Propoziții pretențioase – Abrevie
Nici nu știu cum să dau roată străzilor. Dacă fac stânga se strâng vreo două case luate la tocat cu ciocanele de lemn, dacă fac dreapta la fel. Iar mai apoi….
Fac buclă Libertății cu fosta 23 August, actuală Florica Cristoforeanu. Dar după ce vă spun ce pățește un novice. În primul an de la Revoluție eram la Intercoop, mi-era dragă ruperea de oase ca mersul la spânzurătoare, mă abordau mama și tata zilnic și-mi abrogau toate ,,legile” scrise împreună cu Danii mei de la Clubul Tineretului. Placa pe care rulau sfaturile părintești se blocase pe fraza ,,Lasă muzica, du-te cu tac-tu la muncă!” Nu fusese suficientă transbordarea la urgență de pe platforma militărească pe cea a lucrărilor micii industrii și reparații auto, nici programul încărcat, micile șicane, frigul, sumbra imagine gri a zilelor comuniste, era nevoie de un supliment. După ora 16 sâmbăta și duminica toată ziulica – nu se mai fandosea lumea că le cauzează sfinții, Iisus și Dumnezeu. Gelu parcă îi spunea ginerelui unuia dintre portarii întreprinderii, cel mai vechi pare-mi-se, cu casa situată exact la intersecția Oborului cu Libertății, pe partea opusă de nea Moldoveanu. Un client despre care ori v-am povestit aici, ori în alte destăinuiri, unde la o solicitare, undeva pe la Lunca, m-am trezit picurat în pragul orelor cinci-șase fix în frunte. Tot așa pe o ploaie ca aceea de ieri, lungă și sâcâitoare. Oricum, în 1990, a absenta cu motivație sau nu de la bătutul de tablă devenise obicei. Mâna mea de ajutor valora în ecuația ducerii la capăt a lucrării mai nimic. Adu o foaie de tablă, adu un clește, câteva cuie…. Puține. Și-n anii aceia tata se ,,aliase” cu Țandrone, împreună la serviciu, împreună la bucheală, majoritate din beneficiari fiind colegii. La 38 și 40 de ani le sfârâiau mâinile, precum și… gâturile. Iar eu mai mult îi încurcam. Prea multe nu-mi amintesc, niște bucăți de carton dezvelite, table recuperată de pe alte acoperișuri, fălțuirea, dolia și momentul care a consfințit că nu era de mine tinichigeria. Urcarea sculelor depozitate în lada ce se purta de sus în jos cu fiecare foaie așternută, ca de început. Aburcai pe scară cu ea proptită în șoldul drept, o depusei pe dolie și-mi văzui de operația arondată. Crezusem că se așezase bine. Doar ce întorsesem spatele, când un sunet ca de avalanșă și un țipăt urmat de plânsete se declanșară brusc. Fiul familiei avusese ghinionul de a se sincroniza perfect cu alunecarea fiarelor de încheiat și cleștelui. Direct în cap. Mamă alertată, strigând că i-am omorât copilul, privindu-mă de parcă ar fi vrut să mă suprime. Pe bună dreptate, însă dintr-o culpă neanticipată. Când și cum a apărut era un total mister, de ce se abătuse de la consumarea laptelui cu griș, în ce clipă scăpase neobservat înainte de plecarea la grădiniță, întrebări rămase nerăspunse. Pur și simplu. În privința lipsei mele de atenție explicațiile sunt inutile, procedasem ca-n alte rânduri, foarte puține la acel moment, numai ghinionul s-a ținut scai, abuzând de neștiința mea, de lipsa unei treze conștiințe. Și gazdele… oameni absurzi, să nu înțeleagă din capul locului că n-au ce căuta țâncii pe bătătură atât timp cât meseriașii robotesc de zor pe lângă casă, că o clipă de neglijență poate costa viața. Puștiul a scăpat cu trei copci, eu nici astăzi nu sunt vindecat de vinovăție.
