Spații culturale nr. 57 (11)
Mihaela MERAVEI
Mircea Teculescu, un poet cu un potențial liric în ascensiune
Iubirea este fără doar și poate una dintre cele mai uzitate teme ale antichităţii. Zeităţile iubirii definesc de fapt tot ce este uman, puterea şi tensiunea sentimentală, autoritatea absolută a patimilor, frământările emoționale, aceste nefiind altceva decât constante universale ridicate la nivelul mitic. Una dintre cele mai cunoscute din aceste zeități este Afrodita în mitologia greacă, Venus la romani, Zeiţa iubirii şi a frumuseţii, prezentată în Iliada ca fiica lui Zeus şi a Dionei. Potrivit lui Platon, Afrodita s-a născut din spuma mării, de unde i-ar proveni şi numele. Hesoid în „Teogonia”, scrie că s-ar fi născut din membrul viril al lui Uranos, pe care Cronos l-a aruncat în mare. Plămădindu-se în mijlocul valurilor, s-ar fi deplasat mai întâi către insula Citera, iar mai apoi către Cipru, unde a ieşit din apă, făcând să răsară sub tălpile sale o iarbă moale.
În altă legendă (Aelianus, „De natura animalium”), Afrodita s-ar fi născut dintr-o scoică, și tot într-o scoică ar fi fost dusă în insula Citera. (sursa /https: istoriiregăsite.wordpress.com)
Poetul Mircea Teculescu ne oferă o altfel de Afrodită, alias Venus, care, așa cum vom vedea, se naște dintre paginile volumului „Venus de februarie”, apărut la editura Fundația Culturală Libra, în 2016, cu coperte concepute de scriitorul Florin Dochia, inspirate de siluetele și culorile pe care le capătă pădurea în luna februarie, când copacii prind să se alungească în dorul de verde și renaștere, luând până și forma trupului unei femei, o Venus a pădurii.
Despre cuvântul din deschiderea cărții, în recenzia „Dezvăluiri din paradisul propriu”, apărută în Revista „Urmuz”, nr.5-6/ 2017/ anul IV, cunoscutul critic băcăuan (*râmnicean), doamna profesor Mioara Bahna scria: „într-un scurt cuvânt al autorului cu care se deschide volumul, cu siguranță o tentativă de captatio benevolentiae, Mircea Teculescu (…) își expune considerațiile cu privire la clasicul raport dintre semn și sunet, aducându-și în sprijin un fragment celebru din poezia lui Lucian Blaga (Lucian Blaga e mut ca o lebădă./ În patria sa/ Zăpada făpturii ține loc de cuvânt.) și căutând să demonstreze că literatura de acum e depășită, cel puțin la nivel structural, fiindcă s-ar ghida după niște uzanțe poate vetuste”, acesta fiind motivul pentru care pune titlurile poemelor la finalul lor, considerând poemul un protocântec format dintr-o „înșiruire de semne/ vibrații complexe ale sunetelor/ (…)/ cu o linie melodică înșirată pe un suport scris și de
unde poetul/ dirijorul dă tonul, folosind titlul/ diapazonul.” (pag 5)
Pentru poetul Mircea Teculescu, volumul de față este primul de poezie, în predecesoarele autorul expunând micropoeme – într-o primă plachetă intitulată „Exerciții de tăcere” și apărută la editura Astra-Nova, Brașov 2003 – și creații de sorginte niponă, „Porți în depărtare”, editura Anca, Urziceni, 2008. Nu este de mirare atunci, de ce pe parcursul celor șaizeci și unu de poeme, autorul încearcă să își găsească forma lirică, dar și să-și creioneze eul liric. Poetul se consideră a fi: „tot mai mult/ desenul făcut de un prieten:/ rotocoale, linii și puncte/ prin albul hârtiei;” (pag 11/ „un autoportret de-al meu”), pentru care „creionul este o seringă/ pregătită întotdeauna,” cu care își face „tratamentul/ cu litere și cifre” (pag 13, „colorată depresie”), astfel încât să poată lua forma unui „submarin plin de molecule/ (…)/ eșuat pe o piatră de alabastru/ în orașul ce găzduiește seceta/ și unde florile frânte/ zac pe drumurile care te caută” ( pag 15, „transmutații”).
Nu numai căutarea sinelui este tematica poemelor din volumul „Venus de februarie”, și căutarea muzei perfecte, jumătatea eului masculin care să întregească poezia, pe care, până la urmă, poetul o inventează din cenușa propriilor dorințe: „aici/ ar trebui să existe/ conturul chipului tău/ și lumina trupului tău/ și semnul sufletului tău;/ aici ar trebui să fie totul,/ totul pentru știința lor,/ a celor care te vor căuta/ (…)/ amintindu-și, poate,/ de tranzitul lui Venus peste discul Soarelui” (pag 8/ „conturul chipului tău”). Odată născută, această Venus începe să colonizeze mintea poetului ocupând tot mai mult din spațiul discursului liric: „stau singur,/ cutreierat de imagini,/ până departe,/ unde îngerii pictează/ tablourile mișcătoare cu tine/ venus de februarie” ( pag 16/ „ un mic vernisaj”). Chiar dacă discursul liric este pe alocuri redundant sau încărcat cu truisme, ori imagini superficiale, totuși finalul devine concret, rotunjindu-se în ars poetica unei idei salvatoare: „…cât de mult mi-a plăcut/ când ne-am întâlnit/ și tu mi-ai spus, te-ai prezentat, ai recitat:/ – Bună, sunt venus de februarie și îmi pare rău nu pot să-ți ofer nici-un fruct,/ ca eva odinioară, este încă iarnă,/ și aici și afară!/… apoi preocupați, ne-am întors,/ fiecare la treburile lui/ tu, prin pagini de carte, eu la masa de scris” ( pag 21/ „plecând din eden”).
Pe parcursul versurilor, cititorul va găsi metafore stilizate, comparații surprinzătoare, inversiuni lirice, arme care sunt dovada talentului și vocii lirice în formare ale autorului. Voi da câteva exemple, extrase în mod aleatoriu din context, în sprijinul afirmațiilor mele: „încăperea se scufundase/ ca un lift,/ în subteran”, „realitatea ca o bătrână cu Parkinson”, „scaune cocârjate de griji”, „iluzia ca o pasăre/ ascunsă în apartament”, „visul tăcutei venus/ rămâne ascuns în ochean”, „curg anotimpurile/ banchize rupte/ din arctica timpului”, „durerea de aripă,/ ca o simulare de sacrificiu”, „pianistul cuvintelor”, „ziua îmbătrânește/ mușcată de ger” și exemplele ar putea continua.
Orice început are derapajele sale, obstacolele și încercările sale, acesta este și motivul pentru care forma lirică de multe ori tinde să devină minimalistă, ca de exemplu : „ea locuiește / într-un tablou colorat,/ cu ramă de lemn -/ o expoziție cu rechini/ împrejur/ se rotește” (pag 64/ „ea locuiește”), ideile fiind exprimate în câteva cuvinte, fraze, sau să preia forma și sensurile poemelor de tip nipon, unde emoția devine imagine tradusă-n sentiment: „mare de copci/ pe Lacul Bisericii/ noi nicăieri// chipul tău și chipul meu/ zâmbind ușor în cripta iernii”( pag 20/ „tablou votiv”). Tensiunea lirică din poemele volumului de față este amplificată de repetiții, linii, puncte de suspensii, semne, ruperi de ritm, ducând la o stare melancolie care va îmbrăca poemele, iar acestea vor prinde tonuri cenușii, bacoviene.
În paginile acestui volum, Mircea Teculescu încearcă și o tehnică a elaborării a unor noi poeme, din frânturi de vers, luate din creațiile altor autori, menționând, firește, apartenența lor la finalul noii poezii: văd un uriaș mușuroi la orizont/ în care se adună speranțele/ și nu mai ies/ cuvintele se termină în gură/ la marea întrebare/ același răspuns:/ o nouă cruce/ și numele se subțiază/ tac precum o vinere/ ce-și așteaptă răstignitul/
Ca un corolar la cele prezentate până acum, voi afirma că Mircea Teculescu este un autor cu potențial liric încă nedezvăluit, în ascensiune a eului liric și căutarea formei, care ne oferă un prim volum de poeme cu un titlu original „Venus de februarie” și o viziune autentică a muzei, un poet talentat și abil, implicat și perseverent în egală măsură, un poet care învață repede să facă pași mari pe scara valorii literare, având toate calitățile necesare să fie remarcat, cum s-a și întâmplat anul trecut la Festivalul Concurs Internațional de Creație Literară „Titel Constantinescu”, ediția X, Rm. Sărat – 2017, obținând Premiul „Octavian Moșescu” și editarea noului volum de versuri „Fiecare vede altceva”, Editura Rafet, 2017, de care cititorii, cu siguranță, deja au auzit.
Mircea TECULESCU
Fiecare vede altceva
ea culegea,
unul câte unul,
semne aflate pe coli de hârtie;
era o vară calmă şi lucidă,
blazoane nobiliare
păreau că străjuiau geamurile
prin care discret lumea se privea;
ea îşi apropia
fotografia lui şi o netezea
cu acurateţe şi pasiune,
ca s-o cureţe de timp;
c-o privire spartă o admira,
bâjbâind după tandreţe încet
înlăuntrul ei trecea;
nevrednice cuvinte abia
că pluteau pe aici,
recompuse din semnele
de pe acele scrisori;
senzaţia pe care o numea viaţă
era din ce în ce mai puternică,
el din ea se ivea
De la unu la cinci
trupul le era
timp dat de Dumnezeu,
nimeni nu avea voie să plece
din nimeni,
aceasta era regula jocului;
cu mâini de pământ
scriau despre
întunericul şi lumina
ce îi locuia;
iar umbrele curgeau
pe formele din jur,
apoi intrau în ei:
şi căpătau viaţă,
şi căpătau moarte
Valeria MANTA TĂICUȚU
Fie că i-o realizează alții, fie că este un demers personal, orice poet are dreptul la o antologie, cu obligația ca ea să-i reflecte esența creației și, pe deasupra, să se bucure și de condiții grafice dacă nu decente, cel puțin acceptabile. Trebuie precizat, din capul locului, că antologia pe care o propune Costel Bunoaica îndeplinește cu prisosință primul criteriu, pentru celălalt, oricât am spune, ca psalmistul, „acolo șezum și plânsem”, e absolut inutil să comentăm.
Costel Bunoaica este un poet care, chiar dacă se joacă uneori scriind, nu altfel decât a făcut-o cândva marele Nichita, ia scrisul în serios, ca pe o oglindire a sinelui. Niciodată oglindirea nu va fi pură, eliberată de pulberile subiectivității și de o anume voluptate a mistificării. „Asta am fost toată viața: un visător greu de strivit,/ Furam stelele de pe cer și le scuturam sub tălpile învinșilor/ să crească – ziceam – zorile, precum florile,/ peste sufletul lor răvășit” („Visam că strecuram stele sub uși”).
Un „Autoportret, zilnic, în oglinda concavă” ni-l descoperă pe Costel Bunoaica aparent retras/ scobit/ chircit în sine, într-un spațiu sferic protector, care-i permite să privească, într-un joc de-a râsu`-plânsu`, dincolo de marginile propriei dureri: „Luni îmi plouă, marți îmi ninge, miercuri nu îmi mai/ ajunge nici să trag un strop de fum. Sunt bezmetic…!/ Nici n-am cum să fiu altul zi de zi/ Sunt așa de când mă știu (…)/ Dragă-mi e duminica:/ aș dormi și aș tot bea iadul din privirea ta./ Doar la asta mă pricep: să sparg bani, să plâng, să crăp” (p. 120-121).
Nu întâmplător, câmpurile semantice cu prezență obsesivă sunt ale zborului, ale visării, ale evadării într-un „nu știu unde” și „nu știu cum”; poetul simte nevoia de a-și depăși condiția, efortul său imaginativ permițându-i întotdeauna situarea dincolo de frontierele realului: „Am desenat o iluzie deasupra unui țipăt prelung/ Mereu desenez iluzii când mi-e poftă de zbor/ Văzând că nu am revolver/ mai multe singurătăți și-au pus șorțul de bucătărie/ și-au încălecat țanțoșe linia dintre melancolie și blestem” („Hotar”).
Conștient de captivitatea în minciună a oricărui trecător prin lume, Costel Bunoaica este poetul capabil de sinceritate deconcertantă, reușind, cu inocența pe care doar cei cu suflet încă pur, de copil, o mai au, să-și recunoască păcatele, vina, nelegiuirile mai mari ori mai mărunte: „ultima dată când tata s-a bucurat a fost înaintea morții lui,/ Până să mă întorc,/ umblasem, cum se spune, prin viață haihui,/ ca un porc,/ lipsit de griji și fără un căpătâi pe care să îmi așez/ neodihna și rostul./ Nepăsarea împărățea și drumul și podul. Și capul meu./ Prostul”. Luând în calcul două trimiteri: una biblică, spre fiul risipitor, alta și mai aproape de cei damnați, spre hoinarul François Villon, îl putem plasa pe Costel Bunoaica între cele două ipostaze, penitența și nevoia de iertare figurând, de multă vreme, în actul de creație: „Înlăuntrul lui se dădea o luptă înverșunată între/ acceptare și refuz. Un fel de noapte înspre dimineață./ Un fel de beznă călăuzitoare spre moarte./ Rezemat de propria-i oboseală, s-a ridicat, dârz, într-o rână,/ și cu propria mână a alungat oștirea de sfială, ce mă/ țintuise captiv în minciună./ M-a îmbrățișat, lăcrimând,/ Din copilărie nu-i mai văzusem chipul înseninat de ceva./ Atunci am simțit anii alergând înapoi. Și viața-mi/ scăldată agresiv în noroi” („Captiv în minciună”).
Să scrii ca și cum ai muri este o artă poetică gravă, mai ales când tonul confesiv trădează sinceritatea absolută, care refuză orice artificiu, orice gest teatral: „Atât de rar se-ntâmplă să murim,/ Și-atunci ne limpezim în roua nimănui,/ Neștiutoare clipă, prin care ne gonim,/ Nevinovați ca lemnul de unealta lui!” („Atât de rar”).
Volumele din care Costel Bunoaica a făcut selecție pentru antologie sunt destul de cunoscute cititorului: „Dreptul la singurătate” (2000), „Coridorul de ceață” (2000), „Încă o umbră pe inimă” (2003), „Și zeii se tem” (2008), „Noaptea cu sinele meu„ (2012), „Călător prin lumea deșartă” (2014).
Așa cum s-a spus în repetate rânduri, poetul ialomițean, deși discret, cultivând prietenii boeme și comportându-se ca și cum ar trăi în alt veac, se reinventează reușind să fie nou, altfel și totuși același, paradox pe care numai cei locuiți de poezie îl ilustrează.
*Costel Bunoaica: „Autoportret în oglinda concavă”, Ed. Detectiv literar, 2017
Silvia Ioana SOFINETI
Spovedanii lirice
Dacă scrierea respiră „ca o icoană pe care o strângi la piept până te doare”, înseamnă că adaugi, în semantica termenului, conotația de sacru, de suferință și adorație. Mihaela Roxana Boboc trece, prin scris, de la stări induse de banalitatea lucrurilor, la extazul mistic în fața cuvântului, de la inutilitatea eforturilor din lumea reală la miracolul plăsmuirii, în imaginar, a existenței acelor neasemuite „femei laotong”, greu de identificat altfel decât prin substituție poetică: „Femeia poemelor mele nerostite ține copilul strâns în brațe,/ îngână un cântec de leagăn și vocea i se pierde într-un hohot crud” („Ziua din colivie”). Astfel de poeme, în care ipostazele mariane sunt oarecum demitizate prin cufundarea în contingent, își păstrează totuși noblețea stilistică și rămân, în totalitatea lor, poeme religioase (există psalmi emoționanți incluși în volum).
Discursul liric pe care-l construiește Mihaela Roxana Boboc pendulează între ludic și grav, între mundan și celest: „E o joacă de copil să fur emoții/ și cu mâna la ochi să trăiești printre rânduri” („Nu pune virgule”), sentimentul predominant fiind acela de spaimă în fața a ceea ce Nichita Stănescu numea „măreția frigului”: „eu insist să păcălesc timpul cu secundele furate – / terapia aceasta doare!/ acesta este copilul meu/ cu obrajii rumeni/ și tatăl meu mă strânge la piept/ odată cu boala -/ se face tot mai noapte și stelele cad” („Gustul spaimelor mele”).
„Spovedania oaselor” trimite, prin conținutul ideatic, la versetele din Cartea lui Iov. Din orice poet rămân, după trecerea dincolo, nu doar oasele albe, ci și „lumina din lumină”, adică poemele scrise în speranța renașterii/ reînvierii, căci a scrie poezie înseamnă a suferi jertfa christică și a te întoarce îmbrăcat în „cămașa florilor de câmp”: „lumină din lumină – în plânsetul furnicilor/ pășesc spre sine oameni;/ poeții din întâmplare pe-o margine de cuvânt/ scot din pălărie iepuri de zahăr (…)// Fericirea e, dragul meu, acea foame de cuvinte,/ locul unde mă întâlnesc cu Dumnezeu” („Lumină din lumină”).
Până la urmă, dincolo de zbaterea ființei între „a fi” și „a avea”, ceea ce rămâne sunt valorile spirituale adunate, o spun oasele goale din mormântul imaginar al lumii, din zidul ei nevăzut în care ești prins până la moarte: „ce cruce se zbate în pleoapele tale,/ femeie a gândurilor nerostite,/ femeie a duminicilor care-ți înfloresc în palmă/ până zidul se pierde în aburul cuvintelor/ și piciorul ei simte poezia/ tresărind din umbră” („Femeia din zid”).
Mihaela Roxana Boboc stăpânește limbajul metaforizant (singurul care poate face diferența față de prozopoemele la modă în ultima vreme), dar și gestualitatea poetică. Ea spune lucruri simple în moduri complicate nu doar de percepția feminină asupra timpului, a spațiului și a actului de creație, ci și de o profunzime a implicării în construcția propriului univers liric. Nimic nu pare aici artificial, plânsul, boala, teama de moarte, iubirea sunt teme tratate cu sinceritatea ultimă a celui pentru care scrisul este o chestiune de viață și de moarte, începutul și sfârșitul tuturor lucrurilor. Actul de creație presupune, ca la botez, lepădarea ritualică de tot ceea ce este rău și vine din altă parte decât de la Domnul Dumnezeul strămoșilor noștri: „Am fost amanta cuvintelor/ înainte să fiu poem/ am ascuns candele în buzunar/ fără să luminez./ am pierdut nopțile femeii mele/ înainte să te pierd – / îmi lepăd hainele în acest poem,/ îmi las la intrare încălțămintea/ în care am alergat printre himere/ și te-am iubit în păgânătate,/ mă lepăd de oamenii din vis,/ poem după poem/ și te chem din spovedania oaselor mele,/ dintre femeile prinse în liturghii,/ în noaptea când bărbații plâng/ Dumnezeu înalță lampadarul viselor – / mă lepăd de morții din suflet,,/ le trimit corăbii de hârtie/ și trupurile lor plutesc pe Nilul dimineților” („Mă lepăd”)
Răstălmăcirea unor mituri biblice și luarea lor în răspăr nu vin dintr-o argheziană pendulare între credință și între tăgadă, ci dintr-o trăire pur personală, cumva în afara religiei, a sentimentului religios. Poeta se află încă la vârsta când te poți înfiora, fără să tremuri totuși de frică, în fața măreției divine, când poți să-l simți pe Dumnezeu alături, prieten de joacă și de glume, fără să cazi în erezie ori dezmățată aroganță juvenilă: „prind gândurile între degetele mâinii drepte/ în semnul crucii, părinte,/ veghez și scriu/ scriu și dor/ dor și împart/ pâinea poeților încape în cinci coșuri pline/ firimiturile rămase hrănesc păsările din cuget/ probabil exist – / m-ai văzut ducând la râu cerul/ te-ai aplecat asupra apei și/ Dumnezeu zâmbea pe malul celălalt/ poezia suflă anilor lumina/ și luminează întunericul până acesta devine robul luminii” („genunchii raiului”).
*Mihaela Roxana Boboc, „Spovedania oaselor”, Ed. Grinta, 2017
Stan BREBENEL
Manual de fenomenologie
Despre Florin M. Ciocea se pot spune foarte multe, dar acest lucru poate fi convingător numai după ce-l cunoşti sau îi citeşti cărţile. Mai ales cele două romane de fenomenologie sau cărţile de versuri. Te vei convinge că nu ştii mai nimic despre el şi cărţile sale decât atunci când l-ai văzut şi simţit în mediul său natural de la Maltezi. Abia după ce i-ai vizitat stâna, după ce ai petrecut, cu el şi prietenii lui scriitori sau cu copiii din sat, ore bune în pădurea de plopi de pe malul Borcei şi l-ai văzut pe Florin înotând, cu o plăcere întâlnită doar la delfini, în valurile Dunării, atunci poţi spune cu adevărat că îl cunoşti, însă, aproximativ. Acum vreo trei ani, poate patru, ne-am întâlnit pentru prima oară. Eram la Adjud, la Festivalul „Emil Botta”, invitat de poetul Paul Spirescu. Lume multă şi selectă. Nu l-am auzit vorbind, dar l-am văzut strecurându-se timid printre cei prezenţi, cu o anumită stinghereală, dăruindu-ne două din cărţile sale: manual de fenomenologie şi Cartea secretelor (proză şi poezie). Prima impresie despre ele a fost una şocantă. Arată precum maculatoarele de odinioară. Ajuns acasă, odată şocul trecut, am purces, mai mult din curiozitate, la citit. Am descoperit acolo un om, dincolo de o imaginaţie bogată şi cu un umor fin, un suflet sensibil ce s-a accentuat în lungile peripluri pe mările şi oceanele lumii, pe unul dintre vasele flotei de pescuit.
Despre cel de-al doilea roman de fenomenologie* pe care ni-l propune Florin M. Ciocea, şi pe care l-am citit imediat ce l-am primit, de data aceasta la Slobozia, pot să spun, fără riscul de a greşi, că se întrece pe sine. Imaginarul, fantasticul, suprarealismul, grotescul şi umorul îşi dau mâna şi ne introduc într-o lume aproape ideală şi ireală. Şi centrul acestui univers absolut miraculos, un ombelico del mondo, este oraşul românesc Feteşti, care s-a transformat uluitor chiar şi pentru locuitorii săi: Feteştiul a devenit un oraş pe care nu îl mai recunosc. Blocurile şi casele vechi au fost dărâmate construindu-se în locul lor hoteluri de lux, străduţele înguste şi liniştite s-au transformat în bulevarde, iar comunele din jur sunt de ceva timp cartiere ale oraşului, unde poţi ajunge în câteva minute cu metroul subteran, ţine să ne lămurească autorul încă de la început. Locuitorii din Feteşti şi-au vândut proprietăţile la preţuri deosebit de avantajoase şi s-au mutat în satele limitrofe sau şi-au permis luxul de a se stabili în zonele montane. Oraşul a devenit un veritabil Turn Babel, unde au ajuns seminţii şi culte de care, mai înainte, nu se ştia mai nimic: Pe o suprafaţă de patru hectare avem o moschee, ale cărei minarete îşi întind umbra peste cupola unei biserici catolice, lângă ea un templu budist, aproape lipit de o biserică scientologică, încă trei locaşuri protestante, ridicate în jurul unei curţi interioare, o replică la scară redusă a templului de la Ierusalim şi o mică grădină luxuriantă unde animiştii se roagă zi şi noapte. Din aceste prime introduceri în spaţiul epic ne dăm seama, pentru a câta oară?, de toleranţa acestui popor în faţa celor care vin aici din anumite consideraţii şi profită de această bunătate. Naratorul, un alter ego al autorului, îşi vinde toate proprietăţile pe care le are în oraş, un apartament modest aflat într-o zonă neimportantă la momentul achiziţiei şi atelierul, şi se mută lângă vechiul său prieten Ion Voinea, cel pe care îl citează de multe ori cu fel de fel de lucruri înţelepte, fiind singurii locuitori ai fostului sat Retezatu. Exemplific cu un singur citat din acest filozof, Voinea: Dacă omul şi-ar prevedea destinul, viaţa lui ar fi o permanentă frică. Şi-a construit locuinţa, exact ca a prietenului Voinea, în malul lutos cu vedere spre braţul Borcea, unde faţada este realizată numai din sticlă. Am putea spune, după descrierile autorului, că şi-a realizat un bordei ultramodern pe un spaţiu de 11 hectare pentru amândoi locuitorii satului. Acesta se va dovedi absolut fabulos. Cu trecerea timpului, s-a constatat că cei doi locuitori nu mai îmbătrânesc, că bolnavii în stare gravă care ajung în acel perimetru nu mai au dureri şi nu mai e necesar tratamentul cu analgezice sau citostatice. Ca urmare, mulţi bolnavi veneau să-şi trăiască ultimele zile fără suferinţă într-un loc paradisiac. Chiar şi Crucea Roşie ceruse permisiunea de a instala un cort pentru tot mai mulţi pacienţi. O energie benefică emana din străfundurile pământului pe o suprafaţă atât de mică. Chiar şi păsările cerului şi animalele sălbatice veneau şi ele aici în număr din ce în ce mai mare, iar comportamentul lor era aproape uman. Vestea a depăşit graniţele ţării, drept urmare au apărut, în afara cumpărătorilor care ofereau preţuri astronomice pentru proprietăţile celor doi, personaje din lumea largă, ce veneau să-şi ostoiască ultimele clipe, cu poveşti foarte interesante, cum ar fi cea a ucigaşului profesionist, a patroanei de bordel, a căpitanului de cursă lungă, a miliardarului, a omului care aduce ploaia. Toate aceste personaje şi poveştile lor menţin la cote ridicate atenţia cititorului până la ultima pagină a cărţii.
Romanul lui Florin M. Ciocea este unul atipic. Fiecare capitol poate reprezenta o poveste de sine stătătoare. Citind cartea, rămâi cu impresia unui prozator viguros, care te cucereşte cu stilul său şi cu fabuloasele lui poveşti. Eu, unul, am avut impresia că tot ceea ce am întâlnit în romanul său este de o realitate ce ne individualizează la nivel mondial, ca toleranţă, naivitate şi credulitate, şi m-am rugat ca asemenea întâmplări fabuloase să fie reale pe întreg teritoriul ţării. Cred că fiecare om merită să aibă o viaţă mai bună, fără dureri şi mai cred că binele nostru nu poate veni decât de la divinitate, nu de la conducătorii de azi. Din păcate, acest lucru se întâmplă numai în cărţi sau filme. Sau nici acolo. (*Florin M. Ciocea: „Al doilea manual de fenomenologie”, Ed. Helis, Slobozia, 2017)

