Spații culturale nr. 57 (6)

Cenaclul „Ante Portas” – Buzău

Laurențiu BELIZAN

maelström

spatele meu sprijinind umărul tău
mâna mea căutând mâna ta în întunericul gofrat
dincolo de întunericul epidermelor moarte

în iubire
e ca şi cum desfăcând bandajele unui faraon
ai găsi în ele îmbibată ziua în care a fost ucis
privindu-şi propriul soare

poate că uneori sunt un soare bandajat
da!

aşa vin în faţa ta
să ne desfacem încet rănile într-un ritual al întregirii!
semne apar peste tot
rănile vin de pretutindeni ca un fel de termite roşii
iar noi un trib de copii sălbateci le ucidem una câte una
suntem răi suntem cruzi suntem albaştri
albastrul nu e un semn de înţelepciune nici de
nobleţe ci de mânjire

dar tu
tu faci timpul să mângâie spaţiul ca o vioară
dansezi iar gheaţa se fisurează sub noi cu o stranie gingăşie
e de ajuns să te arunci în apă ca să intri într-o altă
dimensiune

în zadar vor încerca să desluşescă visul
tu eşti testamentul meu din umbră eu sunt semnul
tău pe nisip

inima ta este la un ceas de Elsinore

sunt zile ca nişte alveole
în care doarme Yorick

îţi ating obrazul
şi simt adierea timpului
ne muşcăm buzele
de parcă am prinde
boabe de struguri dintr-un ciorchine

străzile sunt linii frânte de cărbune
mă plimb liniştit/ ştiu următorul pas
alter ego mă urmează
un animal de companie care face tumbe
schimonosindu-se la cer

petele din soare ar putea fi răni
lăsate de încleştarea cu întunericul
urmele unei ciocniri cu un înger căzut

simt în noi topită atâta poezie ca un plumb
din care or să facă lingouri sau gloanţe

oraşul ne îmbrăţişează genunchii zdreliţi
târându-ne în subterane
în mintea fiecărui John Doe licăreşte o amintire

singura moarte adevărată

fluxul emoţional se îngustează –
katharsisul devine ultima lui zi

cuvinte-aluviuni ajunse în delta inimii
lacrimile florile cerul norii iarba soarele luna aripile
îngerii
nonsensuri care perturbă grav comunicarea între
nervii retezaţi
şi circuitele cipurile îngropate-n nisip

este greu să descrii lumea în şiruri de 1 şi 0
ochiul bionic nu poate descompune căderea unei
frunze albastre
în irisul lui un greiere fumează pe o canistră
de kerosen
inventând fluturi tatuaţi cu capete de mort

dalai lama poartă două ceasuri şi ridică trei degete

o lume unde nu poţi muri este ca o hologramă
în care nu atingi extazul nici dulcea suferinţă
singura moarte adevărată – ieşirea din poem

pictând întunericul

când ridic pleoapele se închide

dungi cenuşii ameninţă cerul lui manet
probează ziua asta ca pe o rochie

soarele se sufocă
sărută-l până îi va sări luna din gât
nu te mai întreba cine în gândul cui este
adună doar tăcerea între palme!

mişc pereţii
apa picură din grindă
suntem rădăcini înecate de aer
fructe în pământ

întunericul – avorton al luminii –
ţine visul ascuns
într-un toc de vioară

cuvântul ca o prescură

le simt terminaţiile nervoase ca şi cum s-ar rostogoli
sub un grilaj de magazin la uşa închiderii
pentru ca mai apoi să mă pună la zid

reclama luminoasă mi-a bronzat faţa într-un fel ciudat
de parcă aş avea o mască de zeu
lumina asta şerpuitoare îmi arată drumul spre casă
în oraşul în care străzile se bifurcă pe culori
eu locuiesc într-un coridor din piele albastră
ca venele lui Petronius

inima ta pompează sânge în catacombele
din preajma unui viaduct roman
dimineaţa ajunge la mine o picătură
în care pun cuvintele la macerat

noaptea literele îmi intră sub unghii

tu nu eşti rama/ eşti tabloul

când fac rondul de noapte îmi place să adulmec oraşul
sunt străzi unde felinarele se înroşesc privind geamurile
în colţ un tomberon de sticlă plin cu saboţi din lemn de cireş
şi o jardinieră cu lalele negre

iarba palmată pândeşte asfalt şi trupuri
crevasele cresc în tăcere
trebuie să mergi pe catalige de saltimbanc
improvizate din aripile morilor de vânt
îmi place să mă plimb pe o stradă unde se mai vorbeşte idiş
mokum mokum! se aude încă glasul bătrânilor anticari evrei
care trec în fiecare noapte prin cuvântul amsterdam

în port olandezul zburător pleacă spre Capul Bunei Speranţe
ne trezim cu globuri de întuneric în mâini
din piaţă vine miros de peşte
ceasul din turn se prelinge ca un transsexual
nu simt nimic
de fapt mi-e dor de casă într-un fel nud
şi barbar

undeva pe coastă printre iahturi Gyselde
o corabie cu nibelungi scutură funiile groase ale nopţii
din cer coboară alţi saboţi mătăsoşi cu care am putea păşi pe apă

peste toate un bătrân în roşu stă cuminte în faţa lui Rembrandt
pare un personaj din lecţia de anatomie
oare bătrânul lui rembrandt
n-o fi fost vreun evreu anticar care i-a dat o carte cadou?
sau poate bunicul lui

bătrânul se odihneşte într-un fel familiar
până îl zugrăveşte între el şi maestru se creează o familiaritate
a picta pe cineva e ca şi cum l-ai spovedi absolvindu-l de păcate
el pleacă din faţa ta dar îi rămâne umbra agăţată de pânză ca un păianjen

cel mai veridic e omul trecând prin pânză ca printr-o uşă

autoportret cu Rimbaud

corpul tău tangent la soare
miroase a pâine pe vatră

– ţi-ai schimbat linia vieţii
de sus cineva priveşte strada ca entomologul un muşuroi de furnici
ai putea să laşi batistele de hârtie pe crengi
durerea ar rămâne atârnată ca un fruct necopt al mâniei
trebuie să înveţi să mori în orice secundă

– sunt un copil care vrea să ştie cum arată soarele noaptea
uşor uşor încep să uit
trebuie să inventez ceva pentru golurile din viaţă
poezia creşte din mine ca unghiile unui mort
cu faţa vitrată
voi fugi
ca Rimbaud
de o frumoasă deşertăciune

Maria NICULAI

Din lumea singurătății

am urlat în urechile morții
să înceteze să se mai ascundă
atunci s-a oprit privindu-mi
cu ochii ei verzi
singurătatea cuibărită în piept

a început să alerge prin întuneric
strângând în brațe trupul unui copil
îl auzeam tușind
se zbătea fără să țipe
dădea din mâini în încercarea
de a apuca puțină lumină.

știam că morții îi era teamă
să nu își care
propria singurătate
așa că ținea copilul strâns în brațe
întorcând din când în când
capul spre mine.

Când am fost pasăre

flash-back-uri cu o pasăre
fără o aripă pierdută
printre blocuri
și o gheară care o împinge
înăuntru
într-o colivie de la marginea
drumului

îmi aud vocea pentru
prima și ultima dată
nenorocita de gheară
tot m-a găsit
nu-mi uitase cântecul.

Dincolo

erai la celălalt capăt al lumii
(o umbră cu nuanțe de alb)
unde Dumnezeu a uitat să pună lumină
era mare și nisip și întuneric.

eram de cealaltă parte
(o proiecție compusă din griuri)
la polul unde Dumnezeu m-a vizitat
era zăpadă și mare și lumină.
când mi-ai scris pentru prima dată cu sângele
cuvintelor smulse din timp
am crezut că nu exiști
(chiar dacă spuneai că vrei să vezi zăpada).

nu știu pe unde plutești
căutând Polul Luminilor.

(Nu)primăvară

uneori îmi bate la ușă primăvara
de fiecare dată mă cuibăresc într-un colț de cameră la etajul 9
(acolo mă cred mai aproape de Dumnezeu).
primăvara insistă
în timp ce umbra vrea să învețe să zboare/ mă strâng mai tare în brațe
(probabil doar intuiesc o dedublare)
unghiile trec prin carne/ mă aud țipând în camera
cu o fotografie a unei bătrâne care își ține o mână la gură și alta spre cer-
„nu e nimeni aici!”
bătăile încetează/ la fiecare pas al primăverii bătrâna râde
mă strâng în brațe în colțul meu și închid ochii
poate așa tace.

Mi-ai fost și luni și miercuri

Mi-ai fost zi de luni
când îmi împart cafeaua
la câteva amintiri
după peregrinările prin
orașul gri
te-aș fi așteptat cu aceeași speranță
cu care se roagă beduinii
pentru a găsi umbra unei aripi
de copac.

Mi-ai fost zi de miercuri
când până și tăcerea are ecou
m-ai privit
în singurătatea mea
așa cum privești Guernica de Picasso
și nu ți-a fost teamă
să mă strigi cu brațele
din întuneric.

Mi-ai fost poate și zi de luni
și de miercuri
mai mult însă ai fost
singurătatea dintre ele
când mi-am dorit să nu îmi fii.

Simina Maria SIMA

spovedanie

deja se face seară mai devreme în sufletul meu, iar fiecare bucată de hârtie
se-nmoaie în cerneală; eu mă sting
din ce în ce mai spre ziua de mâine,
din ce în ce mai înspre cuvinte și gânduri
lăsate sub patrafirul vreunui preot
care se va lăsa mereu furat
de spovedaniile lungi, de șirul de mătănii
ținut în mâna dreaptă, chiar lângă cruce.

am redus toate căutările de la marginea grădinii
la un trandafir singuratic lângă care stătea o vulpe;
desenez oițe de când m-am născut
în joia aceea când a plouat și tot pământul
s-a umplut de singurătate
și-am început să fiu pe B-613;
apoi am desenat un copac de ramurile căruia
erau agățate stilouri fără cerneală,
de fapt, e o caracatiță.

Urlet

s-a făcut atât de târziu în mintea mea, iar cerul a început să se scurgă
pe geamuri;
era un timp când mă duceam să plâng în mijlocul oglinzii din alice în țara minunilor,
ca să nu mă vadă mama și să mă întrebe cât am pierdut la poker
în noaptea aceea de mai când toate catedralele erau închise
cu turlele lor și crucile de fier ruginit strălucind în lumina venită de la felinare ;
era un timp când căutam să râd din orice nimic pe care universul îl împărțea cu mine,
ca de exemplu, o gaură neagră care visam că e o ușă spre narnia lui c.s. lewis
fără să știu că narnia nu există.
era un timp când nu știam de existența carului mare
care se întindea în fiecare seară pe cer și nu știam nici că pot să miros a praf
de la începutul timpului și până acum;
atunci, în timpurile acelea, am apărut pe nepusă masă
într-un colț curat de cer, m-am hrănit ani întregi cu lapte de planetă apropiată de soare,
apoi, m-amtrezit în mijlocul unui război între negru și alb, un război care nu era al meu,
pe o tablă de șah care refuzase să fie câmp de luptă și, prin urmare,
fusese asaltat în timpul celui de-al doilea război mondial;
și azi se mai luptă două armate pentru regii lor,
și azi carul mare se întinde pe cer,
și azi sunt un nimeni într-un război care nu e al meu.

Ochi

i-am cerut ochi doar ai mei și nici măcar asta n-a putut să-mi dea,
i-am cerut o inimă lângă a noastră, scopul era nobil, ne plictisiserăm de singurătate,
dar n-a vrut să mă asculte nici măcar când i-am spus că nu mai pot să aud
două tipuri de sunete în același timp, că am nevoie de corpul meu,
de casa mea pe care să n-o împart la doi în fiecare seară,
nu mai voiam să-l trimit în fiecare seară la culcare atât de devreme,
mai târziu avea să strige la mine cu mâinile încrucișate pe piept .

credeam că o să mor înainte ca rugina să pătrundă în mâinile tale,
ai început să scârțâi mai ceva ca ușa de la podul minciunilor,
mai știi când ne plimbam cu mâinile legate în jurul umerilor?

mama

Locul din care mi-am extras bucățile de trecut
a rămas, încă de la începutul timpului, fără nici un strop
de îndumnezeire, iar începutul lui a fost
puțin mai aproape de începutul pe care mi l-a hărăzit
mama.

mama e un soi de mână de pământ din care
cresc flori pe care nu le culege nimeni,
iar ea e nevoită să scuture capul la fiecare două ore îngerești
ca să nu i se deschidă aripile.

aripile ei sunt, în fapt, părți dintr-un cuvânt
pe care mi-l spunea când eram mică,
nu avea voie să mă sperii de lumină,
pentru că n-aș mai fi devenit.

Valentin TUFAN

Pacientul

ora 7:00

Am vizitat pacientul
și m-a privit cu aceeași sfidare în ochi,
i-am fixat amprentele peste ale mele
și i-am măsurat intervalele dintre noapte și zi.
Diminețile se-ntind sleite,
e ca un sunet agonizant în ureche,
ca o developare din Pearl Harbor
cu voința măcinată de durere,
apoi să-și destindă fiecare mușchi
în contratimp ca ”Persistența Memoriei”
readaptată sub ochii mei

ora 15:00

i-am numărat coastele pacientului
și-am găsit-o pe cea lipsă,
i-am spus că de aici mijește secunda,
cât dintr-un vârf de ac cu gămălia strâmbă,
că orice lucru mărunt face parte dintr-un ansamblu
iar ansamblul e văzut ca un dar.

ora 21:00

ne-am dat mâna și ne-am privit zâmbind,
parcă am început să ne cunoaștem mai bine…
l-am vizitat la masă și-l văd cu coada ochiului
cum își ascunde soarele în buzunarul de la piept…
mâncarea s-a răcit…

ora 7:00

într-un castron cu lapte / de sub caimac,
se zbate soarele prăvălit din piept
cel ce pulsează universul în oceanul hăituit
al izolării.

Floare de maidan

Te-ai întrebat vreodată unde se ascund visele când se revarsă lumina?
Asta e o întrebare bună pentru copilul din fiecare –
la început de an, am în față, ca fiecare dintre noi, o nouă perspectivă și un alt drum de parcurs,
probabil că ați adăuga asta la categoria clișee nefericite și de sezon…
eu, la început de an, desfac amintirile cele mai pure legate strâns de inima mea și dau cu răbdare paginile înapoi, ca un cititor înfocat dornic să revadă imaginile pas cu pas –

Copilăria mi-e ca o noapte de Sânziene
când adulmec din toți rărunchii veșnicia satului
și maidanul măsurat la pas.
Amintirile în care seninul se revărsa în fiecare dimineață în ochii bunului și rămânea acolo –
bunul trăia cu eternitatea cerului printre gene
și-mi ascundea luna și stelele în palmă
înainte de culcare
mirosea a floare de maidan, când mă căra în spate întors de la coasă,
iar poveștile bunului depășeau performanțele celui mai iscusit povestitor din teatrul radiofonic,
imagini născute în fiecare răsărit de soare rural
rememorate acum în fiecare asfințit de soare banal.

Adulmec și azi puterea și chemarea maidanului,
iar bunul are și acum ascuns cerul în găvanele ochilor care au luat drept bunătatea prizonieră de război,
îl păstrează și azi acolo, senin,
și revarsă ploi calde de vară când mă vede…
Sărut mâna bunul meu!

Laura COZMA

e ciudat cum dragostea trăia în noi/ două trupuri asimetrice

unul împins în abis
celălalt așteptând absolutul la semafor

ecoul străzii penetrează vârfurile degetelor până-n ventriculul stâng
băiatul cu ochii verzi rătăcește-n intersecție cu o lanternă
durerea strivește bitumul ca un buldozer
Aristotel ar scrie o întreagă teorie despre asta dar ce mai poți spune despre moarte?
lumina nu se adăpostește după întuneric și respiră greu lângă el
ultimul cântec pe clapele coastelor s-a prescris
azi dimineață pulsul i s-a oprit

acum am văzut lumina pentru prima dată
doar eu pot cuprinde pământul într-o îmbrățișare

la ora 00:00

e minus un grad în inima ei
din prima zi pielea i s-a albit
de parcă tot varul pereților s-ar fi scurs
pe trupul șubred/ desigur doar în aparență

buzele ei roșii cheamă în neant
unde nu e nici durere nici întristare nici suspin
sânii ei așteaptă atingerea ce ar putea sfărâma gheața
iar limbile ceasului ar lâncezi zilnic la ora 00:00

da
pare încă în viață
e șerpuită de litera ce rulează la nesfârșit/ în jocul desfrânării
lumea nu-i mai aparține

ea
era doar regina mutată pe tabla lui de șah
a doua zi a pierdut-o
absorbit să stingă țigara
când își săruta iubita prins în mrejele freneziei

azi viața începe
azi viața se termină/ pentru cel care iubește mai mult

decenii de aur îngropate-n mâl

te iubesc mai mult decât un orb iubește lumina
sunt cerșetorul orelor incomplete
deși aș putea fi un maur ce ar lupta cu sine pentru sine

când Salvador Dalí a creionat femeia pe o bucată de carton
culorile pastelate au impregnat venele tale
sufletul ei s-a ascuns în spatele craniului
apoi ai râvnit-o în alte femei/ cinci decenii

în cârciumă un băiat îmbrăcat în negru îți făcea cu mâna
atunci/ am suflat viață peste umbra ta răstignită deasupra lumii

în translucid

culorile reale sângerează pe platoul vieții iar noi primim condamnarea în noi
nu putem nimic nu poate hrăni monstrul care plânge de pe o zi pe alta

catapeteasma se fragmentează în ritmul unui cancer
firul translucid pur și simplu nu se mai arată
l-am pierdut sau el m-a pierdut pe mine
în drumul spre tine am căzut în gol
pentru că pe palma ta liniile vorbesc adevărul fără niciun sunet
simt cum ochii tăi așteaptă foamea neobosită
dansul flăcărilor se termină curând umbrele ies în stradă
tot ceea ce trebuie să faci e să asculți vocea mută
dar eu cum aș putea spune timpului să plece un timp și să aștepte

nu pot nimic
el nu poate ucide monstrul care se hrănește cu tine