Spații culturale nr. 58 (10)

Georgeta GHENEA

1. Bărzăunul

Zburdă prin cameră
lovindu-se bezmetic
de scaune,
de masă,
de auzul meu.
Eu îl priveam cum
se aruncă în aer-
se sfâșie sub gândul meu.

Ascultă-mă un pic, strigai,
tu, bărzăune, adus
de ploaie,
pe când simțeam în suflet
o dulce dezmierdare…

Se zvârcolea în praful
de pe dușumea
precum un epileptic
sub propria-i neputință.

Mă privea cu ochii
bulbucați de vântul din odaie.

Se așeză pe unghia mea, stingher
și cu veninul său,
începu a scrijeli:

Trage plasa de la fereastră,
alți frați mai mici or să te năpădească!

O, pe când voiam a-l plesni
în mintea mea iscoditoare,
în lumină se risipi.
Și eu îmi priveam inima roasă…


2. Piatra

Pe gârba muntelui m-am urcat odată.
Eram de-o șchioapă.
În gol am aruncat o piatră.
S-a rostogolit, s-a tot rostogolit.
În drumul ei a adunat
vise,
zâmbete,
încruntări
și binecuvântări.
S-a proptit de-un mărăcine.
Mai târziu, ți-am sărutat mâinile
ce stăteau la rugăciune.
O, m-am înțepat în ghimpe!
Nu m-am îndurat să ți-l scot
căci din palme îți izvora lumină.
Voi, mâini, ce în brațe m-ați purtat spre viață,
aruncați, din nou, această piatră
din unghiul cel mai înclinat,
de pe versantul cel mai înalt…
Șerpi vor săruta icoane-
din piatră vor țâșni izvoare-
sub piciorul tău îi vei stârpi.


3. Corbul

Din subterfugii un dac
și-a trimis corbul neofit
să aducă în plisc o rogojină
de cinci ori mai mare ca sine.

O purta aievea prin văzduh.

Mă apropii sfios de trupul tău
și îți adulmec ultimul cuvânt
pe care îl rostești.
Atât de grav îl zăresc-
Precum rogojina acelui dac…
Îmi acoperă ochii,
se mototolește în mister.

Prin părul tău îl aud cum țipă…
Mă-ntorc spre răsărit
și mă dezbrac de ultimul păcat.


4. Adorm

Adorm pe o umbră rece
iar cerul începe să se înece-
adorm
trezit de streșini ude,
umbra închide ecouri surde.
Voi, munți tăcuți,
vă azvârliți bolovanii
în creștet,
în tâmple,
în flori cu petale ude.
Adorm
în mirosul dulce-acrișor
al celui dintâi bulb de crin
din sânul Herei izgonit.

Ca și ploaia
cu șoapta ei udă,
somnul meu s-astupă…
Ascultă, pescărușii!…
mi-am zis…și am adormit.

5.Dansul-țopăit
Rândunica mă imită-
îi e pântecele famelic
și glasul îi chiorăie de dor.

În vârful nucului centenar
cu dansul-țopăit
își flutură penele solitar-
un pui zgribulit oropsit
lepădat de timp.

Mintea mea se încleștează
de ciripitul sacadat
și inima mi se scutură
de solzii de pe ochi
să uit amiaza în care
a plouat mila
și apoi s-a scuturat nucul
prin care-am să tac.

Rândunica mă imită
cu ochii bulbucați de fervoare
nici urcuș, nici coborâș,
nici în văzduh, nici pe pământ
doar cu aripa frântă
de amiaza puiului de soare.


Mihaela Roxana BOBOC

Flori de stâncă

Geometrii existențiale –
mâinile tale pe coapsa anotimpului
strigătul ochilor mei implorându-te să te oprești
când tu continui să alergi prin legăturile strânse
continui să pipăi pământul poeziei mele
pe aici nu se trece!
trăiește o zi în coma lucidității
o zi în genunchi
măcar o zi aievea
pune-ți fularul la gât și alergând să atingi
mormintele
rând pe rând
iubirile mele cu mâini de copil
mâini de lut
mâini de ocazie
pe obrazul inert aproape translucid al fricii
mai simplu nu poate fi
să mă săruți de noapte bună
niciodată de adio
să te minți că în josul paginii semnează altcineva cu numele tău
că voi crește magnolia în locul de stejari
și poate voi hrăni corbi din palmă.
Nebune, dacă mâine voi alege cerul
toate ale tale ale cui vor fi
cui vei plânge a mesteacăn și
mergând din ușă în ușă
cui vei strecura sub prag
capcane timpului și
femeii robie de cuvinte?

nu spune lui Dumnezeu anii tăi
El știe izvorul și culcă iepurii deznădejdii la pământ
nu spune nimic!
în lumea pictorului e loc de vise cuibărite în acuarele
și zâmbetul știrb e pe jumătate iertat.

Tata avea flori de stâncă la tâmple
în rest nimic.


Cărți prezentate de:

Petre ISACHI

Cultura nu se poate lipsi de pasiuni, vicii şi răutăţi: Doru KALMUSKI, un gânditor cioranian*

Arta unui scriitor ar fi ca prin scriitură să se includă singur într-o familie de spirite, ştiut fiind că nu suntem niciodată propriile noastre Texte. Vă amintiţi, după Umberto Eco, „orice text este o maşină concepută pentru a suscita interpretări.” Principiul este matematic: dacă un Text admite o interpretare, admite o infinitate! Cu volumul „Mesaj către manechine” (Bacău, Ateneul scriitorilor, 2018), Doru Kalmuski intră fără complexe într-o familie spirituală atipică din literatura română/ europeană: Nietzsche, Cioran, Dostoievski, Eugen Ionescu, Papini, Gabriel Liiceanu, Noica etc. Ca şi mentorii săi, scriitorul băcăuan are o energie dubitativă demnă de urmat, îşi permite libertatea de a fi absurd, evită căderea în istorie, unde totul se mortifică, este bântuit de adevăruri dionisiace, de puseuri reflexive, interogative, ironice, sarcastice, satirice, glosează despre spectacolul tragico-comic oferit de omul-marionetă care trăieşte caragialean, ca „parazit al spiritului”. D. K. îşi asumă nebunia de a gândi cu propria-i minte – o particularitate rară într-o lume în care se gândeşte plat, impersonal sau nu se gândeşte deloc!
Deşi este un spirit lucid, visează un acord deplin „între viaţă, gândire, aparenţă şi voinţă” (Fr. N.), pare contaminat de toate contradicţiile lumii, are asupra unei idei, personalităţi, cel puţin două puncte de vedere contradictorii, alunecă poetic pe „culmile disperării” într-o admirabilă ficţiune reflexivă „de cea mai bestială şi apocaliptică tensiune”, crede că ar putea fi eliminată corupţia istoriei, este imprevizibil. În personalitatea lui de Janus Bifrons se află într-un război ireconciliabil cele două tipuri etern-umane: omul apolinic (prudent, cerebral, raţional, echilibrat, moral, dominat de idei, lucid, pătruns de spiritul unei contemplări detaşate şi senine etc. – o capodoperă de disimulare pentru care totul devine în timp, o simplă comedie.) şi omul dionysiac (iraţional, deghizat în aparenţă, căutător de absolut, cel ce repudiază erudiţia sterilă, îmbrăţişează din convingere nietzscheeano-ionesciană pe „Nu”, preferă istoria critică, judecătoare şi acuzatoare, luptă împotriva Puterii proteice, imorale şi fără chip, dar, mai ales, are curajul şi „nebunia de a gândi pe cont propriu” (Gabriel Liiceanu, „Epistolar”, 1987).
Înainte de a continua, daţi-mi voie să vă exemplific convingerea acestui „gânditor privat” că în scriitură doar stările/ trăirile sufleteşti excesive şi contradictorii sunt fecunde. Iată-l cum glosează march 31, 2016, despre modul cum unii „dintre actanţii comediei respectabilităţii” – N. M. şi E. S. deveniţi motive-pretext, în falsul jurnal de meditaţii – îi oferă cioranianului D. K. prilejul să sfâşie „perdeaua roz a miturilor de tarabă literară” omniprezente la noi şi aiurea. În scriitură se interferează fericit, credem noi, instinctul (da, aţi citit bine!) gânditorului intuitiv, cu cel
al gânditorului speculativ. Să nu vă gândiţi o clipă, citind, că ar avea ceva cu cei doi celebri critici deveniţi cu vina/ voia lor, „metaforă vie”, în pseudojurnalul său de vânătoare a eternei prostiei! Dimpotrivă! Nu putea să-şi demonstreze tema – cum se naşte „ciurda de tâmpiţi”! – decât folosindu-se de cele două nume-simbol/ -idee/ -semn. Din necesităţi compoziţionale, era exclusă folosirea unor anonimi (tip petre isachi – n-am găsit altul!) necertificaţi pentru viaţa spirituală. Veţi remarca felul cum, în maniera lui Malraux, cel din „Antimemorii”, D. K. condamnat „la libertate” îşi scrie pentru un cititor încă nenăscut, „Antijurnalul”, fără nici un complex, cu detaşarea lui Eminescu din Glossă. El pare simultan interesat de individ, dar şi de umanitate în genere, de detaliul concret semnificativ („chirpiciul literar”) fără să uite să generalizeze, de trăirile personale, dar şi de ideile impersonale. Dar să-l ascultăm: „Nicolae Manolescu, ţarul literaturii române contemporane şi preşedinte al obştii de câteva secole, afirmă despre Eugen Simion, preşedintele Academiei Române, tot de ceva secole, că e un tâmpit. E prima dată de când asist la exprimarea publică a acestui guru ros de molii şi sunt înclinat să subscriu la zicerile domniei sale. Trăiesc cu intensitate sentimentul că şi preşedintele Academiei nutreşte acelaşi gen de aprecieri în ceea ce îl priveşte pe domnul Manolescu. Şi iarăşi, sunt tentat să subscriu la aceste probabile şi posibile aprecieri. Pare că şi unul şi celălalt s-au redescoperit în lumina lor naturală, devoalată, crudă şi necontrafăcută. Acesta e un lucru pozitiv – eşti cu atât mai certificat pentru viaţa spirituală cu cât iluziile despre cineva sau despre ceva se spulberă lăsând loc adevărului. Mai neplăcut e atunci când n-a fost vorba niciodată de iluzii. Ci de aparenţe.
Adică ai avut dintotdeauna convingerea că ai de-a face cu un idiot – adică în cazul de faţă tâmpit – dar, potrivit respectabilităţii convenţiilor, te-ai prefăcut că acorzi tot creditul şi cuvenita preţuire numelui şi renumelui celui în cauză. O chestiune de reciprocitate, la urma urmei. Fiindcă nicicum altfel nu se coagulează gloria şi nu se atestează consacrarea. Drama unicităţii şi a sacrului din noţiunea de „consacrare” ia sfârşit în momentul în care unul dintre actanţii comediei respectabilităţii se rupe din rând şi îl ia gura pe dinainte. Dar nici acest aspect nu mi se pare dintre cele mai abjecte. Cu mult mai întristătoare mi se înfăţişează însăşi cariera dinozaurului bucureştean în sine. Mă duce gândul, de pildă, la chirpicul literar al domnului în cauză purtând titlul „Istoria critică a literaturii române”. O formă de trăncăneală savantă cu parfum de necrofag. Şi gândul mă întreabă dacă nu cumva şi aici a operat, în deplină cunoştinţă de cauză şi cu deplin discernământ, principiul respectabilităţii ipocrite şi al preţuirii convenţionale. Adică – oricât aş vrea să ocolesc acest cuvânt – al imposturii?
Oare câţi „tâmpiţi”, poeţi şi prozatori, dramaturgi şi critici, vor fi suportat acelaşi model al „aprecierilor”? Poate că domnul cu pricina ar trebui, acum, la ceasul adevărului, să dea o dezminţire. Să admită că l-a furat negustoria cu propria conştiinţă şi a înnobilat o ciurdă de tâmpiţi. Ar fi un gest de deparazitare şi uşurare morală chiar cu riscul de a elibera niscai glande lacrimale, spulberând gloriole de ocazie şi de a sfâşia perdeaua roz a miturilor de tarabă literară. Dar acest lucru nu se va întâmpla. Nu eviţi laşitatea faţă de propria conştiinţă, cum nu eviţi moartea. Nu vei fi niciodată superior răului din care eşti construit. Iar asta face ca asupra multor acte aparent comune să plutească impresia de farsă. Asemenea confesionalului săvârşit de nişte antropoizi” („Confesionalul antropoizilor”, pp.24-25).
Acesta este stilul lui Doru K. Se ştie: „stilul este omul însuşi”! Cititorul a înţeles deja: „Jurnalele” lui D. K. topesc în retorica inimitabilă, o poetică şi o poietică imprevizibile. Scriitura lasă impresia de lucru gândit îndelung, de fruct al unei colaborări între stări, viziuni, estetici foarte diferite. Observaţi, vă rog, polivalenţa temelor şi motivelor din „Confesionalul antropoizilor”, modul cum funcţionează „negustoria cu propria conştiinţă” şi cum se perpetuează simulacrul generalizat. Toate cele 110 meditaţii cioraniano-nietzscheene – satire eminesciene sau pamflete argheziene contaminate de „războiul fiecăruia împotriva tuturor” – confirmă aceeaşi existenţă ridicolă ce potenţează sodomizarea Lumii şi opinia lui Machiavelli că „soarta este o femeie”. Pentru a fi înţelese cele 110 glosse kalmuskiene cu titluri revelatoate (Lideri castraţi, Armonia şi răgetul, Mahalaua Facebook, Idiotul competent, Cei patru orbi, Cadavre de idei, Statul sunt eu, Decalogul lui Kalmuski, Nazismul erbivor şi placenta europeană, Revoluţie şi revelaţie, Exodul etc.) avem nevoie de o gândire organică, critică şi lipsită de prejudecăţi. Autorul volumului „Patru meditaţii despre predestinare” nu mi se pare a fi scriitorul abstract (ce glosează pentru plăcerea de a cugeta!), ci scriitorul organic, necesar astăzi mai mult ca oricând cetăţii, cugetătorul cu suflet de poet şi insomnii cioraniene, care gândeşte sub determinismul unui dezechilibru vital oricărui artist ce se situează dincolo de ştiinţă, artă, politologie, istorie, filosofie, religie etc.
Omul configurat în „Mesaj către manechine” aminteşte simultan de omul ridicol dostoievskian – ca şi acesta trăieşte periculos tristeţea şi-şi cultivă exagerat conştiinţa derizoriului propriu – dar şi de tragedia ridicolului cioranian. Iată ce declară insomniacul Emil Cioran: „Toată tragedia mea se reduce în fond la aceasta: nu mai pot ierarhiza conţinuturile spirituale şi valorile de orice natură ar fi ele”. Aceasta să fie şi tragedia lui Doru Kalmuski?! Mai precis, acesta este tragedia noastră!? Afinitatea electivă şi reflexivă cu patrulaterul aparent nihilist – Cioran, Ionesco, Nietzsche, Dostoievski – îi potenţează în scriitură, sentimentul zădărniciei şi conştiinţa absolută a neantului. Mesajul către noi, manechinele, este când cel
al nebunului, când cel al geniului: „Nebunul şi geniul suferă de aceeaşi maladie cerebrală. Geniul rămâne doar nebunul pe care lumea l-a înţeles” (p.180). Mă întreb ce se crede în sinea lui D. K.: un înţeles sau un neînţeles?
Ca şi „Pe culmile disperării”, vol. „Mesaj către manechine” ţine (folosesc expresia lui Mihai Ralea) mai mult de „influenţa umorilor organice”. Rămân întrebările: să se revele cu adevărat omul în integralitatea lui, doar în faţa morţii şi în faţa iubirii – cum credea Camil Petrescu – sau în boală, cum argumentează H. P. Bengescu în uitatul roman, „Concert din muzică de Bach”? Vreau să sugerez că somatopsihicul kalmuskian pare să-i dicteze autorului pseudojurnalele, „un fel de spovedanie endocrinologică”, cum ar fi spus acelaşi Ralea, glosele/ pamfletele despre omul-manechin, care, în mod cert, nu are nimic personal, nimic originar, totul la el este derivat, plagiat, manipulat. Pentru a sugera „spovedania endocrinologică”, plecăm de la ideea că orice suferinţă morală are implicaţii somatice cu efecte vizibile în stilul autorului. Dar să-i observăm retorica din ziua de 12 februarie 2017, în „Tichet de vacanţă”: *„Boala urăşte moartea tot atâta cât o iubesc dragostea pierdută, cauza ratată, vigoarea risipită; *De la Geneză, când s-a ruşinat să se arate gol în faţa Domnului, omul s-a descotorosit de acest disconfort. Nu doar eroii Revoluţiei au murit degeaba, dar şi Shakespeare, Kafka, Joyce, Dante, Borges, Ibsen sau Cervantes. Dacă ruşinea amintită mai sus ar fi reuşit să supravieţuiască, nu ne-ar mai sufoca azi atâtea scrieri irespirabile” (pp. 122-123). Stările sufleteşti cioraniano-dostoievskiene sau cele nietzscheano-ionesciene, aparent întâmplătoare, generate de o suferinţă/ criză morală fără leac, trimit la explicaţii somatopsihice dezvoltate şi de Marta Petreu în „Despre bolile filosofilor. Cioran”.
Dar mai bine să vedem ce explicaţii oferă chiar autorul vol. „Lacrimi şi sfinţi”: „De câte ori sunt trist pare că au început ţesuturile să gândească (…). Boala nu este decât un paroxism al reflexivităţii organice”. În „Caiete”, filosoful fără sistem se confesează cam în acelaşi mod: „Toate opţiunile mele sunt organice, viscerale, înainte de a fi intelectuale, elaborate, conştiente. Sunt prizonier al organelor mele”. Dar dacă autorul mesajelor „către manechine” se ascunde sub negaţia nietzscheeano-ionesciană, iar în realitate ne oferă o mască lucidă, o conştiinţă apolinic-faustică, ce ne propune cioranian o „cultură de extazuri, de nebuni şi de viziuni”, o cultură a viitorului, o cultură cu suflet faustic, deprovincializată, ieşită de sub zodia utilului şi a complexelor. Ne propune un alt mod de schimbare la „faţă a României? Cine poate să demonstreze că D. K. nu ne sugerează în context, cu graţia lui E. I. din „NU”, necesitatea „restaurării goetheene”, pentru care singura Europă/ Românie vie, reală e aceea faustică?
Las tiranului nostru absolut, cititorul, plăcerea de a disocia între „Apel către lichele” de Gabriel Liiceanu şi „Mesaj către manechine”. De fapt între două tipuri balzaciene vizibile cu ochiul liber: omul-lichea şi omul-manechin… Lichelele ocupă vârful piramidei. Nimic nou sub soare!

*Doru KALMUSKI, „Mesaj către manechine”, Ateneul scriitorilor, Bacău, 2018

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share