Spații culturale nr. 57 (2)

Adrian Dinu RACHIERU

In memoriam: Dumitru VLĂDUȚ

RESPONSABILITATEA SCRISULUI

Valorificând editorial o parte din recolta sa publicistică, întinsă pe vreo patru decenii, Dumitru Vlăduţ, un cititor harnic şi serios, de o onestitate fără cusur, ne propunea, odată cu ultimul său volum Cărţi din două veacuri (Eurostampa, 2017), o selecţie dură, sub imboldul unei etici scriitoriceşti nicicând dezminţită, vegheată – în toate desfăşurările sale – de un acut sentiment al responsabilităţii scrisului. De altminteri, exegetul, cinstind efortul intelectual, mărturisea (repetat!) că nu iubeşte critica distructivă ori comentariul zglobiu, „pe de lături” ori chiar pe necitite! Cum, din păcate, se cam întâmplă. Chiar dacă actul critic este fatalmente subiectiv, „textul critic – ne reamintea pedagogic D. Vlăduţ – trebuie să fie validat de textul obiect”. Iată premisele travaliului său critic, respectate cu sfinţenie în contribuţiile hermeneutice, unele reluate, adâncite, cu deosebire cele de stilistică, poetică şi retorică şi, accidental, stăruind asupra celor privitoare la analiza fenomenului literar, fără pretenţia de a consemna vitezist apariţiile „la zi”.
Deloc întâmplător, volumul se deschide cu un studiu din 1976, dedicat profesorului G.I. Tohăneanu, venit de la şcoala stilistică a lui T. Vianu. Or, D. Vlăduţ, recunoaşte franc că „marelui slujitor al literelor contemporane”, „unul din întemeietorii învăţământului filologic superior timişorean”, îi datorează multe în formare sa ştiinţifică şi intelectuală. Să reamintim aici că, prefaţând volumul lui Dumitru Vlăduţ, Poetici simboliste (1999), admirabilul cărturar G.I. Tohăneanu nota că autorul, dovedind o curiozitate „nicicând ostenită”, nu este un zornic. Observaţie esenţială, constatăm, doarece exegetul în cauză, harnic şi riguros, survolând o bibliografie luxuriantă, deşi a semnat în răstimp un şir de cărţi, nu s-a grăbit să bată la porţile Uniunii Scriitorilor. Vădind limpezime şi acribie, un ochi ordonator, topind – într-un larg registru comparativ – contribuţii fragmentarizate, opul cu pricina, dezvoltând teza de doctorat consacrată Simbolismului poetic românesc, sub tutela aceluiaşi inegalabil Profesor, „plesnea de informaţie”. Regretatul cercetător, lucrând ani buni (şi rodnici) la Centrul de ştiinţe sociale al Universităţii timişorene, a semnat, în timp, alături de alţi reputaţi contributori, numeroase volume colective, interesat, de pildă, de Limbaj poetic şi versificaţie în secolul al XIX-lea, I-IV (Metafora, Epitetul, Comparaţia, Sintaxa poetică, Simbolul) sau de Stilurile nonartistice ale limbii române literare (în acelaşi secol), I-V, manevrând, dincolo de eleganţa demersului descriptiv, de cert rafinament analitic şi „transparenţă bibliografică”, un ferm aparat conceptual, sensibil la codurile normative şi filiaţiile filosofice, cu lecturi întinse, metabolizate, precum în Text, figură,coerenţă (1987), Semiotică şi poetică (1992), La Terre et l’Écrit (2000), dezvoltând, spuneam, o perspectivă comparatistă, cu abundente trimiteri.
Fostul vâlcean (n. 3 martie 1950, la Ciorăşti), cu studii în cetatea de pe Someş (română-franceză), fixat, din 1973, în urbea timişoreană, se dovedeşte, aşadar, în tot ceea ce întreprinde, un spirit avizat. El debuta, în 1987, cu Teoriile simboliste româneşti, după ce, în 1976, intra convingător în peisajul revuistic (v. Orizont, nr. 13/2 aprilie 1976, scriind despre sinteza lui Ov. S. Crohmălniceanu). Ca dovadă, adunând studii risipite în diverse publicaţii (de ţinută academică, precizăm), s-a aplecat, sintetizator, asupra operei lui Ion Budai-Deleanu. Cartea din 2010 (Noi ipostaze ale literaturii lui Ion Budai-Deleanu) încerca a oferi, din unghiul tematologiei, retoricii şi teoriei argumentării, „noi sensuri”, văzând în Ţiganiada o creaţie majoră, nicidecum o operă muzeală. Era vorba, mărturisea autorul, de un „contact stăruitor”, de vreme ce relua/ reevalua teza de licenţă, susţinută sub îndrumarea Ioanei Em. Petrescu, insistând pe binomul nebunie/ înţelepciune. Oricum, „jucăreaua” lui Budai, confirmând că avem în scriitorul ardelean „un mare înaintaş” (după spusa lui G. Călinescu), lamentându-se de insuficienţa („neajungerea”) limbii, îi procură delicioase similarităţi, plonjând în realităţile româneşti de azi. Precum, de pildă, şi oferta caragialescă, deloc vestejită; „cel înţălept, ca să reluăm avertismentul lui Budai-Deleanu, va înţălege”, desigur. Dar filonul eroic-comic, exploatat cu dezinvoltură aici, citând masiv din opera ilustrului ardelean, puţin cunoscut, se completează fericit, prin insaţiabilitate, cu apropierea altor orizonturi culturale, Dumitru Vlăduţ „acuzând”, benefic, un ispititor impuls hispanic.
Cu ani în urmă, descopeream în seria nouă a revistei timişorene Banatul (v. nr. 2, 3/1994), sub semnătura lui D. Vlăduţ, un serial intitulat Spiritul românesc într-o interpretare spaniolă, anunţând – probabil – această fertilă deschidere. Acolo, D. Vlăduţ recupera o carte a diplomatului Ramón de Basterra (La obra de Trajano, apărută la Madrid, în 1921), insistând, pe urmele lui Iorga, pentru traducerea ei. Ceea ce s-a întâmplat abia în 2010, graţie stăruinţelor d-nei Carmen Bulzan! Ramón de Basterra, convins de excepţionala misiune a românităţii, cu rol singular, încredinţa neamului nostru, politicos cu străinii şi prea obişnuit cu adversităţile, lovit de nenoroc, o misie înaltă: va reface, prin cumpătare, răbdare, smerenie etc., „Dacia risipită”, fiind „santinela Occidentului la ţărmurile Mării Negre”. Evident, analistul bemolează multe dintre afirmaţiile entuziaste din Opera lui Traian, sperând într-o „feerie răsăriteană”, după, ce, îndatoraţi ispitei franceze, ne-am edificat „interioritatea”. Mai degrabă, ne-am înscrie celor care şi-au îndrăgit ţara „cu deznădejde” (cum scria, pilduitor, A. Golopenţia, aflat, la studii, în Germania, prietenului H.H. Stahl), având la îndemână, corectiv, un îndreptar „sănătos”: cel al realităţilor.
Studiul pomenit, reluat şi dezvoltat în Fragmentarium hispanic (2010), confirma, alături de alte şapte articole docte, că francofonul Dumitru Vlăduţ era un admirator (declarat!) al lumii hispanice. Desigur, nu se pretindea un „hispanist specializat”, cum, excesiv-modest, ne prevenea. Dar, aventurându-se pe acest „vast continent cultural”, remarcând ponderea culturală a hispanităţii, îi dădea dreptate lui Vintilă Horia, înţelegând hispanitatea ca „o bază pentru lumea de mâine”, în conflict cu tehnicismul/ pragmatismul anglo-saxonităţii (deseori, cinic). Fragmentarium îi prilejuia savante raportări comparatiste, pensând şi ecouri româneşti, discutând despre contribuţiile lui Ortega y Gasset, Dámaso Alonso, Carlos Bousoño ori Ernesto Sábato. Evidenţiem, în treacăt, cazul lui Sábato, dezvoltat într-un eseu sclipitor despre identitate şi argentinitate (născută prin hibridare). Or, ca existenţă luptătoare, Sábato denunţa Umanismul falimentar şi invoca matria, în sensul spaţiului ocrotitor al patriei. Scrisul era pentru acest uriaş gânditor, interesat de justiţia socială, o şansă esenţială pentru cercetarea condiţiei umane, respingând net „ordinele” de la Paris, ceasul modelor ori „bizantinismul formelor”. Altfel spus, era străin de complexul periferiei, făcând atâtea victime prin răsfăţ imitativ. Aşa cum ni se întâmplă nouă, repetat, regretabil, vădind în Istorie, cu o vorbă dragă lui Budai-Deleanu, o minte „molişoară”. Or, incursiunile în acest continent fabulos, enigmatic, obsedat de indigenism, repudiind oboseala literaturii, au continuat cu aceeaşi competenţă şi pasiune, consemnând relaţia lui Julio Cortázar, un înnoitor al prozei, cu Musil (cum o făcea, într-o carte madrilenă, Ilinca Ilian) sau exegezele despre „magul realismului magic” (Márquez, fireşte), marele columbian, văzând în Macondo „o stare de spirit”.
Ceea ce putem spune în chip concluziv, cercetându-i cărţile, priveşte, cu deosebire, o recomandare: cercetătorul timişorean, grăbit să plece, ar merita, negreşit, o lectură „de redescoperire”. Într-o lume grăbită, confuză, asaltată de grafomani, D. Vlăduţ se dovedea, într-adevăr, răbduriu şi temeinic; nu era un zornic, ca să reluăm vorbele seducător-meşteşugite ale lui G.I. Tohăneanu (fost „surugiu la cuvinte”), dovedind, în armura teoreticianului, „voluptate” ştiinţifică. Iar volumul recent, referind asupra unor cărţi „din două veacuri”, confirmă din plin că, urmându-şi magistrul, Dumitru Vlăduţ (1950-2018), rânduind cronologic, cu toată diversitatea lor, un şir de articole, se mişca într-un larg orizont cultural.
Din păcate, chiar s-a grăbit să plece…

Adrian BOTEZ

LUMEA CEALALTĂ

ţi se va da ce n-ai voit nicicând
ţi se va lua tot ce-ai iubit tăcând
va fi o lume scrisă doar pe faţă
va fi o lume dreaptă – nu măreaţă

îi văd de-acum statuile de pini
şi voci strămoaşe zgârie-mi cu spini
nu amintiri – cât dorul de sfinţenii
…pe-aici nu bate niciun clopot de utrenii

nu-s munţi în lumea care va să vină
ai parte doar de ce-ai putut păstra
şi-ai apărat cu sânge şi cu viaţa ta

dar cerul tău aici e cer de tină…
…să n-aşteptaţi – când trece-veţi ascuns pârâu
îmbrăţişarea-a ce n-aţi văpăiat a grâu…

VALS FUNEST

un vals – un magic vals – trecuta vreme
un vals e lumea făptuirilor de pai
aici e râsul gras – un altul geme
dar toţi momâi: pe mirişti creşte scai…

aţi ‘nebunit cu toţii-n valsul deşuchiat
ce-a trebuit să fiţi – demult voi aţi uitat
o lume înecată în ocean
valsând schelete-n arbori de mărgean

nu chiuiţi – destul că putreziţi
ochi s-au căscat orbite – ciuguliţi
de peşti de aur – ce v-au amăgit

cu dor nestins desfrâul v-au momit…
…şi-aici – în fund de bezne scufundaţi
ciolane vii: valsaţi – valsaţi – valsaţi…

Irina NECHIT

Interviu cu poetul Leons Briedis, Riga, Letonia

Leons Briedis: „Cea mai adevărată parte a sufletului meu trăieşte în Moldova”

– Povestiţi-mi, vă rog, stimate dle Leons Briedis, cum aţi ajuns pentru prima dată la Chişinău?

În ziua de 24 septembrie 1971, am ajuns pentru prima dată la aeroportul din Chişinău. Aveam în bagaj doar trei lucruri – tinereţe, curaj şi… un număr de telefon al lui Grigore Vieru, pe care mi l-a oferit un coleg mai vârstnic, poetul leton Maris Ceaclais. Am găsit în buzunar 2 kopeici şi i-am telefonat lui Grigore care mi-a răspuns imediat. Aflând că sunt din Letonia şi, mai ales, că sunt prietenul lui Maris, Grigore mi-a poruncit să iau îndată un taxi şi să vin la el acasă. Iată aşa, pe neaşteptate, am ajuns „pe un picior de plai, pe o gură de rai”. De atunci, Grig a devenit fratele meu de cruce. De fiecare dată când venea la Riga, în primul rând, venea în casa mea, a văzut cum creşteau fiii mei, ce fac eu, ce face soţia mea, Maria.

Grigore Vieru, eroul naţional al Letoniei

În 1988 am tradus şi am publicat cartea „Steaua de vineri” a lui Grigore Vieru în limba letonă. Iar în 1987 – poezia lui Grig „În limba ta”, tradusă în letonă, a devenit un imn neoficial al renaşterii naţionale din Letonia, aşa că Grig a devenit atunci eroul naţional al Letoniei.
Aş mai preciza că apariţia mea la Chişinău s-a desfăşurat pe un fundal destul de dramatic, căci în 1970 am fost exmatriculat de la Universitatea din Riga pentru activităţile mele antisovietice, fără dreptul de a studia undeva pe teritoriul fostei URSS. Totuşi am decis să încerc în Moldova… şi am reuşit! Cu ajutorul lui Grigore Vieru, Mihai Cimpoi, Ion Vatamanu, Liviu Damian, Gheorghe Vodă, Vitalie Tulnic, Anatol Ciocanu şi al multor oameni de cultură din Moldova, am devenit student al Universităţii din Chişinău, unde am urmat facultatea de limbi străine – am studiat limba spaniolă şi alte limbi romanice.

Din două nefericiri, s-a născut o fericire

– Scriitoarea Maria Briede-Macovei este originară din Basarabia. Unde v-aţi întâlnit cu ea? A acceptat uşor să meargă în Letonia, în calitate de soţie a dvs.?

În mod paradoxal, pe noi ne-a apropiat regimul totalitar. Maria provine dintr-o familie de răzeşi. Bunicii ei au pierit în 1940, în Gulag, undeva în Vorkuta. La vârsta de doi ani, a fost deportată împreună cu familia în 1949, în Siberia (în regiunea autonomă Buriat–Mongolă). Ne-am întâlnit la Chişinău în 1972, iar Maria a avut curajul să devină prietena şi iubita unui disident leton, exmatriculat de la Universitatea din Riga. Din două nefericiri, cum zic letonii, s-a născut o fericire. Am devenit unul pentru altul o patrie credincioasă. Căci patriile adevărate ne-au trădat. Numai dragostea nu trădează niciodată. Pe mine şi pe Maria ne leagă nenumărate fire spirituale care ne ajută să trecem zâmbind prin toate greutăţile.

– Dle Leons Briedis, aţi contribuit la editarea în Letonia, în clandestinitate, a primei publicaţii de limbă română cu grafie latină, „Glasul naţiunii”, la începutul anului 1989, publicaţie care a fost adusă în Moldova. Cum aţi participat la acest act istoric? Cât de periculos era?

Noi am fondat în 1988, la Riga, Societatea de cultură a românilor „Dacia”. La 15 februarie 1989, această Societate a editat, în oraşul Riga, primul număr al ziarului „Glasul”, cu grafie latină. Ziarul a fost editat în trei zile, la publicarea lui au contribuit lingvistul şi filologul par excellence Vlad Pohilă, pictorul/ graficianul Iuri Zavadschi, Maria şi subsemnatul. Dar, ca o ironie a sorţii, numele noastre nici nu sunt pomenite în ziar. Noi nici nu voiam asta, fiindcă ne făceam datoria faţă de Moldova, faţă de cultura şi viitorul Moldovei. Tirajul de 60.000 de exemplare al acestui ziar a fost transportat cu un camion la Chişinău. Despre acest eveniment a scris imediat presa europeană. Dar în ziarele din Moscova (Sovietskaja Kultura, Pravda, Izvestija) au apărut articole în care ziarul era învinuit de „terorism ideologic”, cerându-se ca cei care l-au publicat să fie „arestaţi” şi „condamnaţi”.

„Glasul naţiunii”, acuzat de „terorism ideologic”

Însă această retorică totalitară, plină de ură, care venea din Moscova, a fost nimicită de valul puternic al libertăţii.
Mai târziu, Maria a fost corespondentă a ziarului „Sfatul Ţării”, a colaborat cu Radioul naţional din Moldova şi cu departamentul român al postului de radio „Europa liberă”. A participat la toate activităţile Frontului Popular din Letonia şi, la 29 februarie 1996, pentru meritele sale deosebite faţă de Letonia, Parlamentul Letoniei i-a oferit cetăţenia letonă.

– Cei doi fii ai dvs., Adrian şi Cornelius, au călătorit în ţara mamei lor?

Adrian, fiul nostru mai mic, a fost în Moldova de două ori. Cred că îl cheamă la Chişinău „glasul sângelui matern”. Mă bucur de asta. Probabil, pasiunea lui pentru limba şi cultura maternă va fi şi pentru mine un imbold de a-mi relua drumurile spre Moldova. Mi-e ruşine să recunosc, dar nu am fost la Chişinău din 1991. Dar ce pot face? Sunt şi eu un fel de fiu rătăcitor al Moldovei. Dar sunt foarte legat sufleteşte de pământul Moldovei. Probabil, cea mai adevărată parte a sufletului meu trăieşte veşnic acolo. În fiecare noapte, mă gândesc la Moldova, parcă ţin o convorbire poetică cu plaiul moldav – izvorul permanent al inspiraţiei mele poetice.

– Copiii dvs. scriu literatură? Adrian face şi teatru, inspirat din folclorul român?

Adrian a ales, parafrazându-l pe poetul spaniol F.G. Lorca, cea mai tristă bucurie, aceea de a fi poet. În 2007 a publicat primul său volum, intitulat pur şi simplu „Poezii”. Mai scrie piese, proză, visează să fie şi cineast, şi actor. A jucat mai mult de zece roluri în Teatrul Dramaturgilor Letoni, precum şi nişte roluri episodice în diferite seriale televizate. Acum caută o ieşire în lume prin intermediul culturilor romanice, deci, prin Moldova şi România. Cunoaşte la perfecţie limba spaniolă. În curând, va fi publicat primul său roman – un „roman gotic”, propunându-şi să exploreze căi noi în literatura letonă.

,,Plaiul mioritic”, la periferia interesului estetic

Fiul nostru mai mare – Cornelius – a debutat strălucit ca poet în timpul liceului. Pe urmă, influenţat mai mult de bunicul său (tatăl meu, profesor de matematică), a studiat matematica teoretică. În afară de aceasta, Cornelius scrie eseuri filozofice, face muzică, manifestă interes faţă de artele vizuale, de designul cărţilor etc. Împreună cu el edităm revista „Kentaurus”. Astfel noi, toţi patru membri ai familiei, scriem şi rămânem mereu în suflet poeţi.

– Cum poate fi înviorată colaborarea dintre scriitorii, oamenii de artă letoni şi cei din R. Moldova?

În momentul de faţă, mizăm mai mult pe contactele personale. Poezia din Moldova, precum şi din alte ţări romanice, este foarte bine receptată şi acceptată la noi. Totuşi Letonia are (geografic, istoric, cultural) o legătură mai strânsă cu ţările scandinave, cu Germania, deci cu nordul Europei, de aceea „plaiul mioritic” al Moldovei se află, din păcate, la periferia interesului nostru estetic. Dar să fim optimişti! Sper că în viitorul apropiat să putem restabili contactele noastre pierdute. Lucrul acesta îl putem face, ca de obicei, cu eforturi personale.

– Vă mulţumesc pentru interviu şi sper să ne revedem la Chişinău!

Leons BRIEDIS

ÎNTUNERICUL ÎNTUNERICIULUI

1.
A trăi înseamnă a improviza
Fără a atinge cu degetele
Clapa eternităţii.

2
Noi cândva ne-am risipit
Din mâneca largă a lui Dumnezeu:
Fărâmituri la masa de toate zilele a acestei lumi.

3
Verdele în tăcere
Sclipeşte pe deget:
Inelul meu de logodnă.

4
Negură uşoară şi străvezie:
Greutatea căruia o simte
Numai seninul.

5
Sunt mai bătrân ca ploaia,
Sunt mai tânăr ca lanul de grâu:
Este Calea de aur.

6
Paparudele de pădure
Au înflorit, în sfârşit:
Sânzâienele.

7
Strigătul mut în noapte:
Fulgerul transparent
Sunt abisul sufletului meu.

Victoria MILESCU

În sine-şi

Ce simplu e construită lumea noastră
ca un castel din cărţi de joc
cu regi înfocaţi, dame de pică,
valeţi înzorzonaţi
purtând arbalete
doar o suflare de vânt mai puternică
şi toată ingineria genetică se prăbuşeşte
ce simplu se construieşte o lume
pe un schelet de peşte
pe două reptile îmbrăţişate
în mijlocul străzii
încurcând traficul
deasupra ghearele stacojii de vultur
pentru iepurele fără şansă
ce simplu se construieşte o lume
cu doi pinguini mână-n mână
prin zăpada fecundă
să vadă cine-i mai tare
în cea mai lungă noapte polară
inventată
de o specie fără cap şi coadă
ce simplu se construieşte o lume
din vulcani activi
timp de milioane de ani
din cuburi colorate
ce distractiv pentru un copil alintat
să împrăştie cuburile
să dea cu ele de univers spulberându-ne.

Bune intenţii

Furnicile îmi urcă pe trup
îmi sărută mâinile
vrabia ciugulind literele de pe hârtie
îmi face bine
viaţa e plină de bune intenţii
cum cioburile ridicându-se lent
de pe ciment
să refacă paharul cucutei
al celui ce pierde prima parte din viaţă
pentru echilibrul planetei
fiindcă cineva trebuie să şi piardă
până când soarele va obosi să răsară
până când luna va înceta să apună
peste trunchiurile copacilor lungiţi pe ape
asemeni poeţilor lăsându-şi în voie
trupurile plutind printre noi
mărturie a unei abundenţe a lor pe pământ
suspecte uneori…

Din era vulpii în cea a lupului

Să trec de frigul de luni
să trec de baricada de flori
din ochii tăi magici
să trec de orele şi secundele
protejând trăirea omenească
prea intensă
cu ceasurile rele la şold
întâmpinate cu salve
sunt ziua de mâine
de care te sperii ca orice supravieţuitor
vin încet, onctuoasă, periculoasă
ca orice dragoste veche
vin din turnirul
inimilor sfârtecate
redevenind libere
nimic nu e mai brav decât
să stai împotriva barbarilor
ca un zid, ca o apă adâncă
unde are loc partida de scandenberg
să arunci o piatră ascuţită
peste umăr
şi brusc să răsară codrii de argint
să aprinzi luna în plină zi
voi veni într-un car nevăzut
cu soarele subraţ să jucăm volei
ca tinerii de pe aici
ochii mei te vor fixa cu ace de aur
în rama sfinţilor cu puteri secrete
mă voi obişnui să respir
să petrec cu ploile în spinare
ele nu vor înţelege nimic din jocul nostru
capătul vieţii fiind încă la început
nimeni să ne pedepsească
nici să ne apere…

Poveste

Îmbrăţişarea lor
ocupa toată strada
maşinile forţau înaintarea
oamenii încercau o breşă
prin braţele acelea uriaşe, încleştate
înălţându-se până la stelele clipind curioase
au venit pompierii cu jeturi de apă,
trupele antitero cu salve
au tras, au tăiat
dar trupul, braţele încolăcite
creşteau la loc mai puternice
au pus explozibil
să se reia circulaţia, viaţa normală
explozia a urcat îmbrăţişarea lor la cer
spre uimirea pomilor, caselor cu oameni oneşti
ce aşteptau să vadă cum
se termină povestea de dragoste…

În fiecare joi

Ea se face frumoasă
îşi ondulează părul, îmbracă un taior strâmt
îşi pune clipsuri
are grijă de ceaşca de cafea fierbinte
să fie pe masă
când el deschide uşa înfrigurat
să-l întâmpine aburul cald, vanilat
ridicându-se din ceaşca de porţelan de Bohemia
el se face comod în scaunul tapisat
îşi deschide servieta, scoate registrele
pregăteşte chitanţierul
ea apare în cămăruţa de la subsol
la ghişeul unde vin locatarii
să-şi plătească întreţinerea pe luna în curs
ei fac mereu scandal
că plătesc prea mult pentru gaze, apă, căldură
că nu mai au bani, restanţierii
sunt ameninţaţi cu evacuarea, acum, iarna, în ger
ea le zâmbeşte cu înţelegere
şi ea are o pensie mică dar se descurcă
îşi aprinde o ţigară subţire, fumul se înalţă
pe sub masă vin de obicei şobolanii, motanii
să se încaiere
el îşi cufundă capul cu chelie întunecată
în hârtii, tastează în laptopul scump, zâmbeşte
cine ştie ce vede el acolo…

În ce lume minunată trăiesc

Lumina soarelui este gratis
ploile vin gratis
ninsoarea cade cu acelaşi altruism
croieşte pârtii pentru inima veselă
trandafirii îmi cer doar
câteva picături de sânge pe ghimpi
în schimbul parfumului lor vechi şi tainic
moartea vine aici numai
după ce trimite câteva scrisori
unele ajung, altele nu
în oraşul cu trup de sirenă
zbătându-se zi şi noapte
în plasa vieţii cu noduri tari.

Prin valuri de flăcări

Porumbei fumurii
pe linia de centură
de castitate
a oraşului
ciugulesc lacrimile
femeilor abandonate.

Nicolae Bratu

Rondelul ploii

Orașu-i pustiu și doar visătorii
Aud cum cântă pe-o singură strună
Ploaia ce-a șters din tablou trecătorii,
Turnând abundent culoare comună.

Casele cântă în ritmul viorii,
Picuri de gri monoton se adună;
Orașu-i pustiu și doar visătorii
Aud cum ploaia le cântă pe-o strună.

E pânză gri întristând privitorii?
Coardă din care tristețea răsună?
În ploaie apar și dispar, iluzorii,
Regrete de-o clipă, visare nebună…
Orașu-i pustiu, știu doar visătorii…

Rondelul pârâului

Pârâul se duce alene la vale
Şi lasă pietrişul şi doina şi spinii,
Fuioare de ceaţă coboară agale
Punând sub cortină stejarii şi pinii

E trecere lină, perenă, e cale
Spre zări nesfârşite, spre marginea lumii;
Pârâul se duce alene la vale
Şi lasă pietrişul şi doina şi spinii,

În praguri, umflat, cu tumult se prăvale,
Dar şesul îi pune capăt pornirii.
Zăvoaie-şi reflectă imagini banale,
El veşnic reflectă imaginea lumii.
Pârâul se duce alene la vale…

Ioan DĂNILĂ

Interviu cu Mihai-Dan CHIȚOIU*:
„A comemora evenimente și a prețui locuri în care oameni de început au clădit modernitatea românească înseamnă, în fond, refacerea identității noastre colective”

– Stimate domnule profesor, acum câteva minute ați pledat aici, la Târgu-Ocna, într-un context comemorativ (Centenarul luptelor din Primul Război Mondial), pentru ideea de identitate națională, care comportă unele nuanțe mergând până la sinonimia cu conceptul de patriotism.
Mihai-Dan Chiţoiu: – Este o chestiune de o complexitate specială ceea ce numim identitate românească, de vreme ce noi avem o formă de identitate cu caracteristici cumva unice. Eu am participat recent la o conferință internațională care a avut ca temă evoluția interesantă și oarecum neașteptată a noului naționalism, pentru că atât în spațiul american, cât și în cel european și în anumite zone din Asia, a existat o mișcare contrară la ceea ce numim globalism sau tendință de unificare a tuturor valorilor și identităților în identitatea globală. Or aceasta ține de niște evenimente complexe, care vor trebui analizate şi în spațiul românesc. Sigur că noi ne punem acum întrebări în încercarea de a ne regăsi criteriile de identitate, mărcile noastre. Evenimentele de acum o sută de ani, de la Primul Război Mondial, ne aduc aminte de o generație care a avut în mod special această percepție a valorilor românești. Este vorba mai degrabă de o atitudine înnăscută și nu neapărat de una promovată prin școală, pe care o aveau oamenii din generația 1916. Trebuie să o numim în continuare patriotism, deși cuvântul poate părea nepotrivit. În orice caz, ideea aceasta de a avea anumite simțăminte bazate pe valorile native, pe care generații și generații le-au cultivat într-un mod mai puțin explicit, a fost extrem de puternică în rândul eroilor din 1916-1919, a căror jertfă susține verticalitatea neamului nostru.
– O idee enunțată de dumneavoastră la colocviul de azi, idee care pe mine m-a pus pe gânduri, este aceea că asistăm la o degradare a conceptului de valoare locală și în ultima instanță de valoare națională.
M.-D. C.: – Se ştie că românul este în primul rând legat de locul lui, nu ca o chestiune generală, ci ca una concretă, particulară. El vrea să ştie că acesta este pământul lui, pădurea lui și așa mai departe. Or tendințele acestea de globalizare au creat inițiativa sau imboldul de a cerceta și alte spaţii, la întâlnirea dintre Orient şi Occident. Aşa s-a ajuns ca românul să fie interesat și de alte locuri, din alte țări, dar în măsura în care o face, se iveşte şi riscul de a-și pierde puțin din ceea ce este al lui sau măcar de a ignora posesiunile. Astăzi însă cred că asistăm la mișcarea inversă: după ce românul, postrevoluţionar, a avut șansa de umbla, acum începe să înțeleagă că trebuie să-și caute rădăcinile. În consecinţă, cred că suntem datori să găsim acele aspecte care cu adevărat contează, traduse prin refacerea unei noi structuri de identități, în primul rând culturale.
– Cu o asemenea pledoarie mergem către subiectul fierbinte al discuției noastre: Casa „Vasile Alecsandri” din Bacău. Ați semnat adineauri apelul privind salvarea acestui monument istoric. Motivaţi, vă rog.
M.-D. C.: – Am făcut-o pentru această idee de continuitate, pentru ceea ce numim tradiție în spațiul începutului de modernitate și al modernității românești în general. Aportul a fost al intelectualilor, oameni care au sintetizat într-un mod cu totul special idealurile majore ale românului. Le-au formulat într-o expresie culturală, pentru că modernitatea noastră trece prin cultură. Iată, Târgu-Ocna şi județul Bacău în general, ca și alte locuri, au fost marcate de prezența și de activitatea unor militanţi care au creat România modernă. Vasile Alecsandri este unul dintre cei care au contribuit substanţial la această prefacere pe care, până în 1916, România a cunoscut-o ca un început istoric. Apoi, sigur, a continuat-o generația de intelectuali interbelică. Rezultă că a comemora evenimente și a prețui locuri în care oameni de început au clădit modernitatea românească, viețuind aici și gândind la viitorul ţării, înseamnă, în fond, refacerea identității noastre colective.
* Prof. univ. dr. la Facultatea de Filosofie şi Ştiinţe Social-Politice a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi
(Târgu-Ocna, 11 aug. 2017)

*Transcriere: stud. Ionel Dobreanu, Facultatea de Litere a Universităţii „Vasile Alecsandri” din Bacău; activitate în cadrul practicii de specialitate