Spații culturale nr. 56 (4)

Mihaela AIONESEI

Un plâns numit Iisus

Sunt ani și ani de când nimeni
nu a mai descheiat cămeși de in.
Rănile gem ca niște sâni pârguiți
nerăbdători să fie sărutați
de gura pruncului Iisus.
O geană de cer stă pitită la izvor.
Într-o cruce albă Maica Sfântă plânge.
Fierea e fierbinte. Somnul nădușit.
Viața-i vârf de lance înroșind suspin.
Feți nenăscuți urcă dealul în placente de nisip.
Vinul de pe masă se tranformă în sfinți.
E frig la priveghi. Și frig urlă-n oameni.
Lumina întârzie să răsară deși Soare-i mereu.
Binecuvântările se opresc la margini de drum
și așteaptă. Tot așteaptă pe cineva să-i treacă pragul…

Sunt ani și ani de când viața se vinde
ca o curvă de lux fără să împărtășească
aceeași soartă ca Maria Magdalena.
Fericirea cea de toate zilele este o zbatere
între coapse mai subțiri sau mai pline.
Senzație de inutil pe care nici măcar
liniștea dinaintea gropii nu o poate salva.
Să speli cu hohote picioare trebuie
să cunoști prăbușirea în plâns.

Eroii se întorc cu fruntea în morminte.
Și oamenii care au mai rămas oameni fac la fel.
Plesnesc măceșii de rușine și apele se colorează-n sânge.
O rădăcină de curcubeu se ascunde în pădure.
Bisericile spovedesc vrăbiile de pe turlă.
Căci n-are cine…N-are cine să mai
rupă pentru sărmani un codru de pâine
ori să îngenuncheze pentru o rugă.

Sunt ani și ani de când nimeni
ulciorul cu lacrimi nu l-a mai căutat.
Deși plânge iarba. Deși urlă mieii și caii
pădurea și vântul și cerul
și Tu, Doamne, te vezi tot mai puțin.

Sunt vieți cheltuite fără rost.
Sunt vieți care fug în fiecare zi
într-un altfel de plâns…

Adrian BOTEZ

PARTIDĂ PIERDUTĂ

şi de m-am umilit pân’ la turbare
cine-mi va da-napoi steaua din frunte?
doar Parsifal să-mi pună întrebare
s-aduc Graalul regelui din munte

şi de-am răbdat ruşine-ndurerată
ce magi văzut-ai că se-ndreapt’ spre mine?
mistică stea pe cer nu se arată
s-au stins în cer plodirile divine

deci am pierdut partida vieţii mele
căutări zadarnic tot vânez în zare:
poţi doar spori avutul celui care are

coroană nu s-aprinde-n tinichele…
…dar dincolo? – schimba-vom sorţi şi cruguri
sau – vâlvătăi – vom arde-n alte ruguri?

POESIS
LIRA 21

Mihaela GRECU-GEOAGIU
(Hunedoara)

adio
(…)
prietenii mei se întorc din cer
cu avionul ce ascunde în zbor tăișuri ascuțite de coasă
(îngerii nevăzători au dat bilete de călătorie
spre destinații pregătite să ucidă)
poarta cimitirului din copilărie
ferecată la ultima joacă de-a baba oarba cu moartea
se va deschide înainte ca soarele să-și anunțe însângerarea
gropi renăscute vor hrăni oasele
spălate de ploile tulburi ale anotimpurilor

***

la capătul străzii cu genunchi scrijeliți
nucul plecat în lumea de neființe a arborilor
le strigă numele
Andrei zâmbește
scheletele oamenilor de zăpadă, morți de bătrânețe,
îl roagă să umple golul din stânga sternului
el așază pe rând un glob-inimă, un glob-plămân, un glob-viață
…și privește spre groapă
Bogdan zâmbește
urcă zidul ce desparte timpul
în două case ce respiră dintr-o singură placentă
îl strigă pe tatăl meu ,,- Mișicăă”,
(uitând că s-a înălțat într-un foșnet de rază )
…și privește spre groapă

***

prietenii mei se întorc din pământul semănat cu aripi
în liniștea ce îngroapă cuvintele clopotelor
cu tălpi de nori aleargă prin albia fără maluri peștișorii de aur,
nedorindu-și o ultimă dorință
spre piscul zilei înghețat din lacrimile mamei și ale tatălui,
șoptindu-mi: ,, în următorul joc de-a baba oarba
ne vom ascunde mult mai bine de secundă,,
în iarbă crucile torc măduve prea scurte pentru coloana infinitului.

tristețe
(Geta și Erik)

copiii escaladează munții unei lumi înzidite în aspirații,
mai înalte decât pomul din care pot să culeagă un măr
mai întunecate decât noaptea în care pot miji după oameni de nea
mai inaccesibile decât un joc de-a moartea într-un castel virtual,
neștiind că zmeii din poveștile neascultate până la capăt
aruncă din loc în loc câte-o creastă ascuțită,
altfel decât creioanele abandonate în culoarea copilăriei.
copiii măsoară adâncimea munților cu brațele îngerilor
după fiecare joc de-a zborul steagul din vârful pământului
e tot mai aproape de tărâmul locuit de cavaleri înaripați
după fiecare treaptă sculptată în vânt
din tălpile îngreunate de dorul de-a alerga un râu
prin miezul verde al unui câmp de soare
cresc aripi albe și strălucitoare,
mai reci decât zăpada amestecată
cu oasele copacilor nerodiți, florilor nemângâiate, păsărilor neascultate
după fiecare rostogolire spre neant
ochii jucăuși rotesc cerul ca pe-un glob de cristal
care a uitat să împlinească cel mai cutezător gând dăruit de oamenii mari.

extrasenzorial

scoatem pietrele din glasul rănilor cu palmele împreunate și le învățăm să zboare într-un trup nou albindu-le
de zbuciumul eroilor îngropați în iarba nevăzută a păcii
cu arme mânuite de prieteni
de tremurul continuu al părinților uitați de viață
în colțul unde îngerul nu mai cunoaște cărarea, nu mai rostește rugăciuni, nu mai îmbrățișează cu lumină,
de umbrele adâncite în lacrimă pe obrajii copiilor
înfrigurați, înfometați, întristați
de ochii bolnavilor încrezători în spitalele rămase fără doza de sânge
de dragostea neauzită în pântec, nerostită în copilărie, trădată în adolescență, pierdută la bătrânețe,
de limbile legate din prea multă poftă de a stăpâni
grâul, apa și gândurile
oamenilor, oamenilor, oamenilor
… într-un trup nou aud pietrele rotunjindu-se din măduva crucilor.

portretul unui dor

nopțile deschid o floare de lotus
din sunetul unei pietre de apă
stele desfrunzite de întuneric
leapădă apusul
printre coroanele tăcute ale arțarilor
gândul nu mai vibrează în umbrele scunde ale inimilor
pasărea nu-și mai cercuiește din zbor un cuib
… doar brațele unui dor
așteaptă în luminiș cerul unui copil de senin

intro

lipesc urechea de plânsul mamei
dincolo de pântec
glasul săbiilor
taie mugurii albi ce înalță-n soare iubirea
sufletul se naște în ape curate?!
un murmur de lacrimă
limpezește pietre ascuțite de oameni
în inimi nenăscute de păsări
umbre întunecate
sucombă sub maluri senine
aripi târzii ating surâsul unui cer

mărturisire

oamenii care țineau în palmă inima
erau aceiași care zideau nopți în sufletul
înfometat desculț însetat
oamenii care luminau în piept un flutur
erau aceiași care stingeau în cer câte-o stea
până ce zborul cădea desfrunzit de lumină
oamenii care ascultau zbuciumul gândurilor
erau aceiași care zdrobeau rotulele
neștiind că tălpile aveau ochi de umblat
oamenii care mâncau la masă din azimă
erau aceiași care vindeau dragostea
pentru treizeci de arginți
oamenii erau aceiași pe care îi iubeam

Maria GRĂDINARU

Volum de debut: „Visul crisalidei”, Editura Ars Longa (2014)
Al doilea volum de versuri: „Triplu sec”, Art Book (2016)

rutină

nu ştiu cum e la tine
dar eu mor de câteva ori pe zi

ori mă bucur prea mult
ori mă împiedic de vreo tristețe
un ,,hopa-mitică”
într-o viață prea scurtă
pentru o poezie

fericirii

mi-ar fi plăcut să fii atât de curajoasă
încât să renunţi la efemeritate de dragul meu
mi-ar fi plăcut să fii atât de curajoasă
încât să nu fii nevoită să minţi

mi-ar fi plăcut să fiu atât de curajoasă
încât să te pot citi pe îndelete

sufletului meu

de-ai fi rămas o utopie
o simplă zbatere în lut
ce drum senin prin poezie
aş fi avut

Any TUDORAN

„Mi-am început activitatea literară în cadrul cenaclului Lira21 sub îndrumarea Cristinei Ștefan, fondatoarea și sufletul acestui proiect deosebit, care va rămâne un reper pentru mulți poeți deveniți azi cunoscuți în diferite publicații literare”.

mi-au căzut nasturii de la cuvinte

din memoria colectivă am reținut o zi
când mi-au căzut nasturii de la cuvinte
și am rămas însărcinată cu limba română
atunci ne-am încolăcit starea
în singurul ochi al mării
rămas deschis peste noapte
nu mai rețin momentul când au căzut în gol
de la etajul tragediilor nescrise
spânzurate de funia sau furia ideilor…

ultimul faliment sentimental

când te-am văzut ultima dată
purtai colțul zilei pe umăr ca un trofeu
din ultimul faliment sentimental
căzut victorios sub fustele unui trecut prematur
ploua la orgă cânta un naist cam beat
mâinile escaladau munții insomniei în vârful degetelor
pe versantul sudic al respirației
țineai strâns în brațe tăcerile mele
obosite de atâtea plecări și sosiri
habar nu ai cât ți-am iubit urechea aia afonă
sensibilă la cuvinte de alint

pisica lui Schrodinger

trăiesc într-un cuptor universal
aștept precum pisica lui schrödinger
să spargă cineva flaconul cu otravă
sper într-o dematerializare ușoară
să-mi fâlfâie suflul decapitat
ca un steag de ziua națională
pe cupola primăriei din eden
nu chemați popii să-mi cânte prohodul
mă plictisesc de moarte
cântecele bisericești lălăite de cantor
mai bine înregistrarea de pe youtube
”Amazing Grace”
să-mi plâng inmormântarea
cu sughițuri ușoare
de pomană vreau doar o cafea și o țigară
pe cea mai înaltă terasă umbrită de toamnă
să-mi fie tranziția mai lină…
la bodega din colț
cuvintele cad amețite sub masă
obosite de agitația inutilă a zilei
câțiva vârstnici
înnoadă amintiri într-un colț de batistă
conștienți că adună firimituri
pentru un drum fără întoarcere
doar o bufniță abuzată de plictiseală
moțăie liniștită pe creangă
după un orgasm decent
petrecut în ultima pădure virgină…

***

mama a plecat să spele podeaua cerului
pentru rugăciunea de dimineață
să ude florile raiului și poteca
pe care ne așteaptă când
va veni vremea…
uneori ne privește blând
prin ochii unui porumbel plăpând

insula

aș putea să-ți descriu peisaje ireale
să disloc ploi torențiale din indii
peste canicula verii
să topesc frământările unui timp
infestat de politici incendiare
dar efortul imaginar ar fi inutil
am îmbătrânit de prea multe ori
mă simt precum o draperie
abandonată într-un decor prăfuit
răscolesc în maldărul trecutului
ca-n magazinul de solduri
dintr-o stațiune marină cu ștaif
azi reneg toate vârstele
croite după tiparele vremii
sper să găsesc insula
unde cineva este veșnic acasă
ne primește cu ghirlande de flori
și felii de pepene galben

maidanul cu păpădii

am impresia că m-am reîncarnat degeaba
încă n-am reușit să-ți scriu
cea mai frumoasă poezie de dragoste
n-am asimilat formula în cuvinte
iar tu te-ai reîncarnat mereu
la mii de kilometri distanță
o singură dată ne-am sincronizat
când ne-am recunoscut instantaneu
pe un peron plin de soldați și câini
pașii ne-au purtat
spre aceeași cameră lugubră
atunci cenușa s-a amestecat
atât de intim încât
am hrănit o primăvară întreagă
maidanul cu păpădii

Luminița ZAHARIA

S-a născut pe 30 septembrie 1964, în Turnu Măgurele, judeţul Teleorman; economist (A.S.E. București, facultatea Finanțe-Contabilitate, 1988). Debut publicistic cu versuri la ziarul Teleormanul (1991) și, în volum, cu Lecţii de melancolie, Alexandria, Ed. Teleormanul Liber (1997).

Volume publicate:
Lecţii de melancolie, Alexandria, Ed. Teleormanul Liber (1997);
Singură prin Uchronia, Alexandria, Ed. Teleormanul Liber (1999);
Fulgerul loveşte o singură dată, Alexandria, Ed. Teleormanul Liber (2003);
Contraste, Bucureşti, Ed. Eminescu (2005);
Totul cîntă-n jurul meu!, Bucureşti, Ed. Eminescu (2007);
Are mama două fete, Bucureşti, Ed. Eminescu (2008);
Băiatul cu cărţile, Bucureşti, Ed. Eminescu (2009)
Tu însămi, însuţi eu – dialoguri lirice, coautor Cristian Ţîrlea, Ed. Editgraph, Buzău (2012)
Singularia tantum, Buzău, ed. Editgraph (2013)
Transcrierea fonetică a iubirii, Adjud, Ed. Armonii culturale (2014)
Fantezii cu Mişu (proză scurtă), Adjud, Ed. Armonii culturale (2015)
Luminiţa de la capătul tunelului, Râmnicu Sărat, ed. Rafet, 2015, volum premiat în cadrul Festivalului internaţional Titel Constantinescu
Călătorie de plăcere, Adjud, Ed. Armonii culturale (2015)
Acronimele lui Pascal (proză scurtă), Bucureşti, Ed. Semne (2015)
Acronimele lui Pascal (proză scurtă), reeditare, Timişoara, Ed. Eurostampa (2016)
Yeti într-un bloc de gheață, București, ed. Astralis, 2017
Prezentă în numeroase antologii sau almanahuri literare.

carpe diem

e atât de obositor să trăiești clipa
clipă după clipă
la nesfârșit

fiecare clipă își cere dreptul la viața ta
te folosește te uzează
sindromul burn-out se instalează hoțește
ajungi să te târăști pe urmele bătătorite
ale clipelor trăite deja

nu s-a născut clipa
care să renunțe
să treacă pe lângă tine
să se trăiască singură, parazita de ea

învățați-mă să mă sustrag clipei
să n-o mai trăiesc
sau măcar

să n-o mai trăiesc până la capăt

în stilul meu

în stilul meu construiesc poezia
ca o Ană care-l zidește nepremeditat pe Manole
ca o cap-în-nori privind către drob
(cerul e muuult prea sus)
poezie naivă cu accente de inteligență spun unii
cu toane de copil răzgâiat

în stilul meu mă fac că trăiesc
ca și cum m-aș scrie posterității
ca și cum aici n-aș mai avea nimic de pierdut

în stilul meu mi se face dor și mă caut haotic
dar niciodată nu mă ajung
dezorientată cum sunt
(care e dreapta care e stânga
niciodată n-am priceput)

în stilul meu
mi-e bine când mi-e rău
mi-e rău când mi-e bine
în stilul meu adun cu greu
(colecționar înnăscut!)
ce-a mai rămas
din mine

stand-up comedy

stă în picioare comedia
e pedepsită c-a trișat
o lacrimă-i sclipea în ochiul stâng
când ne-am ciocnit la bal mascat
i-am auzit chiar inima bătând
și nu oricum – în ritm precipitat
era îndrăgostită, presupun
de jockerul prea îndelung blamat
că tot schimbau ocheade și bezele
că tot dansau un tango demodat
stă, mândră, în picioare, comedia
nu are chef de-autodenunțat

eu, pârâcioasa, nu regret nimic
prea mi-a furat mereu lozul din plic!

spor de rușine

înalți dregători de destine
vă rog, ocupați-vă azi și de mine
vin cu-o petiție-n băț – și vă cer
recunoașterea demnității pierdute
de a fi gunoier!

că-n fiecare zi strâng conștiincioasă gunoaie
le spăl cu apă imaculată de ploaie
le reciclez, salvez constant natura
de tot ce oamenii mânjesc cu gura
înjurăturile devin astfel alintări
cojile de suflet – praf de astre
și nu mă dau înapoi niciodată
de la puricatul greșalelor noastre!

pieptăn țepii aricești ai blazării
cu glasspapier frăgezesc suflețele
lipesc cu clei de oase cioburile visării
pun fracturi de gânduri în atele!
intențiilor bune pierdute pe drum
le ofer ochelari de soare
înlocuiesc sintagma care-pe-care
cu ia-să-vedem-cine-este-mai-bun!

nimic nu arunc, nimic nu distrug
nimic nu e ocolit de speranță
înalți dregători, onorată instanță
la mine nu ține
cu un amărât de spor de rușine
nu pot fi cumpărată pe pământ – nici în cer!
redați-mi doar demnitatea pierdută
de a fi gunoier!

Carmen Tania GRIGORE

Născută la 18 mai 1962, în Nehoiu, jud Buzău; domiciliată în Brașov.

Scrie poezie de la 12-13ani, debut în 1977 prin premiul 1 la un concurs național de poezie pentru copii organizat de revista „Cutezătorii”, sub egida poetului Mihai Negulescu.

Cărți publicate:
Debut cu volumul Pulsul țărânii, poezie, Ed. Rafet, Rm. Sărat, 2009.

Proză:
Comoara din suflet – convorbiri cu Alexandra Wilson-Noica, Ed Lorilav, august 2010.

Poezie:
Minutul de sinceritate – iunie 2011;
Un sezon cât o viață – aprilie 2012, Ed Editgraph, Buzău
Secvențial/ Sequentially – ediţie bilingvă româno-engleză, iunie 2017, Ed. Teocora, Buzău.

Membră a cenaclului literar on line „Lira 21”.
Membră Liga scriitorilor români, filiala Brașov, din iulie 2010.

o variantă de iubire

te aștept lângă piatra încinsă
mi-a spus Umbra
și a intrat în pielea unui
bărbat grăbit spre niciunde
ca argument mi-a zornăit
o legătură de chei monogramate
un gest inutil
oricum nu mai culeg de mult
promisiuni ofilite
am adunat atâtea absențe
încât moartea mă invidiază
și îmi calcă pe urme
dar
numai aplecându-se deasupra inimii
îmi poate fura singurătatea

o nouă provocare

repausul devine amenințător
felin și demonic
așteptarea iată-
nu mai e de mult așteptare
este un hiat
între două promisiuni

când mă detașez de cuvinte
un înger mă poartă în lesă

nu-mi rămâne decât
să inventez
un model de capcană
pe care să o las
în spațiul dintre amintiri

un fel de marsupiu devorator

o nouă provocare
a stării de supraviețuire.

glorie neamului meu

din munți se revarsă
lava unei gestații
cu termen depășit
durerea e vizuală
și iată
se întețește
suflul fierbinte
al adâncului
expulzând un pământ
care iese cu strigătul
în afara legii
un pământ
care-și ține
patria strânsă la piept
și sângerează
ca un robinet
uitat deschis

glorie celor fără limite
în rugăciune
ca și cum
cuvintele nici nu au fost
întrebuințate
ca și cum
inima lor
a fost întoarsă pe dos
și scuturată
de toate păcatele
știute și neștiute
înveșnicindu-le neamul
poveste

înțeleg povestea
în sfârșit
pot recunoaște acum
bărbatul furibund
privirea aceea din
fereastra acuzatoare

cu frunze el gesticula disperat
chinuit de cuvânt
iar sângele îi curgea din degete
într-o cenușă devoratoare

înțeleg acum
nu-și putea aduna
pumnul pierdut
în iceberguri
sparte de trădare.