-ntr-un regat/ prin omenescul meu păcat care i-a lăsat locul inimii gol iar în cuibul ei… pene de cocor și un condei. În Semantica luminii găsim absolut toate sensurile lumenului: de la înfloritul cireșilor trecând prin Graalul dintre coapsele primăverii, la gustul dulce-acrișor al speranței și până în străfundurile semantice ale veșniciei…! Latura lirico-religioasă a poemelor Mihaelei Meravei se revelează printr-o destăinuire: Dumnezeu mă locuiește zilnic/ înălțând în mine o flacără care este întreținută cu untdelemnul iubirii, autoarea fiind și ea prezentă unde curatul este cel mai adânc.
Capitolul vremea mieilor aduce cititorul – prin poemul cu același titlu, atât de aproape de ale cerului porți pe aripi albastre care despică-anotimpul/ precum doi bicarbonați, vestind că e vremea mieilor cu blană moale. Înțeleg că Mihaelei Meravei i-ar fi de-ajuns un mănunchi de timp/ pentru a înnopta la umbra unei pietre acolo unde i-ar prinde bine o rugăciune de opal, toate acestea în a șaptea zi a poeziei în care iubirea ar ține liturghie soborului de gânduri. Lumini și umbre, pietre și rugăciuni, reflexe și reflecții, amintiri și timp, moarte și înviere, credință și nihilism, chiar și după toate acestea poeta se întreabă: dar cine să se mai închine Doamne/ dacă toți am osândit cu atâtea orgolii/ înfumurare și foame/ până și nevinovatul cuvânt (?). Autoarea privește viața în ochi, învață să respire, scuipă în sânul pădurii de trei ori (într-un fel de superstiție!), numai ca să poată înmuguri curățindu-se pe sine prin sine însăși (de fapt prin propria-i poezie), căci numai atunci când te ierți pe tine începi să exiști respirând aerul verde al Edenului. Mihaela Meravei, poetă trăitoare la o margine de mare, ne șoptește ca-ntr-o poveste – precum o pasăre-n genunchi, despre visele albastre/ despre sufletele noastre… În litanii verzi, poeme cu tentă religioasă (litanie = rugăciune de lungă durată, de obicei rostită alternativ de către preot și credincioși, conform DEX), în pacea din domul pădurii poeta relateaza cum încă se mai aud copacii/ cum își dezbracă/ ultimele litanii verzi/ picurându-și tămâia/ peste pleoapa ardentă a pământului/ și sinele pietrelor/ atinse de copitele moi ale ciutelor. Cumințenia omului se manifestă și e descris ca un mugur de lumină/ tremurând precum o lacrimă/…/ dintr-un ochi de icoană, poeta vorbindu-ne prin mâinile pietrarului truditor la suplețea pietrei care rece și mută/ provoacă maestrul: răspunsul fiind că mai frumos este Dumnezeu/ răspunde ecoul din trupul de piatră. Poemul este dedicat maestrului Constantin Brâncuși aflat într-un permanent dialog cu lemnul și piatra. Cad îngeri Doamne cad/ dinspre pământ spre cer/ nu se ridică Doamne molcom/ se prăbușesc/…/ înspre pământul iad/…/ cad îngeri cad/ Doamne dinspre pământ spre iad/… reprezintă un pasaj dintr-un poem dedicat memoriei victimelor incendiului de la Clubul Colectiv din 30 oct. 2015. Dacă lirismul este o exaltare a sentimentelor, iar poetul un căutător al cheii pierdute a transcendentului, atunci poemele Mihaelei Meravei ar putea fi numite trans-moderne, încadrându-se în spectrul luminos, în care lumea este înțeleasă ca iubire și ca lumen (din lat. Lumen, care înseamnă lumină), spune în prefața cărții prof. dr. Anastasia Dumitru.
Mihaela Meravei s-a născut la 30 aprilie 1967 în Constanța, acolo unde locuiește și activează literar în prezent. A debutat în anul 1983 în cenaclul Ovidius, iar prima apariție a sa a fost în revista Tomis la Tinere condeie. În iunie 2012 a câștigat premiul de popularitate la Concursul Neliniștea cuvântului, tot în iunie 2012 a primit mențiune la categoria poezie și mențiune specială la cea de proză scurtă la Concursul internațional de poezie și proză Starpress 2012. În septembrie 2012 i se acordă premiul II la Concursul de creație literară Visul, iar în ianuarie 2014 câștiga Marele Premiu George Ranetti la poezie în cadrul Festivalului Internațional Romeo și Julieta la Mizil. A publicat în numeroase Volume colective și reviste: debut în antologia colectivă Cartea a treia. Poezii a Cenaclului Lira21, editura ArtBook 2012; este coautor la mai multe antologii colective. A colaborat cu poezie și cronică literară în mai multe reviste literare: Spații culturale, Plumb, Mărturii culturale, Helis, Urmuz, Revista Nouă, Boema, Constelații Diamantine, Armonii Culturale, LitArt, Nomen Artis, Dor de dor, Sintagme Literare, Chronos- penița de aur, Dobrogea culturală, Ex Ponto, Agora, InterArtes, Agora, Caligraf. Mihaela Meravei este membră a Cenaclului „Mihail Sadoveanu” de la Constanţa din 2012.
Din 2014 este director și redactor-șef al revistei constănțene Chronos-penița de aur. A făcut parte din juriul Festivalului Internaţional de Poezie şi Epigramă Romeo şi Julieta la Mizil în 2015; a fost membru al juriului Concursului Naţional de Creaţie Literară Fascinaţia Mării, 2015; în același an 2015 a fost membru al juriului Concursului de recitatori Onor, Armiei române. Are publicate următoarele volume: Viața pe verticală – editura Info Rap Art în 2012; Simțuri elementare la editura Metafora în iulie 2013; Cu inima lipită de fereastră, editura Info Rap Art în 2014; Duminica păpădiei la editura Ex Ponto în anul 2015 și volumul de față Semantica Luminii la editura Ex Ponto în 2016 și la aceeași editură Cinci degete în 2017.
Prof. Nastasia Savim, critic constănțean, membru al Uniunii Scriitorilor Filiala Dobrogea, spune despre poezia Mihaelei Meravei că: „Șablonul fundamental al textelor favorizează iluminarea, mijlocită de plonjarea în mediu acvatic, ca spațiu ideal al transgresării ”uneori ninge la malul mării/ acolo unde întotdeauna începe viața/ și îngerii îți înnoiesc aripile pentru următoarea minune”(uneori ninge la malul mării). Autoarea expertizează în „Semantica luminii”, diferite formule, constanța fiind dată de faptul că în toate rămâne ideea de căutare, de aflare a esenței și adevărului.”
Ionel POPA
Cronică din vremea ploii
Ploaia, simbol şi metaforă, e prezentă în literatura universală de ceva vreme. Biblia a creat pattern-ul făcând din ea un motiv generos, o oglindă pentru diferite epoci istorice, pentru diferite stări existenţiale. Literatura noastră nu e în afara celei universale!
„Plouă fără încetare […] nu se întrevede nici cel mai mic semn că vremea proastă, care ţine de zece zile, se va schimba în bine. Ştiu exact, din data de 30 septembrie 2015, soarele n-a mai strălucit şi nici nu s-a mai întrezărit pe boltă, aici în oraşul Z., capitala ţării noastre, Caramia. […] Cu fiecare zi, simt că mintea mi se scufundă lent într-o mlaştină fără ieşire.
Plouă zi şi noapte, inepuizabil […]. Şi înainte ne umplea de nervi oraşul nostru, de acum!… Nu cred că există cineva care poate susţine că funcţionează normal. Ploaia a dat peste cap pe toţi: o să ne defectăm […].
De fapt, începem să
Acesta este începutul romanului lui Gabriel Chifu, Ploaia de trei sute de zile, CR, 2017.
Atmosferă bacoviană.
Ploaia de trei sute de zile nu e atât un potop, o pedeapsă cerească, cât o şansă de purificare, dar pe care locuitorii Caramiei o refuză sau sunt incapabili s-o primească din moment ce filosofia lor de viaţă este: „Ne împăcăm, ne acomodăm, ieşim noi şi din asta, ne descurcăm noi, vedem ce-o fi şi nu murim, ne descurcăm noi, cum-necum. Da, trebuie să ne obişnuim, să ne învăţăm cu absurdul şi să trăim în acest anotimp ploios care s-a instalat pentru totdeauna aici.” „Anotimpul ploios” este metafora unui mod de a exista.
O astfel de filosofie sfidează puterea de judecată („Nu trebuie să ne mirăm că ne-am certat ca smintiţii, fără motiv. Motivul există. E ploaia asta, pe o astfel de vreme, oricine o ia razna.”): consecinţa e luată drept cauză. „Anotimpul ploios”, blestemul care apasă peste Caramia, vine mai demult şi este augmentat de comunismul [vezi trimiterile spre trecutul apropiat] care a bântuit în ţară timp de cincizeci de ani, iar sechelele lui lucrează cu hărnicie în prezent. Caramia a avut şi momente de graţie, ca cel din decembrie ’89, dar, se pare că blestemul a fost mai puternic, revoluţia a fost confiscată, devenind o geneză neagră. Potopul pare o soluţie de lustraţie şi salvare a ceea ce ar mai fi de salvat. Însă există acel dar, care te face să te întrebi, după ce ai trăit într-un teribil rău: Va veni porumbelul cu creanga de măslin şi pe cer se va ivi curcubeul? Corabia va întâlni un nou Ararat? Sau totul va fi înghiţit de „gaura neagră”.
În această idee, folosirea cuvântului ploaie la singular este de luat în seamă. Singularul şi determinarea prin numeral transgresează sensul concret de fenomen meteorologic natural, trimiţând spre o anumită şi singură ploaie. Astfel, cuvântul se încarcă simbolic, desemnând centrul centriped al parabolei. Romanul Ploaia de trei sute de zile, spunem de la început, este o parabolă.
În distopia lui Gabriel Chifu, dincolo de personajele recognoscibile şi de indicii geografici, istorici şi sociali concreţi, sunt o serie de amănunte care arată cu degetul
Din această multitudine de detalii, două trebuie subliniate: mineriada şi absurditatea „mitingului de aniversare” a patruzeci de ani de la marele cutremur de pământ. Merită reproducerea secvenţei respective în relatarea lui Ştefan Orban, una dintre vocile narative din roman: „[…] cum adică sărbătorim nenorocirea, jubilăm marcând catastrofa ca şi cum ar fi o reuşită? […] gândesc că omul [care îl informează asupra evenimentului] nu cunoaşte înţelesul cuvintelor, în vremea noastră tot mai mulţi caramieni vorbesc din ce în ce mai prost limba, e o adevărată maladie naţională aceasta, o fi vrut să zică comemorăm şi a zis aniversăm…” (p.266). Şi mai e de reţinut cuvântarea rostită de primul ministru cu acest prilej, cuvântare ce aminteşte de celebrele cuvinte de mulţumire adresate de o anume personalitate (sic!) unor detaşamente proletar-revoluţionarecu o anumită ocazie: „-Stimaţi cetăţeni, vă mulţumesc pentru prezenţa numeroasă aici, dovadă de solidaritate şi patriotism. Ţara noastră a trecut prin multe momente grele […]. Vreau să ştiţi că suntem pregătiţi, dacă încă un cataclism ne va lovi.” (p.267)
Autorul ne propune un discurs narativ ca meditaţie despre existenţa umană, despre libertatea omului de a alege între Bine şi Rău, despre responsabilitatea alegerii. Fiinţa umană şi existenţa ei sunt privite din două perspective: una social-politică şi etică, cealaltă metafizică. Aşa că în romanul Ploaia de trei sute de zile există un roman social, unul politic şi unul de idei, dacă suntem îngăduitori, şi unul de dragoste. Fiecare îşi are contribuţia lui, mai mare sau mai mică, la construcţia unei parabole cu adânci şi dramatice semnificaţii.
Dimensiunea socială e ilustrată prin biografia Corei, prin cea a Crinuţei Bunuţa, care se prostituează prin străinătăţuri, de peştele ei şi de alte amănunte cum ar fi cele din biografia profesională a arhitectului Ştefan Orban. În aceste biografii sunt inserţii de natură politică. Climatul politic din Caramia e elocvent exemplificat de campania de presă, o adevărată crimă morală împotriva savantului Iacob Grima care, în dorinţa de a propune ţării o nouă cosmogonie, se angajează în cursa pentru preşedinţia ţării; prin banchetul de la Clubul Diplomaţilor, dat de onomastica lui Grima, sărbătoarea Sf. Petru şi Pavel – pe Iacob Grima îl mai cheamă şi Petru – când se anunţă şi candidatura lui la prezidenţiale; banchetul continuă cu sindrofia de la Palatul aurit al lui Titi Ciurel. O simplă prezentare realistă a sindrofiei ar fi fost anemică şi anostă, aşa că autorul a optat pentru burlesc (v. cap.III). Capitolele X şi XIV trebuie citite şi recitite pentru a ne pătrunde de caracterul lor de semnal de alarmă. Este vorba acolo despre ideile şi manifestările extremiste care, neoprite la timp, vor face ca omenirea să repete catastrofele istorice anterioare. În legătură cu această secvenţă din roman i-aş reproşa autorului că nu e destul de transparent, cum a fost în cazul discursului primului-ministru, amintit mai devreme, creând cititorului o oarecare confuzie. Lectura atentă justifică obiecţia.
Romanul de iubire e ilustrat de povestea cuplului Ştefan-Cora şi de unele secvenţe din biografia lui Iacob Grima.
Socialul, politicul şi iubirea se întrepătrund, iar în cadrul lor sunt deschise paranteze despre perioada comunistă prin care a trecut Caramia.
Coordonata metafizică poate fi considerată rama romanului. În toate capitolele în care povestesc pe rând multipli naratori e prezent simpozionul dintre Iacob Grima (Raţiunea) şi Mihail Cristea (Credinţa). Tema discuţiilor celor doi (la care asistă uneori şi Ştefan Orban) este geneza universului şi caracterul ştiinţific sau teologic al cosmologiei, marea lucrare pe care o elaborează Grima.
Romanul balansează între naraţiunea realistă de factură tradiţională şi cea de tip postmodernism. Autorul evită totuşi naraţiunea auctorială clasică cu narator omniprezent şi omniscient, dar şi pe cea de nuanţă modernă subiectivă cu un singur personaj-narator alegând tehnica cu mai multe voci narative – polifonia. În discursul vocilor narative se face loc unor secvenţe de monolog care aparţin altcuiva decât vocea narativă a capitolului. Ploaia de trei sute de zile e un roman realist frumos ambalat în elemente postmoderne.
Vocile narative în ordinea intrării pe scena romanului sunt: Ştefan Orban, Mihail Cristea, Crinuţa Bunuţa, Alice, Gigi Spaniolul. Ştefan Orban povesteşte de cinci ori, la fel şi Mihail Cristea; Alice de trei ori; Crinuţa şi Gigi o singură dată. Acestora la anumite intervale narative li se adaugă cele cinci „Prezenţe ale autorului despre care se presupune că e omniscient şi controlează firul naraţiunii”, care completează şi explicitează relatările vocilor narative. În total sunt douăzeci de capitole cărora li se adaugă un „Epilog” despre „sfârşitul poveştii şi al acestei lumi ficţionale.” Prin epilog, în stil posmodern, romancierul ne scoate din ficţiunea lui de parabolă şi ne readuce în realitate. Acest construct din puzzle-uri nu afectează discursul evenimenţial, dimpotrivă, multiplică, lărgeşte şi aprofundează perspectivele fabulei.
Secvenţele în care povestesc pe rând Orban, Cristea, Crinuţa sunt portrete-biografii, spovedanii, iar în cele în care povestesc Alice, Gigi Spaniolul sunt capete de acuzare într-un potenţial proces la tribunalul istoriei şi eticii.
În marea parabolă, care este romanul, unele situaţii, întâmplări pot fi considerate mici parabole. Un exemplu. Operaţia de inimă la care e supus Iacob Grima: dacă vrei şi ai voinţă boala (răul) poate fi extirpată (extirpat) din rădăcină prin măsuri radicale, e drept dureroase, dar cu urmări benefice, altfel „termitele, acarienii, şoarecii, şobolanii sau ce vor fi fiind sunt greu de învins” (p.184).
În marea poveste despre Caramia, amintirile depănate de Iacob Grima lui Mihail şi Ştefan au un rost aparte, ele sunt meditaţii asupra vieţii şi istoriei, meditaţii metafizice. În toate e prezent motivul luminii şi al cunoaşterii. Iată ce spune Mihail Cristea: „Iacob luminează prin remomorare anumite zone din trecutul său şi astfel se regenerează, se resetează, capătă sens şi vitalitate […] orice ascultător e binevenit, cine ştie poate într-unul la care nu te aştepţi povestea lui va da roade” (p.353). Pe măsură ce Iacob îşi spune poveştile, cu mare poftă şi plăcere, ploaia se înteţeşte. În inconştientul său, prin poveştile sale biografice vrea să lase mărturii pentru lumea ce va să fie, dacă va mai fi după ploaie.
Alături de structura care transferă elemente clasice şi moderne ale romanului în postmodernism, parte forte a textului pot fi considerate personajele. Ele sunt create după principiul practicat, spre exemplu, de Liviu Rebreanu („Un personagiu al meu, chiar cel mai neînsemnat, are trăsături din cine ştie câte persoane văzute sau observate de mine, plus altele pe care a trebuit să le adaug pentru a motiva gesturi sau fapte ale sale.”). Registrul stilistic al lui Gabriel Chifu merge de la ironie la grotesc şi burlesc, de la intelectual-grav la argou. Personajele dau carnaţie paletei problematice pe care autorul ne-o propune spre meditaţie şi fac din textul său un roman realist bine ancorat într-o realitate spaţio-temporalitate uşor recognoscibilă. În totalitatea lor, personajele dau imaginea unui Turn Babel socio-moral şi politic ambalat cu sclipici postmodern. Înainte de a trece la prezentarea personajelor, mai atragem atenţia asupra unui aspect important: numele lor. Nume ca Ştefan Orban, Cora (Kore), Iacob Grima, Mihail Cristea te îndeamnă la căutări etimologico-semantice; pentru celelalte nume (Titi Ciurel, Crinuţa Bunuţa, Gigi Spaniolul, Val, Don,) sonoritatea lor e suficientă, făcând inutile căutările şi explicaţiile etimologico-semantice.
De departe figura centrală, farul care luminează Satyricon-ul lui Gabriel Chifu este Iacob Grima [Apropo de partea de „sayricon” a romanului Ploaia de trei sute de zile, credem că n-ar fi o simplă joacă critică o apropiere de cel al latinului Petronius]. Portretul lui e construit în etape prin ceea ce povestesc despre el, pe rând, Ştefan Orban şi Mihail Cristea, şi prin amintirile sale biografice. Iacob Grima, astrofizician, savant cu renume, e întruchipare a raţiunii umane. Are încredere nemărginită, fermă în puterea raţiunii şi a ştiinţei în a desluşi misterul universului. Scopul vieţii sale ca om de ştiinţă este să elaboreze o nouă teorie cosmogonică din care să elimine prezenţa unei forţe divine. Discipolul său, Mihail Cristea, fizician şi el, dar care a îmbrăţişat monahismul, caută să-l convertească la credinţa în Dumnezeu. Repetatei tentative, Iacob îi răspunde: „Prefer să mă descurc de unul singur, să merg prin hăţişuri, prin locuri neumblate, să-mi croiesc drumul, să înfrunt pericolele care-mi ies în cale, aşa slab şi nepregătit cum sunt, fără ajutor decât incerta putere a minţii mele.” Tot atât de hotărât mai afirmă: „Dumnezeu nu există, Dumnezeu este o ficţiune creată de slăbiciunea noastră, de frica noastră de întuneric [neştiinţă] şi de moarte.”; „Universul nu are nevoie de Dumnezeu ca să fie înţeles şi explicat […] avem datoria să explicăm tot ce putem doar cu slabele mijloace ale minţii omeneşti.”. În aceste convingeri desluşim filosofia şi caracterul personajului: credinţa că menirea omului este cunoaşterea şi creaţia. Romancierul nu e consecvent cu personajul său. Grima nu-şi definitivează cosmologia şi pe deasupra acceptă existenţa lui Hristos. N-am găsit motivul clar al acestei inconsecvenţe din partea autorului.
Iacob Grima nu este doar savantul închis în turnul ştiinţei. El este şi om al cetăţii. Conştient că ţara sa e ameninţată de o
Mihail Cristea, discipolul lui Grima, formează cu acesta un cuplu. Interesant lucru. Contrar uzanţelor, discipolul e mai bătrân decât maestrul. Diferenţa de vârstă să semnifice că înaintarea în ani înseamnă apropierea (îmbrăţişarea) de credinţa în Dumnezeu? Dar înainte de a găsi răspunsul să vedem cine este Mihail Cristea. Şi el este fizician, dar care nu reuşeşte să-şi depăşească mediocritatea. Cunoscându-l la Olimpiada de fizică, pe când erau amândoi liceeni, şi descoperindu-i genialitatea, Iacob Grima devine pentru Mihail o obsesie. Înţelegând că el, marele fizician ce se dorea, nu e capabil să elaboreze o nouă cosmologie, îşi transferă visul lui Iacob, îndemnându-l mereu pe acesta să-şi elaboreze cosmologia pe care o gândea. Orice om frustrat şi ratat se refugiază fie în credinţă, fie în răzbunare. Mihail se refugiază în misticism, retrăgându-se la mănăstire, fără a renunţa la relaţia cu Iacob. Neînţelegând pe de-a întregul realităţile, Mihail îşi caută rădăcinile credinţei în copilărie şi în limitele raţiunii. Această neîncredere în puterile minţii omeneşti îl situează faţă de Iacob la polul opus.
Relaţia dintre cei doi este complexă. De când l-a cunoscut pe Iacob, Mihail trăieşte în umbra lui, având faţă de el sentimente contradictorii, de intensităţi şi nuanţe diferite, în funcţie de împrejurări: simpatie, apreciere, admiraţie, prietenie, dragoste frăţească/ pică, antipatie, ciudă, invidie, chiar ură. Toată această gamă de sentimente arată că Iacob Grima a devenit pentru Mihail Cristea o obsesie „existenţial-intelectuală”. Ceea ce îi apropie şi îi ţine unul lângă altul este trăirea în spirit, deosebirea dintre ei stând în faptul că fiecare înţelege diferit spiritualul. Personajul are un sfârşit conform caracterului, dar mai ales credinţei sale; este ucis fiind confundat cu Iacob care trebuia ucis.
Cuplului Grima-Cristea îi e alăturat arhitectul Ştefan Orban. Legat de cele pământeşti (vezi povestea lui de iubire cu tânăra şi frumoasa Cora, şi obturarea vocaţiei de uşurinţa de a câştiga bani prin profesia sa) el aspiră spre spiritualitate. De aceea se simte bine în preajma lui Iacob şi Mihail. Cu spirit de observaţie (constată că „suntem alcătuiţi brambura din tot soiul de sentimente şi fapte care se bat cap în cap şi care evident n-au ce căuta în aceeaşi persoană”) totuşi nu vede derapajele morale ale fiicei sale din prima căsătorie, Alice, nici că amanta îl „traduce”. Fiecărui om, la naştere, ursitoarele îi dau un dar, ce folos când, cu mare uşurinţă, treci orb le lângă el? Pe lângă aspiraţia spre spiritual, meritul lui Orban este acela că, într-un moment de graţie, a proiectat casa lui Grima de la ţărmul mării, un adevărat monument de artă şi filosofie, ce este sortit să devină o nouă corabie a lui Noe. Ştefan Orban e omul comun, e bietul om sub vremi.
Chiar dacă sunt doar trecători prin roman, acestui triumvirat îi putem alătura pe Lena (Maria-Magdalena) şi pe Ionică, cei doi păzitori ai lui Iacob Grima. Parcă vin din afara istoriei, sunt atemporali.
Caracterul de parabolă a romanului pare că a impus o anumită grupare, asociere a personajelor: grupul Iacob-Mihail-Orban-Lena-Ionică; grupul femeilor; grupul satyriconului; grupul tinerilor antisistem.
Primul personaj feminin introdus pe scena romanului este Cora. Din biografia ei e bine să reţinem un amănunt: a copilărit în comunism şi s-a „împlinit” în postcomunism. La început, ca toate adolescentele, a avut destin de cenușăreasă. Tocmai la ieşirea din copilărie suferă un traumatism cumplit, tatăl a încercat s-o violeze. În perioada imediat postdecembristă mai trece printr-o experienţă dureroasă: eşecul mariajului cu Tavi, a cărui „boală” o descoperă relativ târziu. Cele două experienţe cumplite vor avea urmări nu atât psihice, cât morale, de comportament. Pregătindu-se de baie, Cora îşi priveşte trupul în oglindă şi-şi descoperă frumuseţea lui. Se iluminează. Ia „marea hotărâre”: “
Un personaj de nocturnă este Alice, tânăra rebelă. Prin comportament îşi exprimă revolta faţă de părinţii care „nu fuseseră capabili să-i ofere o viaţă normală”. Din diferitele amănunte strecurate în biografia personajului deducem că marea vină a părinţilor este că nu s-au străduit sau n-au fost capabili să-i facă pe copii să înţeleagă care este cauza cea adevărată a răului. Instantaneul portretistic spune totul despre personaj: „are o bască neagră pe cap [care, crede ea, dar şi tatăl ei, Ştefan Orban, că o apără de ploaie). Poartă o canadiană de fâş cambrată, uşoară, de culoare neagră. Părul îi e vopsit tot negru, negru intens şi e machiată tot cu negru în jurul ochilor.” „Prea mult negru” constată într-un final tatăl ei.
Personajele feminine sunt frumoase, chiar puternice şi independente în felul lor, dar total lipsite de verticalitate. Şi Cora, şi Alice, şi Crinuţa, şi Vali trăiesc doar la orizontală. Ele reprezintă trepte ale degradării.
Alice, Val, Don, Gigi Spaniolul, individualizaţi la minim, dar suficient, formează grupul tinerilor. Aceşti tineri „furioşi” şi nocturni se află în totală derută, în haos ideologic şi moral. Sunt antisistem, dar într-un mod nebulos, revolta lor fiind anarhică şi distructivă. Ei gândesc şi cred la modul primar că salvarea o va aduce „a treia cale”. A treia cale nu poate fi în mintea lor tulburată de alcool, droguri şi sex decât de „mişcarea transumanistă”. Care este ideologia ei? Iată explicaţia lui Val, unul din doctrinarii ei: „mişcarea transumanistă, rezumată aşa: fiinţele umane se vor transforma enorm, prin folosirea ştiinţei şi a noilor tehnologii, îşi vor depăşi limitele umane, îşi vor extinde abilităţile mentale, fizice şi vor elimina aspectele nedorite ale condiţiei umane, cum ar fi prostia, suferinţa, boala, îmbătrânirea şi moartea involuntară. Aşa încât ele vor fi altfel de fiinţe, postumane. Omul se depășeşte pe sine însuşi prin utilizarea noilor oportunităţi, până acum neluate în calcul, ale naturii umane ca şi prin dezvoltarea ştiinţifică şi tehnologică, cum ar fi nanotehnologia, cybercultura. Şi devine din uman transuman, cu capacităţi incomparabil superioare.” (sub. în text – p.306). În explicaţia ghiveci, Val a lăsat pe dinafară logica şi umanul. Mişcarea va fi organizată şi va funcţiona în felul următor: „fiecare contactează şi recrutează câte trei membri, pentru care poate garanta, de care răspunde cu capul şi nici unul nu va şti de existenţa celorlalţi, nu va cunoaşte identitatea celorlaţi membrii ai grupului şi nici nu vor şti câţi membri numără grupul în totalitate.” (p.307). Membrii se consideră camarazi.
Această mişcare ne aminteşte de „revoluţionarismele din interbelicul european sau de
Aceşti tineri frumoşi şi furioşi îşi bat joc, într-un amestec de inconştienţă şi conştiinţă distorsionată, cu concursul tacit al sistemului, de tinereţea şi viaţa lor.
O altă categorie de personaje este cea a figuranţilor din satyricon. Chiar dacă are o singură apariţie, rămâne memorabil Titi Ciurel. Romancierul, prin vocea narativă Orban, îi face un portret în mărime naturală. În Titi Ciurel, cel care „întoarce banii cu lopata” şi vrea să construiască cea mai mare catedrală pentru mântuirea neamului, scriitorul a contopit două persoane. Persoane importante! Nu vă spun cine sunt! Ciurel uită că mântuirea neamului, chiar dacă e necesară, nu se poate face doar cu aghiasmă, nici construind o catedrală mamut şi foarte pământeană în care să vâri de-a valma pe toţi. Mântuirea e o problemă individuală. Portretul lui Titi Ciurel e una dintre fişele caracterologice cele mai reuşite din roman.
La „banchetul’ din palatul aurit al lui Ciurel sunt prezenţi ipochimenii vremii: „domnul ministru Dimitriu Vasilche [care strâmbă din nas când aude de românism], domul Radu Movilescu care conduce radioul public, domnul Petrică Petrişor, care tocmai a fost numit ambasador în Emiratele Arabe Unite, domnul Cornelius Albu secretar de stat la Cultură.” Ce-i caracterizează pe aceşti „domni”? Ipocrizia, lipsa de demnitate, pofta de funcţii şi putere, oportunismul. Într-un cuvânt, urâţenia sufletului şi a conştiinţei. Credem că autorul Poemationului eroi-comic-satiric sau Tabăra ţiganilor zâmbeşte fericit în ceruri că n-a fost uitat.
Exceptând pe Iacob Grima, Mihail Cristea, pe Lena şi Ionică şi parţial pe Orban, toate personajele sunt încărcate cu energie negativă. În lumea acestei faune, prietenia şi solidaritatea nu au nici măcar statutul de rara avis.Marea lor vină este că nu luptă pentru salvarea Caramiei, ci se complac în oportunism, minciună şi sunt agresive în apărarea interesului personal.
După acest periplu analitic ajungem la părerea că autorul, ca şi Cioran, urăşte această <ţară neagră> din prea multă iubire. În final, romancierul îndulceşte puţin pesimismul, lăsând deschisă o portiţă de speranţă: „Întunericul se risipi şi se iviră, în fine, zorii. Caramia stătea acum sub ape şi peste întinderea acvatică în fine răsări soarele.”Şi totuşi salvarea celor cinci suflete de casa lui Iacob devenită arcă este ipotetică.
Punct şi de la capăt, roman despre care am scris, nu m-a convins că Gabriel Chifu este un mare romancier, cum îl considerau anumiţi cronicari. Ploaia de trei sute de zile, într-un final, mi-a schimbat părerea în sensul că autorul nu poate fi trecut cu vederea de nici un bilanţ al romanului românesc din ultima vreme. Ploaia de trei sute de zile e un roman mai mult decât bun. Are atuurile în acest sens: structura şi tehnica narativă; portretele tradiţionale (clasice) abil metamorfozate în biografie, în ultimă instanţă ele sunt caractere; limbajul (lexic, sintaxă, logică) adecvat statutului social, intelectual şi moral al personajului; inspiraţia de a face din anumite situaţii sau întâmplare câte o mică parabolă. Romancierul trebuie apreciat pentru strădania de a problematiza; fabula opusului său te provoacă în a-ţi pune întrebări despre lume, despre menirea omului în lume: să o lumineze fiecare după capacităţile sale ori să facă umbră (mare, mică, densă, rarefiată) pământului? Totuşi Ploaia de trei sute de zile nu este o capodoperă cum lasă să se înţeleagă cronicarii amintiţi mai sus.
Cu toate că e atât de concretă şi reală în spaţiu şi timp, totuşi Caramia poate fi considerată o sinecdocă a lumii de azi pentru care întrebarea este A fi sau a nu fi.
