Spații culturale nr. 57 (4)

Povești de călătorie

Doina CERNICA

Între două râuri, între două fluvii

Veneam dinspre Bratislava, însoțite de Dunăre ca de un balaur masiv și lent, care ni se arăta când pe porțiuni generoase, când prin străfulgerările solzilor dincolo de ramurile întrețesute de răchită de pe țărm. Și am părăsit-o odată cu mașina, ca să urcăm Colina Castelului din Esztergom spre grandioasa Catedrală Romano-Catolică a Adormirii Maicii Domnului și a Sfântului Adalbert, cea mai mare din Ungaria, a cărei semnificație consolidată în istorie justifică înscrisul de pe frontispiciu: Caput, Mater et Magistra Ecclesiarum Hungariae – Capul, Mama și Magistra Bisericilor Ungariei. Era un urcuș blând, desenat de alei largi din piatră cubică printre garduri vii și arbuști în dreptunghiuri de iarbă măruntă. Dar cum la intrare, în spatele înaltei statui a Sfintei Fecioare cu Pruncul, treptele erau în reparații, protejate de un gard de sârmă, am luat-o la dreapta și ne-am trezit brusc, după căldura amiezii și a lui august, într-un parc bogat, cu fântână, copaci și statui și cu o umbră fragedă, intensă, deopotrivă a lor și a Dunării care curgea jos în marginea sa. Bazilica încoronării regilor creștini ai Ungariei, cum i se mai spune Catedralei, începând de la anul 1000 cu Ștefan I, fondatorul statului maghiar, Sfântul Ștefan, după canonizare, are în monumentul care îl slăvește un subtil contrapunct. Realizat de sculptorul Miklos Melocco, el îl înfățișează pe episcopul de Esztergom încoronându-l pe cel care avea să devină patronul spiritual al țării. Lucrarea se hrănește din înzestrarea artistului, din măreția momentului evocat, din vecinătatea Catedralei, din amploarea priveliștii pe care o străjuiește: cerul, peste puterea ochilor de cuprindere, dar nu și de oglindire în apa fluviului atemporal. În vreme ce de pe zidul terasei pe care se înalță „Încoronarea”, orașul este o coborâre de acoperișuri și copaci spre Dunăre, între care se disting turlele Palatului Arhiepiscopal cu cel mai mare Muzeu Creștin Romano-Catolic din Ungaria, arcurile podului alb Maria-Valeria îl ridică și îl leagă nu numai de celălalt țărm, ci, cu Sturovo din Slovacia, și de altă țară.

M-am așezat pe piatra caldă și, încercând să deslușesc cât din muzica interioară a amiezii era freamătul copacilor, cât melodie de orgă – a treia din lume ca mărime, orga Bazilicii nu poate decât să cânte și atunci când tace -, cât vuietul valurilor, am descoperit, întregindu-le, și firul de nisip al unei vagi neliniști: venisem cu Dunărea în stânga mașinii și iat-o deodată în dreapta noastră. Mă aflam straniu între două Dunări, ca odinioară în copilărie, când ne-am mutat din locuințele cefere de pe malul drept al Moldovei la casa noastră din lemn, muzicală ca o vioară, construită la poalele muntelui, însă atât de sus, încât deocamdată din stradă ajunsese doar numele ei, Războieni. Atunci o vedeam adeseori curgând sub creștetul Runcului, descompusă minute în șir în miriade de picături și călătorind spre următorul vârf de munte ca o alunecare neîntreruptă de nouri albăstrui.

În vreme ce eu continuam să o visez, sora mai mică, Dany Madlen, pictoriță de când ținuse primul creion, primul cărbune și prima ceraculoare în mână, pleca mai departe cu ea pe foaia unui bloc de desen. Împreună cu Moldova ca partea vizibilă a unei coroane așezate pe munte, pe munții sudici ai orașului, de către amiaza însorită trecând spre ploaia obișnuită aici de la mijlocului zilei. Sorella, prietenă cu fetița unor învățători, le-a arătat într-o zi schițele sale și oaspeților acesteia. Erau rude sau prieteni, o familie cu doi copii, apropiați de vârsta lui Dany, venită din Esztergom pentru o vacanță în minunatul oraș care era Câmpulungul Moldovenesc în anii 60. Vag la curent cu schimbul de scrisori înfiripat între Dany și ei, aș fi rămas la distanță de candida corespondență, dacă plicurile venind din Esztergom nu ar fi fost acompaniate de un stol de ilustrații, în exclusivitate reproduceri după lucrări de artă modernă. Le studiam îndelung, fermecate, ne deprindeam cu nume de artiști din lumea mare, cei mai mulți necunoscuți în universul nostru preadolescentin. Grație lor, un răstimp Esztergom a însemnat pe harta imaginației noastre o mare galerie sau chiar un muzeu de artă, pe care abia mai târziu orele de istorie au așezat Bazilica și pe primul rege creștin al Ungariei. Cu vreun deceniu în urmă, când dintr-o carte a țâșnit pe neașteptate, ca o pasăre rătăcită de stol, o reproducere după Cezanne, o natură statică luminată de faimoasele sale mere, mi s-a părut că Dany o privește nu în chenarul unei zile care a fost, ci al uneia care ar putea să fie. Precum aceasta, însă fără sorella, doar cu Niadi și cu mine pe terasa cu Monumentul Încoronării ca în colivia spațiului de veghe al unui fort deasupra apei: cu amintiri, închipuiri și necunoscute curgând spre mare.

Apoi ne-am întors la mașină. Rămasă în dreapta, la granița cu Slovacia, Dunărea se afla și aici, în stânga drumului, astfel că mergeam nu pe o șosea, ci pe o creastă de piatră care îi despica apa asemenea unei ambarcațiuni rapide, unei vedete fluviale, nemișcate și mișcătoare totodată. Privind în urmă spre ambiguitatea solară a acelei după-amieze, nici nu-mi imaginez o intrare mai potrivită în Orașul Artiștilor, în utopia lor reală, palpabilă, Szentendre. Povestea așezării aflate la nici 20 km în nord de Budapesta începe cu romani, conform vestigiilor descoperite aici, și continuă cu unguri cam din timpul primului lor rege creștin și după aceea cu înstăpânirea sa numerică, de grai, religie și obiceiuri de către migranții sârbi plecați din calea otomanilor și a pericolului islamizării. Mai deschiși diferenței, dar atrași și de frumusețea locurilor, numeroși artiști plastici și scriitori au venit mai târziu din capitala Ungariei și au preschimbat treptat Szentendre, stabilindu-și atelierele de creație sau mutându-se cu totul aici. Amprenta originală pe care au conferit-o acestui spațiu oricum deosebit a atras turiști și, odată cu ei, maeștri ai tradițiilor reînviate și al reînviatului respect pentru originalitatea și valoarea lucrului manual. Cu automobilele lăsate în parcarea de la intrare și cu bicicliști numai la orizont, lângă o perdea de soare între ei și Dunăre, la plimbare pe faleză sau către uriașul muzeu al satului în aer liber, cu peste 300 de case din diferite zone ale Ungariei rurale de până la primul război mondial, tipice prin arhitectură și decorațiuni interioare, Szetendre ne-a apărut ca un oraș pietonal și meritând din plin să fie străbătut la pas, privit și fotografiat, cu multe străduțe strâmte, unele chiar de străbătut de vizitatori doar unul după altul, ca pe o punte îngustă, cu atenție la ghivecele de flori și la aranjamentele florale hrănite direct de sol. Clădirea care ne-a întâmpinat la coborâre expunea rezemate de gard vreo zece tablouri, nu știu dacă să li se usuce mai încet culorile sau să le apere de ultima strălucire puternică a apusului. Cea de-a doua, „Teatrum café”, ne îndemna la un prim popas, îndemn căruia i-am rezistat, atrase de turla bisericii din apropiere. Una din cele șapte din Szentendre, cea mai veche fiind Biserica catolică „Sf. Ioan”, cu patru clopote, întâiul, de aproape șase sute kg, reprezentându-l pe patronul așezării, Sfântul Andrei, cu o cruce în mână. Punct de atracție, mai ales când vii de la Bazilica încoronărilor, este și scaunul episcopal din lemn, decorat cu tiara papală și cu sculpturi reprezentând coroana lui Ștefan I. Însă cele mai multe, fără serviciu religios astăzi, vorbesc prin sonoritatea numelor, păstrate, de ctitorii lor sârbi, de duhul lor ortodox: Catedrala Belgrad, cum mai este cunoscută Biserica Episcopală datând din 1774, Biserica Pozarevaka, Biserica Preobrajenska. Precum și Biserica Blagovestenska, al cărei spațiu consacrat cândva Școlii Ortodoxe Sârbe găzduiește acum Muzeul Ferenczi. Ferenczi Karoly, pictor impresionist de valoare, o vreme trăind și creând și în Baia Mare. Alături de lucrările sale sunt expuse și tapiserii ale soției, Ferenczi Noemi, și picturi și sculpturi ale celor doi fii ai lor, Ferenczi Beni și Ferenczi Valer. De altminteri, cu chipul lui Ferenczi Karoly începe șiragul artiștilor care, pictați, ne privesc de pe ferestrele de asemenea pictate de deasupra galeriei de artă „Keptar”. Acesta continuă cu Bela Csobel, născut în apropiere de Cluj, fost student al lui Matisse și prieten cu Picasso, cu propriul său muzeu în Szentendre, inaugurat, în fosta Școală Catolică pentru băieți, în 1975, la centenarul nașterii artistului.

Și cel de-al treilea, pictorul cubist Kmetty Ianos își are muzeul său în Orașul Artiștilor. Urmează Amos Imre, mort de foarte tânăr într-un lagăr de concentrare, căruia i-a fost soție singura artistă de la fereastră, Anna Margit. Dar o altă artistă are la rându-i muzeu în Szentendre, Kovacs Margit, renumită pentru ceramica sa de inspirație populară și religioasă. Penultima fereastră este deschisă pentru un alt pictor stins din viață mult prea devreme, Vajda Lajos, autorul unei modalități personale de creație, schema suprarealismului constructiv. Șiragul se încheie cu Baracsay Jeno, reprezentant de seamă al artei moderniste maghiare, cu picturi și în Biserica „Sfinții Petru și Pavel”, aparținând întâi sârbilor refugiați și apoi călugărilor dalmațieni, dar și în muzeul care îi poartă numele, acesta cu o colecție de peste o sută de lucrări, pictură și mozaic. E vorba, desigur, de artiști clasicizați, de indiscutabilă notorietate, alții le urmează neîncetat, cu recunoașteri diferite și speranțe întotdeauna mari, de expoziții cu răsunet, de prezențe în dicționare, de consemnări speciale în istorii ale artei, dar și într-o fereastră pictată anume pentru ei în Szentendre, din care să privească Dunărea curgând spre mare.

Porțelanuri, sticlărie, bijuterii, suveniruri în prăvălii cochete sau chiar de-a dreptul, în standuri, pe străzile șerpuitoare. Primează unicatul, seria mică, manufactura. Până și pentru lipia, pita atunci coaptă, care își revarsă aroma în piață, toporul care sparge lemne stă înfipt în butuc, așteptându-și rândul la mâinele brutarului, ca în gospodăriile de altcândva. Întârziem la vitrinele cu păpuși, cele mai mici decorând punguțe, borcănele cu paprika, și ne oprim surprinse în fața unui muzeu cu podoabe de Crăciun, al cărui magazin are destui cumpărători și la capătul verii. Existența sa accentuează ușorul aer de irealitate al așezării și, ca și cum nu ar fi fost îndeajuns, imediat, căutându-ne parcă, ne iese înainte, cu sunet argintiu de clopoței, Muzeul Marțipanului. Și Muzeul și magazinul său ne vrăjesc, desăvârșind lucrarea celor dedicate Crăciunului, cu miresme de demult, de miere și migdale, cu care ni s-au încrustat definitiv în memorie făpturile cu gust irepetabil, veverițe, mieluți, din bradul sărbătorilor de iarnă sau din coșul iepurașului la Paști. Personaje din basme, din desene animate, castele și copaci cu fructe nemaivăzute sunt etalate într-o expoziție de vis, în care, cel puțin pentru noi, nu contează atât meșteșugul, arta, perfecțiunea realizării, chiar dacă admirabile, cât candoarea materialului și dulceața lor copilărească. Farmecul lor venind din farmecul basmelor de demult. Atât de puternic, încât două clipe fac drumul invers, al apei spre izvor, și în prima Niadi este o fetiță de doi-trei ani, așezată de Dany pe scena celor trei ieduți, toți mai înalți ca ea, iar în cea de a doua, Dany și cu mine trecute de zenitul vieții, după ce am urcat râzând doar pentru o fotografie într-o trăsură ca din cartea veche a Fraților Grimm, descoperim că brusc nu suntem mai mari decât Niadi între ieduți și că nu mai putem să coborâm, și roțile trăsurii și caldarâmul de sub ele aflate de acum la o distanță amețitoare.
Ne înapoiem alene, neîndurându-ne să grăbim pasul spre mașină, deși este deja târziu și mai avem de mers. Dunărea s-a ascuns după o perdea subțire de umbră, tablourile rezemate de gard se strâng sub ochii noștri. Apuc să pun mâna pe ultimul dintre ele. Cu atenție, cu băgare de seamă, cu grijă, delicat îl întorc în secunde dilatate în ore. Și când îl văd, inima începe să-mi bată cu insuportabilă putere.

Silvia Ioana SOFINETI

azi nu

o lacrimă alunecă
pe umăr din ochiul stâng.
cu o lene de felină
vântul îmi întoarce privirea spre apus
șoptindu-mi să plec
să nu mai stau locului
să mă duc acasă
printre nori roșii și galbeni și violeți.
închid ochii
îi deschid și las să cadă
o lacrimă din ochiul drept
și spun vântului:
azi nu merg acasă
mă ţine înserarea în ea.

ioanid

tatăl meu este îndrăgostit de bărăgan.
îl găsesc mereu acolo
printre straturi de roci
pe sub spicele de grâu răscopt
printre caii câmpiei.
e mereu alături de ioanid
prietenul său imaginar
căruia îi povesteşte tot ce nu a trăit
toţi anii de navetă casă serviciu
pe dunga orizontului
între nord şi sud şi retur.
ioanid îl ascultă şi tace
apoi scrie mici poeme cu degetul
pe geamul aburit al trenului, iarna.
vara merge cu tatăl meu
printre cai, spice şi roci
ascultând nepovestitul.

imagini

murmurul ploii se-ngână cu gândul meu
paşii se-ndreaptă prin bălţi albastre
spre tine.
întinzi mâna căuş
prinzi câteva picături pe care le sorbi însetat
te simţi de parcă ai luat pastila din matrix
universul se învârte în jurul tău
vrei să opreşti tăvălugul de imagini
pui un deget pe un chip
şi totul înlemneşte.
e chipul meu crud
mă văd prin ochii tăi şi abia mă recunosc
de parcă nu m-aş fi văzut vreodată
sunt imobilă sub privirea ta.
degetul face o mişcare bruscă
imaginea se schimbă
sunt din nou eu, mai bătrână
nu mă recunosc încă
dar tu ştii că eu voi fi.
a treia oară când pui degetul pe o imagine
aceasta nu mai arată altceva decât
o baltă albastră
prin care trece pasul meu
alături de pasul tău
spre nicăieri.

felină

sub umbrela roşie stă o pisică neagră.
nu face nimic
doar mişcă leneş din coadă.
întoarce privirea goală spre scările sparte
părând să aleagă între a sta şi a pleca.
ajunsă lângă ea, mă uit în ochii galbeni
şi găsesc soarele
deşi ploaia mi-a ajuns până în suflet.
ridic pisica în braţe
mi se întinde pe şira spinării
până devenim una şi aceeaşi
o pată neagră sub o umbrelă roşie
într-o zi ploiasă
lângă nişte scări sparte
care nu duc nici sus, nici jos.

punct terminus

urmăreai cu degetul rândurile cărţii
nu ştiai ce cauţi
te-ai oprit, ai luat-o de la capăt
şi, evrika, ai tresărit: e aici, e aici!
ai găsit cuvântul pe care credeai că îl cauţi
dar, citindu-l, ţi-ai dat seama că te simţeai gol
pentru că acum nu mai ştiai ce să faci
ai ajuns acolo unde credeai
că trebuie să ajungi
şi n-ai putut să mergi mai departe
pentru că nu mai aveai ce să visezi
descoperiseşi cuvântul şi
acesta îţi spusese totul.
acum puteai să renunţi, nu?

eroare

tenişi albi pentru zile negre
tenişi negri pentru zile senine
tenişi albaştri pentru speranţă
îi încalţ alternativ
deşi uneori îi mai încurc
şi mă trezesc că îi iau pe cei negri când plouă
şi pe cei albi când e zăpadă
paşii mei nu se mai văd atunci prin iarbă
nu se mai aud pe asfalt.
odată, am greşit-o rău de tot:
am luat tenişii albaştri, credeam eu
într-o noapte a fiinţei
şi m-am pierdut
era întuneric şi nu mi-am dat seama
în ce îmi încălţasem visele şi visurile
abia într-un final am văzut prin beznă
că îi încurcasem
şi n-am mai putut să mă întorc
şi am rămas prostită într-un loc
într-un picior un tenis alb
în celălat unul negru
pe raft, departe, tenişii albaștri.

comunicare

nu mai visa, îmi spune
îmi spargi timpanul cu atâta tăcere
mai bine uită-te pe geam şi spune-mi
de ce acele bradului se rup în bătaia vântului?
parcă ar fi trebuit să rămână acolo, neclintite
neciobite, neprihănite.
unde e statornicia lor?
rădăcinile ce scop mai au, dacă nu acela
de a ţine întregul întreg, viaţa viaţă
vezi, ăsta e un subiect bun de discuţie.
tu taci în continuare
poate că încă mai visezi
cum oi fi putând să visezi fără rădăcini, nu ştiu
de ce te agăţi? de acele care cad frânte?
mi-e milă de tine, sincer.

acceptare

masca pe care o afişez
se compune din fluturi atunci când plouă.
pe aripile lor prind imagini în rogvaiv.
dacă este senin
masca îmi capătă forma unui val de nisip care
sub cerul greu de albastru
se lichefiază şi devine galeu
bun de pus la expoziţie
în privirea ta.
când este noapte port masca stelelor
rătăcite printre valuri de mare.
în zori, masca mi-e plină de rouă
însetată de lumină şi de fluturi.
tu-mi primeşti ca pe un dat firesc
toate aceste măşti
şi îmi răspunzi completându-mă.

întrebare

tu vrei să scrii în loc să-mi răspunzi
e grea întrebarea sau mai greu
e să aduni laolaltă
toate răspunsurile vechi de mii
de ani care au fost date
de fiecare dată când s-a întâmplat
ca cineva să aibă nevoie de o certitudine.
crezi că nu e nevoie de răspuns
îţi spui că nici măcar nu există
iar mâna stă într-o suspendare
deasupra paginii albe.
un nor îşi lasă umbra peste ea
tu eşti distras şi uiţi că trebuia
să-mi spui ceva, orice.
dispari cu totul în nor
şi laşi o pagină goală în urma ta.
care era întrebarea?

perfecţiune

tuşa de culoare incertă de pe pânza
aproape goală
nu-mi spune nimic.
ar fi trebuit să fie un crochiu
care să surprindă mişcarea bruscă
a dimineţii
imagine fragilă plină de roua visului.
ar putea fi linia din palma ta stângă
întinsă spre ghicirea destinului
sau copacul din faţa casei
cu crengile ridicate către nori.
poate că e doar o tuşă de culoare
aruncată din întâmplare pentru a strica
perfecţiunea pânzei
şi, precum în lecţia despre cub
lumea ar spune, privind-o
ce frumoasă ar fi fost fără dunga aia.