Spații culturale nr. 56 (6)

Mihaela MALEA STROE

Verigheta

Și tot tanti Tatiana o povățuia să scoată verigheta de pe deget, să n-o mai poarte, că așa îl ține legat de lumea asta pe cel plecat și nu e bine. Nici pentru el, nici pentru ea.
Recitesc ce-am scris cândva. „Tanti Tatiana o povățuia pe Bogdana”. Adică pe mine, cea din carte și din afara cărții. Și-mi amintesc bine nu doar spusele vecinei Tatiana. Bătrâna mă sfătuia, cu voce oraculară, în numele unor credințe străvechi sau al unor superstiții izvorâte din adâncul uitat al vremii. Scoaterea verighetei ar fi însemnat „dezlegare” pentru amândoi întru continuarea drumurilor noastre, fiecare în lumea lui. Ar fi însemnat ieșire din cercul legământului „până când moartea ne va despărți”. Sau sfatul ei venea în numele unui bun-simț ancestral, care se întâlnește, iată, cu ce-mi recomanda Ilinca, de la tribuna psihologiei moderne. Ilinca m-a certat, odată, când ne-am întâlnit în parcul bisericii, că, după opt ani de la decesul lui Tudor, încă purtam verigheta. Aveam să aflu, deși ea, delicată, nu mi-a spus, că psihologii consideră „doliu patologic” păstrarea verighetei mai mult de un an pe degetul „jumătății” rămase în astă lume. Cu alte cuvinte, pentru specialiști, e un indiciu că supraviețuitorul s-a cam scrântit.
Tudor a plecat din astă lume fără verighetă. După nuntă, după luna de miere, n-o prea purtase, rămăsese într-o casetă. Socrii mi-au spus s-o las acolo, să le rămână copiilor, iar pe inelarul lui Tudor „să punem o verighetă ieftină, de argint sau de inox. Așa e bine, dacă a fost însurat, să plece cu verighetă pe lumea cealaltă”. S-a lăsat cu un strop de supărare la îngropăciune când socrii au constat că nimeni, nici eu, nici rudele, nu se îngrijise să cumpere verigheta-surogat.
Nu înțeleg: cine zăbovește pe-aici – să nu mai poarte verighetă, iar cine pleacă s-o poarte pe veci? Cum rămâne cu „legătura” de care zicea tanti Tatiana? Bine măcar că aceia care pleacă nu mai au de-a face cu interpretările și pisălogeala psihologilor.
Eu am purtat-o… Miruna m-a ghicit:
– Tu porți verigheta nu dintr-un fel de fidelitate nesănătoasă, o porți ca să te apere de curtezani și de avansuri nedorite. Ai făcut din verighetă un mesaj la vedere că… nu ești disponibilă. De parcă, drăguță, zodiile și scripturile din tăriile cerului ar ține cont de mesajul tău.
Tot ea îmi prorocise, pe tonul cunoscut, de preoteasă păgână, că „atunci când va veni vremea s-o scoți de pe deget, vei ști. Îți va da un semn inima ta, sau mintea ta, sau trupul tău, sau un vis pe trezie, sau chiar cercul de aur de pe inelar… Atunci vei ști și orice împotrivire va fi de prisos”.
Se cuvine să recunosc: s-a întâmplat întocmai. A fost straniu. Terminasem de scris Prima carte – credeam că asta-i tot, gata!, s-a încheiat – nici nu-i spusesem pe-atunci „prima carte”, îi spusesem, simplu, „Cazul Bogdana Serafim”, nebănuind că va veni și o clipă a Cărții a doua…, deși Miruna mă avertizase că nu pun punct istorisirii când vreau eu. Terminasem de scris, făcusem rânduială prin casă, îmi reluasem, la birou, traducerile-sarcină-de-serviciu… când, într-o noapte, mă trezește din somn un fel de arsură pe inelar. Simțeam că mă strânge, că mă arde verigheta. Am răsucit-o de câteva ori pe deget, senzația a dispărut și am adormit imediat. Peste zi – nimic! După câteva nopți… din nou! Arsură, strânsoare – același remediu ca prima dată. Dimineața verific dacă nu cumva mi s-au umflat degetele. Nu. Totul pare în ordine, pot răsuci verigheta, o pot scoate de pe deget și o pot pune înapoi cu ușurință, epiderma e curată, fără iritații, fără escuamări, exclud o cauză dermatologică. Însă, în următoarele trei nopți, senzația se amplifică, nu mai cedează și nu mai pot adormi. Musai să scot verigheta. O pun, bâjbâind, pe măsuța de lângă pat, de unde o iau când mă trezesc și… o port din nou, cât e ziua de lungă, fără nici o problemă. N-o sun pe Miruna să-i spun ce pățesc, dar îi povestesc, în puține cuvinte, Karinei, la birou, când trece să-mi aducă un top de hârtie pentru xerox.
– Ți se umflă degetele peste noapte? mă întreabă.
– Habar n-am, îi răspund. Uneori, când trebăluiesc mult sau când car sacoșe grele, se mai umflă în timpul zilei, dar nu atât încât să fi simțit vreodată senzația asta care mă tot trezește din somn.
Întrebarea ei îmi dă ideea să fac un experiment. Vreme de șapte nopți, scot de cu seara verigheta, o las pe măsuță, și pun pe deget, în locul ei, un inel de aur cu safir, primit demult în dar de la mama, inel care are exact aceeași dimensiune cu verigheta. Și… – ce să vezi?! – somn de voie, până sună deșteptătorul!
Straniu, nu? Miruna ar spune, desigur, că e un semn. Și că eu mă leg la ochi, mă încăpățânez să-l reneg. Poate că asta fac, pentru că, iată, mă hotărăsc să merg la bijutier. Îi cer doamnei (că o doamnă mă primește zâmbind când intru la „Gold & Silver”, bijuteria din cartier) să întindă puțin verigheta. Îi spun că mă deranjează – așa i-am spus, „mă deranjează”, nu mi-a venit a-i spune mă strânge, pentru că a văzut și doamna cât de ușor a ieșit de pe inelar. Iar dacă i-aș fi spus mă arde… probabil m-ar fi trimis la plimbare, sau… la pompieri, sau ar fi sunat, prudent, la ambulanță.
– Uitați bonul, mâine e gata, puteți veni să o luați.
Încă o noapte liniștită, cu inelul de la mama pe inelar. A doua zi, în drum de la birou spre casă, intru la „Gold & Silver”, îmi recuperez verigheta și o pun direct pe deget. Da, e chiar lejeră acum, aproape „joacă”. Să vedem ce se întâmplă la noapte. Adorm. Nu trece mult până când senzația care îmi frânge și înfrânge somnul reapare, mai bogat: arsură, strânsoare, înțepături, impresia că marginile verighetei au devenit tăioase. O scot și o cercetez, la lumina veiozei, să văd dacă, în urma „tratamentului” la care a supus-o „Gold & Silver”, nu i s-au subțiat marginile până-ntr-atât încât să… Nu, marginile sunt blânde. Oricum, predominantă în ce simt eu e arsura. Oare ce-ar zice Ilinca? Oare ce-ar zice Jung? Ce-ar zice Freud nu mă interesează, că dumnealui nu prea știe să facă diferența subtilă între obsesie și statornicie. Pe tanti Tatiana n-o pot întreba ce părere are, că, în urmă cu doi ani (sau or fi deja trei?!), s-a mutat, tăcută,… din moarte la viață. Probabil mi-ar reproșa că n-am dat ascultare povețelor ei neștiințifice, dar înțelepte.
I-am scris amănunțit lui Peter care mi-a răspuns fără să fie prea mirat de întâmplare. „Cred că prietena ta Miruna are dreptate. Să nu respingi, dragă Bogdana, posibilitatea asta. Dă o șansă lucrurilor greu de înțeles și tainelor să facă parte din viața ta.” Așa mi-a scris. Am jonglat câteva săptămâni, purtând verigheta doar în timpul zilei, ca să nu-mi mai smintească, în toiul nopții, somnul. Într-o bună zi am pus-o la păstrare în casetă, lângă verigheta lui Tudor. Am pus-o în casetă într-o vineri. Pe când mijeau zorile cu ger și promoroacă ale zilei de… An Nou pe stil vechi.

Lucian MĂNĂILESCU

Asteroidul B-612

Moto:
„Toţi oamenii mari au fost cândva copii”
(Antoine de Saint-Exupéry)

Fără sfârşit pare deşertul acesta!
Nisipul se scurge printre degetele vântului
şi încăpăţânarea cactuşilor
se propteşte de trunchiul soarelui orb…

Singura margine e cea a nopţii.
singurul loc de odihnă lătratul şacalilor
în faţă foşnesc valurile mării de piatră
iar în urmă se scufundă un loc numit acasă…

Dar locul acele e tare demult şi tare departe!
Îl ştie doar şarpele galben…

Labirint în oglindă

Lumea e o oglindă în care ne rătăcim
sălbăticia şi urâţenia şi spaimele…
„De ce mai cauţi Minotaurul? – te întreb –
de ce mai destrami firul acela în urmă?
Priveşte-mi coarnele de aur!
Priveşte-mi ochii scufundaţi în mugetul
sticlos al mării! De ce mă mai cauţi? –
te întreb – de ce îţi mai cerşeşti
trupul sfârtecat? De ce îţi apleci capul,
resemnată, pe umărul tandru al aşteptării?”

Hai să fugim

Hai pune-mi lesa, sufletu-mi de câine
Să-mbătrânească-n viscol, sunt veacuri până mâine
Şi-avem atâta vreme, şi-atât de mult albastru,
Hai, leagă-mă cu lanţul de cel mai palid astru.

S-aud cum trece moartea prin mine milostivă,
Să mi se facă sete de-o tine primitivă…
Hai să fugim departe prin liniştea de piatră,
Şi s-auzim, în urmă, zăpezile cum latră.

Mihaela BĂBUȘANU

„O prezenţă fizică mignonă, o adiere cu ochi albaştri în care cerul se priveşte ca într-o oglindă; şi tot ca cerul, nebănuitele dimensiuni ale acestuia se oglindesc în sufletul Mihaelei.
Printr-o reacţie al(chimică), analizând realitatea imediată, sufletul ei o sintetizează în preţioşi stropi fulguranţi de poezie absolută: haiku.
Dar, însoţită de Mercur („cu Mercur în exil”- titlul volumului de poezii publicat în 2015), frumosul sol al zeilor, a lăsat exoticul haiku pentru versuri care exprimă, mai pe larg, exilul din lumea satului, a copilăriei şi a iubirii.
Se învăluie în singurătate, împrumutând de la zeu încălţămintea cu aripi, coiful şi toiagul, călătoreşte până la durere pendulând între lumea arhaică a satului Băbuşa şi cotidianul urban cu accente neprietenoase.
Exilată şi înstrăinată, se repliază şi se adună pentru a porni totul de la capăt.(„ nouă şi gata de un nou start” (Jurnal).
Mihaela, ca poetă, are încă foarte multe meditaţii strecurate prin versuri- vise- „seminţe ale gândului” (Toamna) cu care ne va delecta:„sub tălpile goale nu aveam pământ ci neuitare” (Vis de dimineaţă).
Noi nu avem decât să aşteptăm un nou volum de poezie- meditaţie, plin de sensuri înrădăcinate în grădinile Băbuşei natale”.

Cristina GEORGESCU

Negustorie

Am pus bani deoparte
să-mi cumpăr fericirea
care rătăceşte pretutindeni
dar care mie mi-apare doar în vis.
Astăzi mă plimb prin oraş
În speranţa că o voi găsi
Şi vom parafa înţelegerea,
Dar ea, nărăvaşă, aleargă galop
Ca într-o cursă hippie
Nelistată la casa de pariuri;
Am să-i pun visului căpăstru.

În prezent

Nu-mi mai fac planuri de viitor,
adeseori nu-mi mai amintesc de trecut
şi nu mă mai satur de prezent;
şi nu înţeleg de ce toţi mă întreabă:
când ai de gând să faci copil?
prezentul s-a metamorfozat atât de mult
încât să semene a viitor?

Natal

În cerdacul verde
ascult respiraţia Băbuşii.
Străzile nefardate şi netunate,
faţadele neschimbate
de zeci de ani,
acelaşi colb plin de speranţă
-înecăcios pentru progres-
aceeaşi mireasmă de tei şi veşnicie
aceiaşi părinţi minunaţi
pe care tot ce îmi doresc
e să-i revăd şi mâine.

Fără tata

În ziua aceea de martie
iubite tată ai plecat
lăsând în urmă
o inimă frântă de durere,
multe îmbrăţişări fără răspuns
şi vorbe de alint nerostite
pe care mă rog să le mai aud
măcar în vis.
Să ştii dragă tăticule
că în inima mea mezină
acum pădurea noastră
e doar plină de uscături,
stejarul de la poartă
nu mai este la fel de verde şi umbros
şi după fiecare ploaie
niciodată nu mai răsare soarele.

Spre final

De la o vreme
Îţi iroseşti setea buzelor
Cu apă de ploaie,
Paşii tăi şovăielnici
Uită deseori drumul spre casă.
Ieri ai uitat pe noptieră
Albumul cu amintiri frumoase
Şi focul stins în sobă;
Iubirea noastră doar fum
Irosindu-se prin livada cu meri.

Fantoma

Sufletu-mi rătăceşte neîmpăcat
prin cabana cu vedere spre munte;
povara iubirii pierdute urcă anevoie
scările din lemn de brad.

Urmele paşilor lui s-au şters definitiv;
doar mirosul de vin cu scorţişoară
mă mai îmbată cu speranţă.

Am obosit
Am obosit să privesc calendarul
şi ceasul de perete cadou de nuntă,
sângele fierbinte s-a oprit din clocot
şi acum sufăr de extremităţi reci.

Am obosit să sper şi să cred,
vinul „frizante” nu-mi stârneşte decât furia…
chiar şi-o nebunie ar fi în zadar?

Zadarnic

În umbra gândului
încerc să-mi ascund
de ochii lumii
disperarea şi nefericirea.
Lista mea selectivă
abundă în cântece „de corason”,
care-mi zădărnicesc parcă
urma de rezistenţă,
iar un simplu „alo”
rostit de vocea aceea baritonală
îmi stârneşte hohote de plâns.

Doar mama, tata şi bunicul

Bruma înmiresmată hoinăreşte
prin grădina noastră din Dealu Boleacu.
Din coliba încropită de Mihăiţă
aud clar zborul îngerilor
spre ţările calde.
Sub desfrunzirea nucului din vie
se ţes noi amintiri
sub semnul mirării,
iar tata, mama şi bunicul,
singurii mei tovarăşi constanţi
mă veghează din cimitirul străbun.

Dumitru PANĂ

Triptic

I
câtă
singurătate iubirea
cătând să închidă un cerc neştiut
un cerc pe care ţi-l închipui albastru apoi nesfârşit transparent

II
câtă singurătate
iubirea la sfârşitul celei mai frumoase aduceri-aminte
(dar ce înseamnă aici cuvântul ,,frumoasă” decât
mica disperare de a nu putea găsi
cuvântul potrivit)

III
câtă singurătate iubirea
şi câtă aducere-aminte spuneai – dar
câtă închipuire pentru a-ţi aminti
aici în marginea poemului
la masa de scris

Nădejdea şi spaima

când iubirea vine prea devreme
şi e doar gândul acesta plin
de nădejde şi spaimă – spaima
că am pus prea multă nădejde – Doamne
atât ne rămâne: nădejdea şi spaima.

sau când iubirea a venit prea devreme
şi nădejdea nu a avut timp să se-nfiripe

Paranteză

moartea asta
care nu mai sfârşeşte –

viaţa
care nu mai începe –

iubirea –

(poate că adevărul are un chip cum
noi avem un vis)