Spații culturale nr. 57 (12)
Teo CABEL
De la virtual la semnal de alarmă, o poză din mijlocul celor care forțează granițele Europei
Volumul Imigrantul semnat de Paulina Georgescu, editura Teocora, 2017, merită să fie semnalat ca inedit în peisagistica prozei buzoiene, cel puțin, prin curajul temei abordate. Autoarea nu este la primul volum. Acesta este al treilea, dar aici scrisul se așază mai bine în matca sa, după primele două: debut cu Jocul inimii – Jocul minții (2016) și Mergi înainte (2017).
Problema exodului masiv al populației din zone de conflict sau sărace, din Orientul Mijlociu ori Africa, este prezentată mai mult sau mai puțin exhaustiv în mass-média. Drama celor plecați în pribegie nu poate fi descrisă prin două imagini: copii plângând, oameni disperați sau bărci în derivă. Acestea au efect emoțional, dar realitatea este mult mai amplă, mai crudă și mai covârșitoare. Autoarea depășește granița nepăsării sau a minimului de luare la cunoștință și ne pune în față ca temă de meditație, un scenariu, periplul unui tânăr care riscă să se piardă între două lumi. Una, cea din care provine, pauperă, lipsită de un orizont civilizat, cealaltă, europeană, civilizația ca paradis social, aparent. Dramaticul se construiește pe structura firii umane. Oricât de săracă este lumea din care a plecat, potențialul uman este același ca în lumea în care vrea să acceadă: mama sa, la care ține foarte mult și care ar face orice pentru a-l vedea bine, iubita sa Mariam. Oriunde se duce omul, orice culoare are, sunt componente care îi articulează viața și îi dă putere să își caute țelul. Youssouf renunță la identitatea sa și trece sub auspiciile lui Iosif, așa hotărăște să se numească în noul stadiul al vieții sale. Împreună cu un prieten, Ali, și o fată, Fatma, vor încerca să pătrundă în zona de unde au șanse să fie acceptați ca refugiați într-o tabără special amenajată. Fiecare om cu norocul său în viață. Între lumea lui și cea dorită este un gard, fizic și mental, bine păzit. Iosif ratează prima trecere, este rănit. Ali nu îl abandonează, se întorc și îl tratează cum știe mai bine. Ratarea girează zicala tot răul spre bine. Așa o cunoaște pe Elena, fata cu părul de foc, o voluntară din Spania, venită să-i ajute pe cei disperați. Elena îl va ajuta când va ajunge în Europa, în tabăra de refugiați împreună cu Ali și cu Fatma.
Cât e de fragil interiorul spiritual al omului? Cât de repede se poate maturiza, ar spune unii, dar aici este vorba de a înghiți pe nemestecate o realitate dură, ca și cum ai înghiți o hartă și o asimilezi imediat. Iosif spune mamă, adică persoană ocrotitoare Elenei, dar și Mariei. Mama este cea care îi dă siguranță. Cea care l-a ocrotit când era în derivă (Elena) suplinește locul drag, al mamei, deși i-ar putea fi iubită, pe când Maria este văzută ca o potențială femeie salvatoare, iubită, deși este
mai în vârstă. Nu există ierarhii în reprezentările pe care le are Iosif. Există o dominare puternică a sentimentelor, dar și a moralei. Pe Elena o simte că este tulburată când vorbește cu ea la telefon, însă naivitatea și puritatea lui, prin faptul că a echivalat-o cu mama, nu îi permite să speculeze, să genereze un posibil scenariu. În tabăra de refugiați, unii dintre ei uită de suferința comună care i-a mânat spre Europa. Instinctul animal este dominant la mulți dintre indivizii taberei.
Rolul rețelelor de socializare este una dintre temele cărții. Oamenii se pot cunoaște, pot vorbi, deși fac parte din lumi diferite. Pentru moment, în mintea lor se scriu scenarii fabuloase, cum pot fi ajutați de alți semeni, cum se pot îndrăgosti de ei, de o poză; și cei care aparent sunt detașați luând faptul ca pe un joc sunt mușcați de colții neiertători ai sentimentelor. Maria și Elena. Maria, o prietenă de pe rețeaua de socializare, îl încurajează pe Iosif să lupte pentru condiția lui, dar devine neliniștită de prezența altei femei. Vede în Iosif un personaj de roman și începe să scrie o carte. Elena simte gelozie pentru Maria. Un joc palpitant care rămâne doar joc. Iosif până la urmă primește permis de muncă în afara taberei. Ali și Fatma întrevăd posibilitatea de a fi împreună, dar ceea ce a început în această direcție va suferi o deraiere dramatică a traseului celor doi. Fatma își va duce suferința prin Europa după ce a fost batjocorită de un om care a luat-o din tabăra de refugiați să-i dea de muncă. Ali va primi și el permis și o va căuta pe Fatma pe continent fără să o găsească.
Deși Iosif poate apare într-o lumină naivă, amintirile lui puternice cu mama sa, depărtarea de Mariam, ca reprezentantă a feminității în noua conjunctură în care experimentează, sensibil și instinctual, are sentimente nobile și curate, este un tip prezentabil, atletic. Autoarea nu cade în dulcegăria telenovelismului. Finalul este unul realist, matur, rupând vraja pe care cineva și-ar putea-o face pentru o poveste de dragoste. Realitatea nu are mereu un happy-end, doar generează posibile scenarii. Volumul are 113 pagini. Experiența scriiturii, încă mai este loc de elaborare și stilizare, ne dezvăluie o prozatoare cu talent, constructivă ca experiență de viață și ca viziune sociologică. Paulina Georgescu a depozitat în suflet, ca într-o bibliotecă, multe sentimente cu diferite nuanțe și a descoperit că poate împărtăși această acumulare celorlalți prin transpunerea lor pe hârtie, în fața laptopului, cu mâna pe maos. Mai mult, poate să creeze, fețe ale realității prin scris.
Sunt puține prozatoare în literatura buzoiană actuală: Passionaria Stoicescu, Valeria Manta Tăicuțu, Elena Radu, Manuela Camelia Sava, Gina Zaharia. Paulina Georgescu își consolidează locul său.
Ioan Florin STANCIU
O CINĂ DE TAINĂ
S-a comentat elogios faptul că, în remarcabilul său volum Totul e să mergi până la capăt (editura Paralela 45, 2016), doamna Ottilia Ardeleanu reuşise câteva performanţe incontestabile, pe linia lirismului reflexiv-melancolic, iluminat adesea prin fulgurante explozii metaforice, capabile să reorienteze emoţia şi să dezvăluie latenta tensiune lirică a unor poeme care, la început, păreau doar nişte cuminţi confesiuni cotidiene. Entuziasmantă mi s-a părut atunci, atmosfera poetică difuz-convingătoare a întregului, justificându-se astfel selecţia volumului în cadrul prestigiosului proiect Qpoem, dar şi calitatea estetică a demersului liric, în general. Semnalam astfel un poet încă puţin cunoscut, dar capabil şi de alte performanţe remarcabile.
De aceea, uluitor mi se pare acum modul radical în care poeta a abandonat imprevizibil aproape toate temele, motivele şi strategiile lirice anterioare, pentru a evada într-un fel de mitologic illo tempore – lumea copilăriei şi a satului oltenesc, tradiţional, recuperată secvenţial (episoade semnificative nostalgic şi tipologii memorabile), printr-un continuu discurs poetic narativ-dialectal şi aparent obiectiv. Un hipnotic monolog liric, de fapt, aflat mereu la limita dintre confesiunea melancolică şi revelaţia târzie a unui topos miraculos prin experienţele sale iniţiatice şi prin latenţele mitice, exemplare. O rememorare somnolentă, de dicteu automat, fragmentată doar de unele versuri care, redactate cu aldine, devin titluri de poeme distincte, dar fără să întrerupă farmecul de confesiune fascinată şi fascinantă, a întregului. Astfel, mentalitatea arhaică este mereu prezentă în text ca o ceaţă de lamentaţie înlăcrimată (în timp clipocea o nelinişte) sau ca o inocenţă maculată de presimţiri întunecate: eram prea mică să fi înţeles că fericirea e un fir de meşină terminat în cârlige. Prin urmare, eul liric discret străfulgerat de gânduri, revelaţii şi intuiţii surprinzătoare este mereu prezent în text, chiar dacă intervenţiile sale nu sunt marcate grafic: culegeam imagini/ unduiam tot felul de gânduri…
De aceea, la o lectură fragmentată, cartea aceasta pare doar o târzie evocare nostalgică (tare m-am depărtat… bine că mi-a rămas el/ soarele la amiază), structurată aleatoriu dintr-o succesiune de secvenţe exemplar-semnificative din vremuri silfide, urmând doar fluxul capricios al memoriei (istoriile, hărţile şi comorile/ pe care nici nu bănuiam că/ le-om descoperi vreodată/ printre atâtea oscioare…). Deşi, după o neîntreruptă lectură integrală, nimic nu mai pare întâmplător, deoarece fiecare poem, atent aşezat în demersul coerent al întregului, pare să-l continue şi să-l amplifice de cel anterior, anticipându-l firesc pe cel ce va urma. Dovadă a unei aventuri existenţiale perfect asumate şi a unui instinct artistic real.
Ca atare, primul poem al cărţii mi se pare o artă poetică de sorginte argheziană, iar tibia din titlu ar putea fi lesne asociată cu o axis mundi sau, mai aproape de spiritul locurilor evocate, cu o eventuală Coloană Fără Sfârşit, întrucât această tibie cu ochi în cap e o scară a timpului care coboară şi urcă arghezian în adâncurile mitului şi ale istoriei: dă-te mai încoa /dacă aşezi ochiul fix în capul tibiei/ vezi tot drumul strămoşilor.
Dar tot ca o dovadă a unei evidente înzestrări artistice, evocarea aceasta aparent monotonă este presărată cu frumoase imagini artistice şi cu subtil adecvate expresii surprinzătoare, desprinse cu voluptate evidentă din străvechiul patrimoniu tradiţional: eram buni şi eram albi ca/ nişte pâini de la părinţi; băieţi şi fete curaţi ca o zi de duminecă; norul cât supărarea lui Dumnezeu; ce stai ca o cană fără apă; cu sfinte cuvinte se liniştiră apele şi multe altele încă.
Cu totul remarcabil, ultimul poem (arc peste vremuri şi mode) ne confirmă definitiv impresia că am adăstat continuu într-un cronotrop sacru, unde copiii unui sat ce părea un coş cu pâini calde se mai adună şi-acum la cina de taină a Învăţătorului lor nemuritor, gata să-şi urmeze calea către cele veşnice, fiecare… cu steaua lui în frunte.
(*Ottilia Ardeleanu, Pe tibia-n jos, Editura Rafet, 2017)
Ottilia ARDELEANU
a exista e un plagiat
să nu mai spui niciodată că te-am copiat
că am parcurs acelaşi drum de nisip
am învăţat la acelaşi destin din lume
am trăit fix clipa
am pierdut acelaşi tren
am sărbătorit la fel ora pământului schimbarea ei alternativă
am ros aceleaşi cărţi autori eroi dezamăgiri
ne-am dat în stambă pe aceleaşi situri
am consumat autorii ştii tu care
mai bine recunoaşte că ne potrivim
că nu este nicio diferenţă între
sângele tău sălbatic şi-al meu
să nu mai spui că ţi-am inspirat aerul regesc
prin atâtea ferestre câte pot fi deschise odată
nu mă face să mă ruşinez de faptul că exişti
înaintea mea
cu un timp care trece întocmai garniturii de
pe linia întâi
şi nu-mi spune că
l-am plagiat pe Dumnezeu
pe la mall
(se dedică Danielei Varvara)
mergeam prin aburul orașului
nu știam încotro și
deodată Iisus m-a luat de braț
mi-a spus că-i e rău
mi s-au înmuiat picioarele
figurii de ceară
îi aduceam aerul cu un evantai
de doi lei
mă simțeam
dacă moare Iisus aici
pe retină
pentru cei care cred în suflet
stăteam cu paharul de
apă de la chiuvetă
impresia de cel mai
vindecător mir
mâinile Lui reci
sângele nostru
a coborât
să ia temperatura orașului
bolnav
L-am luat de subraț
și L-am târât
poporul se uita
și paharele i se umpleau
și pâinea îi era
fierbinte
a iubi la trecut
m-ai iubit și ai pus punct
m-ai considerat o propoziție simplă
în care subiectul putea fi oricând schimbat
ce voiam eu nu avea predicat
nu puteam pune nici măcar virgulă
fiindcă nu-mi dădeau voie de la academie
și-am renunțat
ai simțit că trebuie să-mi alături un atribut
nu că aș fi fost femeia fatală
dar fără mine erai un verb intranzitiv
să-mi scrii o poezie e de domeniul trecutului
conjugarea acestui verb e greoaie
în plus rima a dispărut
se poate să fi rămas acea nostalgie ritmată
pentru anii în care m-ai avut
aproape
și totuși toate drumurile duc la Iubire
bătălii întregi consemnate
în istorie doar bărbații vor pacea
femeile îi așteaptă să le acopere rănile
m-ai iubit și poate de-ajuns cu aceste
fonturi
locul fericirii
în coada de așteptare stă fericirea
după toate câte mi-au smuls zâmbetul
de luni de marți până la cel de duminică
și anii mi s-au numărat în fel de fel de nimicuri
despre care de mă-ntrebi nu știu să-ți spun
până la ea mai e de așezat un cuvânt-două
după tiparele zilei atipice acelui alb-negru
după care ne-am condus prostește
mai există erori sau poate chiar dezastre
clipe netrăite cu sentimentul că ți s-a dat
acel dat fără de care nu poți fi tu
în coada de așteptare i se face lehamite de mine
ar vrea să plece dar după ea mai stau și alte lucruri
cum ar fi norocul liniștea și pacea
cu greu vor ajunge la mine și nu știu dacă
voi mai apuca ziua de mâine
acid lumina pe faţa realităţii
frunzele spirite
urmăresc iarna pe soclu
o afrodită
şlefuită de vânt
lipeşte afişe pe stâlpi imaginari
susţin viaţa asta
un autoportet cu şarpe sâsâie
iubiţi şi veţi fi fericiţi
într-un paradis
care miroase a toate fructele
moartea vrea să încerce
nu are răbdare
deocheata nu ştie că e interzis
să te duci până acolo ca să afli
dezamăgirea
se luminează de-un vis
mediteranean
singurătatea emană modestia
prin locuri neumblate
femeia cărui bărbat taie grîul
cu talpa piciorului
dacă ai trecut peste
minunile din jurul tău
degeaba vrei să vezi
Petrache PLOPEANU
Ciori de Paște
Luase Lumină și acum se îndepărta încet de biserică. „Nu stai și tu la slujbă?” îl întrebase soția, „mai fă și tu ceva pentru sufletul tău, nu numai pentru stomac!” „Ei asta-i acum, replicase el iritat, parcă eu am timp de astea! Las’ că stați voi și pentru mine”. „Voi” erau ea și fiica lor, Elisabeta. Dintre toți trei, Laura, soția sa, era mai „bisericoasă”, dar nu într-un fel habotnic, ci rațional-empatic. Mergea la biserică duminica, atunci când se simțea în stare după toată oboseala, psihică și fizică, acumulată de-a lungul săptămânii. Mai și lipsea, dar nu era o fire care să-și facă reproșuri din asta. Dumnezeu dăduse munca oamenilor și tot El îi îndemnase să muncească, să aibă grijă de minte și de trup, iar dacă o duminică ea nu mergea la liturghie, o făcea tocmai pentru a fi bună de muncă și a avea mintea mai odihnită pentru următoarea săptămână. Spunea ea!
Este atent la candela din plastic în care flăcăruia se zbenguie de colo-colo, în bătaia ușoară a vântului ce începe a se simți după miezul-nopții. În ciuda celor spuse soției, Demeter are simțul tradiției și uneori este mai exagerat în gesturile sacre decât ea. Își face cruce la masă, ceea ce ea uită de cele mai multe ori, seara, în pat, rostește cele două rugăciuni pe care le știe, Tatăl Nostru și Rugăciunea inimii, îl roagă pe Dumnezeu și pe Fiul Său să-l ierte pentru micile („Sau marile!”) răutăți pe care le are. Față de ea și față de alții. Merge încet, calculat pentru a nu călca în vreo băltoacă. „Chestiile astea” banale care i se întâmplă lui îl enervează mai mult ca celelalte pe care le face el altora. Pe acestea din urmă le bagatelizează, le trimite în derizoriu și le ignoră până la urmă. Nu le dă prea multă importanță („Dar ceilalți?”). Iese la aleea asfaltată. Biserica ridicată în ultimii ani în noul cartier de blocuri, a fost sfințită de curând, iar noroaiele o înconjoară atunci când plouă. Poate că și asta îl face pe Demeter să meargă atât de rar la biserică („Chiar așa?”). Se scutură de urmele de pământ umed prinse de marginile tălpilor, se șterge hârjâindu-și pantofii de suprafața zgrumțuroasă, încă nefinisată a bitumului și se îndreaptă alene spre blocul său. Îi place să facă și el parte dintr-o ordine transcendentală, să știe că există și pentru el, acolo, undeva, cineva care îl va proteja când o să vină vremea să… E mulțumit că s-a rupt de la tabieturile sale și că a mers la biserică. Văzut de la distanță are alura omului printre alți oameni smeriți în Noaptea Învierii, se confundă cu ceilalți care vin sau merg la biserică, purtători sau nepurtători de lumină („Tradiția trebuie păstrată! Cum ar fi: înainte de a fi ortodocși suntem români, sau înainte de a fi români, suntem ortodocși?”).
Intră în apartamentul lor cu sentimentul că a adus o părticică din lumea sacră a lui Iisus, că și el este altul, reînviat față de cel care ieșise acum o oră pe ușă. Face ritualul stingerii candelei, rostește „Hristos a înviat!” și tot el își răspunde cu glas mai jos „Adevărat a înviat!” Așază candela stinsă cu gândul datoriei împlinite lângă celelalte două candele pe care le țin pe blatul mobilei de bucătărie. Le mai așază și pe celelalte, este o resurecție generală și toate ființele și lucrurile trebuie să simtă asta, inclusiv cele care nu au nicio treabă cu Învierea! Rupe cu un gest pios un colț de drob, ridică capacul de pe oala de pe aragaz și ia direct cu mâna o sarma pe care o îndeasă, toată, în gură. Le mestecă pe toate de-a valma în timp ce intră în sufragerie și privește pofticios la tava cu ouă înroșite frumos, cu modele de frunze strânse cu dresul, la cozonacii și pasca ce așteaptă într-o atitudine sacră momentul înfruptării. Își aduce aminte de aciditatea pe care i-o creează cozonacul și renunță să rupă și din el un colț. Redevine din nou conectat la Noapte și începe să se dezbrace cu mișcări lente. Merge în baie, își dă jos cămașa și blugii și-și pune pijamaua.
Gândurile-i molcome, liniștite de toate evenimentele nopții, gesturile-i măsurate, sobre, îi sunt întrerupte dintr-o dată de ceva perceput încă de când intrase în baie, dar care abia acum este conștientizat: prin gemulețul care dă spre afară, pătrund zgomotele care l-au abătut de la temporarul său univers sacru. Stă nemișcat cu urechea îndreptată într-acolo („Boschetari?”). Nu par să fie boschetarii care periodic adăstau în spatele blocului îndeletnicindu-se cu golirea unui bidon de bere sau vin, primit de cine știe cine… („Copii?”). Nu par să fie nici copiii care veneau de la Înviere. Se apropie mai mult de geam, lasă capul în jos pentru a crea cele mai bune condiții de prindere a sunetelor. „Ciori!”. „Ciori? Ce Dumnezeu să caute ciori treze la ora asta?” Strâmbă nedumerit din buze, mai rămâne câteva momente în aceeași poziție, după care ridicând intrigat din umeri, părăsește baia și închide becul. Impresia de ciudat nu-l lasă prea curând, nici după ce se întinde în pat și deschise televizorul. Trece de pe un canal pe altul, stă câteva minute la un film și-și dă seama că-i este somn. Stinge televizorul, se aranjează pe partea stângă cu mâna sub pernă și se gândește până adoarme. Sau până să adoarmă. Și dintr-o dată îl cuprinde aceeași impresie de ciudat, care îl izbise și în baie. („Ciorile?”). Ciorile! Croncănitul lor ca o ciorovăială nesfârșită, mai intensă sau mai liniștită îl face să-și ridice capul de pe pernă și să asculte atent. Câteva minute. Se ridică și deschide fereastra care dă în grădina din spatele blocului, pe care el și cu Laura au ridicat-o din nimic și o întrețin… Ascultă oarecum înfiorat zgomotul pe care îl fac ciorile pe care nu le vede. Sunt undeva după colțul apartamentului său care coincide cu colțul blocului. Își întinde gâtul, dar nu poate trece dincolo de zona vizibilă.
Este o „discuție” între mai multe ciori, asta este evident, își spune Demeter, căruia din întâmplare chiar îi plac foarte mult aceste păsări, cărora, când are prilejul, le privește mișcările tacticoase, iuți când e cazul, tactice când încearcă să spargă o nucă de cimentul aleii sau să scoată vreun gândac ascuns în găurile superficiale, ascultându-le croncănitul care nu este niciodată la fel. Le admiră, chiar, insistența, inteligența evidentă, ierarhizarea clară, rezistența la vreme și vremuri. Uneori își spune că oamenii noștri au luat exemplul ciorilor de-au rezistat pe aici atâta timp!
Este intrigat de continuarea croncănitului. Distinge deja cinci tipare, fiecare cu felul lui de a fi. Mai gros, mai subțire, mai repezit, mai lent. Închide fereastra, trage perdeaua, totul trebuie să fie în ordine, se duce în holul de la intrare unde își adusese blugii și cămașa și se îmbracă. Își trage ghetele în picioarele goale și iese în hol. Închide ușa și iese în spatele blocului. Și-a aprins lanterna vechiului său telefon care-l slujește însă loial. Întunericul deplin nu-i permite să vadă prea bine. Încet, prudent totuși, se apropie de colțul blocului dincolo de care continuă să se audă zgomotele. Fără să vrea îl trec fiori care nu sunt de la frig! Se oprește și ascultă. Ochii i se obișnuiesc cu întunericul. Încă nu vede nimic. Și deodată, întunericul este străpuns de câteva siluete („Cinci?”) conturate clar în negrul nopții. Stau, două așezate pe țeava din metal a gardului scund, încropit de locatari din resturi rămase pe șantier, iar celelalte trei în jurul lor („Ce naiba?”). Dinspre ele vine acel croncănit, acel zgomot care seamănă cu un croncănit, sau („Mi se pare?”)… cu vorbe… („Vorbe? La ciori?”).
„Care ciori!?, se admonestează singur Demeter, niște femei care se odihnesc. Poate merg la biserică. Poate vin de acolo. Iar eu ca tăntălăul am halucinații tembele. Halal să-mi fie, frățicule, râse el în barbă. Văd cai verzi pe pereți!”. Trecu dincolo de ele prefăcându-se că așteaptă pe cineva. Se uită la ceasul de pe telefon, se face că dă un telefon cuiva, că este exasperat că acel cineva nu-i răspunde și că renunță întorcându-se în bloc. Înainte de a ajunge la zarzărul din fața ferestrei pe care o deschisese mai devreme, aude dinspre cele cinci femei:
—Ne e foame, Omule, dă-ne ceva de mâncare, te rugăm! „Glasul acesta este tare ciudat”, își spune fără cuvinte Demeter în cele câteva fracțiuni de secundă în care creierul decodează sunetele, le interpretează, ordonă trupului să reacționeze. „Tare ciudat” își repetă acum și cuvintele. Se oprește și se întoarce mai mult reflex spre grupul celor cinci femei. Le vede acum mai clar, mult mai distinct („Oare privirea?”). Sunt tinere, deci nici bătrâne nici puștance așa cum îi trecuse o idee. Este evident că sunt toate îmbrăcate în negru, veșmintele lor strălucind spre albăstrui. Demeter vede toate astea și nu le vede. Mai mult le simte, dar gândul lui nu-i stă acum la explicarea culorii veșmintelor lor. Fețele lor par și mai… altfel. Nu găsește cuvântul, dar crede că „altfel” poate explica totul; nu le poate descrie în așa fel încât să-și spună că a prins trăsăturile lor („Le e foame? Le e foame!”).
—Vă e foame?
—Ne e foame, Omule!, repetă cea care vorbise mai înainte, dă-ne ceva de mâncare. Trebuie să ajungem acasă…
—Acasă, repetă automat Demeter, dar stați departe? Întrebarea i se pare, îndată ce a formulat-o, nepotrivită cu împrejurările.
—Departe, departe, Omule… Departe! Pe Demeter îl nedumerea acea subliniere a cuvântului „Omule!”, „Omule!” și tărăgăneala „Departe, departe”… Le privește și știe că nu sunt femeile obișnuite pe care le întâlnește pretutindeni. Curiozitatea îi alungă temerea că ar putea să fie prădat de ele, prudența dispare, la fel ca și fiorii pe care îi simțise până atunci.
—Eu stau chiar aici, spune și le arată fereastra luminată de la bucătăria apartamentului său. Dacă vreți să veniți cu mine, am slavă Domnului, destulă mâncare pentru mai mulți… oameni. Soția mea este la biserică… la Înviere, adaugă și nu știe de ce. Cele trei femei ce stăteau în picioare le sprijiniră pe cele două așezate pe gard și pășind încet și parcă tremurat, intrară în bloc, în apartament și în sufrageria lui Demeter. Le așează iute câteva farfurii, furculițe și cuțite. Le aduce coșul cu pâine neagră, așa mânca întreaga familie, le pune ouă roșii, felii de brânză, bucăți de friptură. Le aduce apoi sarmale, iar la urmă pască și cozonac. Cele cinci femei mănâncă în tăcere și într-o totală acceptare tot ceea ce le aduce Demeter. Beau și paharul cu vin roșu („Ca sângele lui Hristos!”).
—Omule, spuse din nou aceea care mai vorbise încă de două ori, îți suntem datoare cu un gest și o vorbă și fără a mai spune ceva, toate cinci îl prind de mâini și-l îmbrățișează la fel de tăcute ca mai înainte. Trupurile lor se lipesc de al său, tremurul lor se oprește și ochii lor îi întâlnesc pe ai săi închizându-i. Nu fu mai mult de o clipă („Oare?”) de când închisese ochii și aude Vocea ei:
—Deschide-ți Ochii Omule și privește și ia aminte… Și se văzu pe sine suferind dincolo de orice Suferință și se văzu pe sine în dureri, dincolo de orice Durere și se văzu dincolo de orice umanitate strigând, zbierând, urlând ca porcul înjunghiat, ca mielul cu beregata străpunsă, ca racul opărit. Trecea, îmbrățișat de cele cinci făpturi, printre focuri și înghețuri, printre tăișuri de săbii și vârfuri de sulițe, se vedea întins, străpuns, jupuit, opărit, ars, scuipat, înjurat, spânzurat, tăiat în două, în trei, într-un număr infinit de bucăți, omorât în același număr infinit de feluri și înviat și din nou crestat, strivit, prăjit, fierăstruit, spart, înfipt… Gura sa nu se deschide, ochii săi sunt mari, cu albul lor cuprins de teroarea Aflării, urechile sale scot scâncetele pe care le-au primit ca pe un dar otrăvit…
—Omule Demeter, vorbește a Doua Voce, noi suntem păsările pe care le iubești tu cel mai mult, ciorile, dar suntem Ciorile de Paște, cele care aduc la fiecare biserică Duhul lui Hristos care Învie, noi suntem Ciorile Psihopompe, cele care duc dincolo sufletele celor morți. De fiecare dată, după ce Duhul lui Iisus a fost adus în fiecare locaș sacru de pe Pământ, trebuie să-l rugăm pe cel dintâi om întâlnit să ne dea de mâncare, să ne adape. Numai așa putem trece mai ușor și toate împreună, vămile, în anul ce urmează. Tu, cel care crezi despre tine că ești un fariseu („Chiar așa este.”), ești un Om, singurul printre foarte mulți alții care cred despre ei că vor moșteni Împărăția Cerului, care se dovedește a fi demn de a i se arăta Ce Va Fi. Te-am adus să vezi care este soarta ta aici. Stă în puterea Ta să o schimbi, să fii mai aproape de oameni și de binele lor. Mai aproape de ai tăi, mai aproape de toți oamenii pe care îi cunoști, mai aproape de Sacru.
Se trezi pe canapeaua din sufragerie, în fața mesei pline de merinde, când soneria țârâi la ușă. Dezmeticit, ca după un somn greu, deschise ușa și cu lacrimi curgându-i pe obraji, le îmbrățișă pe cele două ființe dragi și rosti: Hristos a Înviat, Demeter a Înviat! Adevărat!
Camelia Manuela SAVA
Un poet înrourat – Mihai M. Macovei
Apărut la Editura Editgraph Buzău, în 2017, volumul de poeme „Colierul de rouă” al lui Mihai M. Macovei înnobilează pe cel ce gustă liricul armoniilor, al unei lumi ce se manifestă sub imperiul confesiunii unui suflet sensibil.
Poetul are de data aceasta „fruntea cu zăpadă de cerb”, „fiind un călător pe un râu de stele”; el este prins între copilărie și maturitate, între aici și dincolo, pentru că „aici e aici” și „dincolo e un înalt prea înalt”.
Poemele din acest volum țes un covor multicolor de cuvinte prin intermediul căruia zburăm într-o lume fermecată unde îl regăsim pe Mihai M. Macovei mereu tânăr, mereu îndrăgostit, mereu surprinzător. Apar poezii cu valoare simbolică, fiind embleme ale unei puteri magice de a trasnforma totul într-un râu de sentimente, versurile trăgând cititorul înspre abis, înspre Styxul ce ne poartă în lumea poeziei, călătorind de pe malul realului pe malul feeric al sublimării – se pot recunoaște cu ușurință apusurile de soare, roua lunii în pătrar, liniștea, țipătul nopții.
Iubirea stă sub semnul celui ales, amprentat pentru totdeauna cu buzele iubitei – „numai buzele tale/ sunt amprentele buzelor mele”. Poetul se reinventează într-o limbă curgătoare, melodioasă, cu susur de izvor, cu izul de poveste: „vreau să fiu cât nu mai sunt”.
Aventura vieții este însăși viața trăită plenar, mărturisită, râvnită – ușile se deschid una după alta în universul în care suferința se împletește cu bucuria: „nu mai există ieșire – am zis/ și totuși ușa s-a deschis/ și am trecut dincolo/ dincolo în camera de oaspeți”. Asistăm la fotografierea sentimentelor: „iubito nu închide ochii/ai sânge în tine/ mă poți săruta/ ai dreptul la eternitate.”
Prozopoemele aduc sarea și piperul în doze echilibrate, cu un limbaj metaforic postmodernist, la care se adaugă ironia: „când intri în casa (u)nuia/ care te visează nu-ți lăsa bocancii/ la ușă/ intră păsărește calcă-l pe gât/ până îți spune cine l-a învățat cum să mintă atunci când/ doarme în somnul altuia”.
Senzațiile, gesturile sunt o joacă „de-a joaca” și intrăm în literatură prin poezia măștii, căci Mihai M. Macovei este un disimulant – și el știe cel mai bine ce tonalități să adopte, ce haine să îmbrace, unde să accentueze ceea ce e important: silabe, umbre, singurătăți.
Atrag titlurile care îl îmbrățișează pe „nu”: „Nu mă iubi”, „Nu fără motiv” „Nu-i minciună” sau cele care fac teoria nimicului – „E un nimic”, „Nimicul care doare”. Autoreferențialitatea iese la suprafață, iar poetul se definește, privind parcă într-o oglindă: „poezia este cămașa pe care o îmbraci și tu”.
Suferința, dezamăgirea, uitarea sunt undele unei ape adânci, în care poetul se scufundă mai tare zi după zi, sufletul rămâne închis între poemele sale. Regretul e ca uleiul care stă la suprafață, ca un trup umflat de atâta stat pe fundul apei. Descriptivismul, reflexivitatea, autoreferențialitatea sunt îmbinate într-un vis de dragoste, iar întoarcerea la inocență este singura salvare (Muguri de toamnă).
Teiul amintește de Mihai Eminescu, este imaginea simbol înfiptă pe retina poetului douămiist, fiind un reper al timpului dincolo de timp, care are acum o „curgere albă”. În acest volum sunt câteva coordonate lirice importante –timpul și condiția poetului, gravate pe motive ca mama, iubita, orașul, visul, noaptea, toamna, lumina, marea.
Poetul e aici, e mereu, apare pretutindeni: „Sunt viu în fiecare cruce și mort în Fiecare viu./Regret. În lumea asta cu un singur pat/ se doarme puțin”. Să-l citim, așadar!
Camelia Manuela SAVA
DIRECȚIE
Te iubesc,
striga neîncetat Îngerul Albastru…
Vreau să mergi cu mine…
Oriunde? am întrebat eu într-o doară…
Da, a răspuns el, clipind din genele prelungi
i-am recunoscut zâmbetul
și m-am bucurat – semăna perfect cu tine
Te doresc,
striga după orizontul pătrat
Curcubeul,
ai vrea să mergi cu mine?
Oriunde? am întrebat eu într-o doară…
Da, a răspuns el, întinzându-și aripile multicolore
și a zburat luându-mi speranța că ne vom atinge cândva…
atunci am tresărit – semănați
ca două picături de apă.
