Spații culturale nr. 58 (9)

Nina Elena PLOPEANU

Sița

Aproape de amiază, în sfântă zi de sărbătoare, Sița robotește în camera din față. Scotocește prin fețele pernelor, pe sub macaturile adunate vraf, pe sub pat și pe deasupra șifonierului.
,,Unde Dumnezeu v-am băgat, de nu mai dau de voi? Parcă ați intrat în adâncul pământului! Disperată femeia începe să murmure, fără să-și dea seama, un descântec ce și-l amintea din copilărie și-l spunea atunci când pierdea câte ceva. Scoate drace ce-ai furat, că te duc la spânzurat și-ți dau cu toporu-n cap! Scoate drace ce-ai furat, că te duc la spânzurat și-ți dau cu toporu-n cap!”. După ce repetă descântecul de câteva ori, fața i se destinde și, de unde de ne unde, scoate la iveală câteva batiste vechi legate de capete. Cântărește în mâini motoștile, le mângâie și le alintă, apoi începe să le dezlege. Înșiruie pe pat bancnotele și monedele cărora le vorbește ca unor copii
,,Dragii mei, dragii mei. Ați dormit bine, puișorilor? Era să uit unde v-am adăpostit, de câte ori v-am schimbat culcușul! Parcă sunteți tot atâția. Să nu-mi spuneți că v-ați împuținat, că de înmulțit, slabe speranțe. Am pățit-o cu cei pe care i-am pus la CEC. După atâția ani de economii, nu mi-au mai rămas nici măcar două salarii bunicele din ziua de azi. Măcar voi să-mi alinați zilele. Să vă știu la adăpost, că ceilalți copii m-au părăsit unul câte unul”. În timp ce Sița își număra și dezmierda bănișorii adunați cu trudă de câțiva ani buni, s-a auzit strigată dinspre poartă. A dat de-o parte colțul perdelei, atâta doar cât, să zărească cine o cheama. Dincolo de poartă, fină-sa Dodela aștepta cu o tavă în mână.
— Nașă? Ești acasă?
Sița a privit cu părere de rău către motoștile pline de bancnote și către cele cu monede, le-a acoperit cu o cuvertură, să nu cumva să le fie frig sau să-i zărească cineva, „banul ochiul dracului”, a gândit ea, și s-a grăbit să iasă în sală și să răspundă.
— Da, fină. Sunt acasă. Așteaptă că vin! Privind spre tava încărcată cu bunătăți, stăpâna casei a uitat, lucru neîntâmplat până atunci, să încuie ușa cu una din cheile de pe legătura de care nu se despărțea niciodată.
— Săru-mâna, nașă! Ce faci? Nici azi nu te-ai schimbat de zdrențele astea murdare?
— Să trăiești, fină! Nu m-am schimbat. Mai aveam ceva treabă prin camera bună. Și, să-ți spun drept, îmi schimb hainele mai rar. Detergentul e scump. Săpun de casă nu prea mai am. Și, apoi, cine să mă mai aleagă acum?
— Da, bre nașă, dar știu că ai dulapurile pline de haine! Pentru cine le păstrezi?
— Lasă-le să stea acolo, să se găsească. Cine știe? În vremurile de azi nu prea mai putem cumpăra nimic. Tu, ce faci, fină. N-ai mai venit de mult pe la mine. Să tot fie câteva luni.
— Așa e, nașă. Am fost plecată în Spania la cules de căpșuni. De vreo două zile m-am întors. Am zis să dau și pe la mata să-ți aduc ceva de pomană. Să fie de sufletul morților.
— Hai la bucătărie, fină. Văd că ai făcut o grămadă de bunătăți. Înseamnă că ai venit plină de bani.
— Da, nașă. Am făcut cozonac și rulouri. Am și cumpărat câte ceva, că acum se găsesc de toate. Am câștigat câteva zeci de mii de euro, dar am și muncit. Mi-au ieșit banii pe nas!
— Cum zici că se cheamă ăia pentru care ai muncit?
— Euro.
— Se găsesc și pe la noi? S-a arătat interesată Sița
— Sunt, nașă, la bănci și la casele de schimb valutar.
— Nu prea știu cu ce se mănâncă astea. Eu nu cunosc nici banii noștri, că s-au tot schimbat de la o vreme. Da, așează bunătățile astea pe masă, fină… Bogdaproste! Să fie de sufletul părinților și socrilor tăi, că s-au dus săracii cu toții.
— Să fie primit, nașă. Mă cam grăbesc. Mai am de umblat și pe la alte case.
— Bine, fină. Mergi sănătoasă. Eu n-am putut să fac nimic. Nu mă mai țin puterile și nici bani prea mulți nu am. Mă descurc și eu cum pot cu pensia de urmaș. Ia doi covrigi de la mine și mai mult de la Dumnezeu. Nu sunt prea proaspeți, dar poți să-i înmoi în apă sau în ceai dacă vrei să-i mănânci.
Dodela a luat cu reținere cei doi covrigi întinși de Sița cu mâna tremurândă și a ieșit pe poartă:
— Rămâi sănătoasă, nașă.
— Să ne vedem sănătoase, s-a grăbit să spună Sița. Apoi a zăvorât poarta și a urcat sprintenă cele trei trepte care duceau spre sala camerei din față. A închis ușa pe dinăuntru și cu ochii sclipind s-a apropiat de pat. A tras cuvertura de o parte și, pentru o clipă, a înlemnit: de motoștile cu bani nici urmă. S-a învârtit, s-a răsucit. Nimic!
,,Poate i-am pus în altă parte și am uitat, s-a liniștit Sița. Banii mei! Banii mei! A început să se tânguie ca după mort. Oare unde v-am pus? Să fie pe sub pat?… Nu, nu sunt, aici se văd numai pungile cu zahăr și sticlele cu ulei pe care le păstrez de la înmormântarea răposatului. Oare, i-am pus sub masă?!… Nuuu, aici sunt coșurile cu ouă de vara trecută și sticlele cu vișinată. Nu i-am pus cumva sub șifonier?!… Nuuu, acolo stau de ani buni borcanele cu dulceață și gem. Banii mei! Bănuții mei! Puișorii mei! Unde sunteți? „Spune drace ce-ai furat, că te duc la spânzurat și-ți dau cu toporu-n cap”. O dată, de două ori, de trei ori. Banii nu apar nicăieri. „Să fi intrat cineva cât am stat de vorbă cu fina? Oof, cine n-o fi avut de lucru? a oftat Sița lăsându-se ușor peste pernele și macaturile vraiște”.
Cu capul în mâini, a început să se gândească. Imagini vechi i se amestecau în minte. „Nu, nu poate să fie ea. A murit de mult. Oasele i-au devenit oale și ulcele. Cum să vină să-mi ceară datoria tocmai acum? E adevărat. Mi-a spus de multe ori că ea m-a moșit și că nu-i bine să plece pe lumea cealaltă fără să-i plătesc și fără să-i torn apă să se spele pe mâini, fără să-i dau, după datină, prosop și șorț, dar ce eram proastă s-o cred?”
**
Pe ulița prăfuită, în soarele neprietenos al amiezii, nu se încumeta nimeni să treacă. La poarta casei din deal, pe băncuța din lemn, o codană de 12-13 ani spărgea sâmburi de prune adunați de la cazanul de țuică.
— Ce faci, Sițo? a întrerupt-o din treabă baba Rica, uitându-se la ea printre zăbrelele gardului. Iar spargi sâmburi?
— Da. Sunt foarte buni. Numai din ăștia aș mânca.
— Altceva de mâncare nu ți-ai cumpărat?
— Nu. Nu am cu ce.
— Cum nu ai cu ce? Ai tăi mi-au spus că ți-au lăsat destui bani când au plecat la muncă.
— Și ce dacă mi-au lăsat? Eu trebuie să-i cheltui? N-am găsit nimic la cooperativă.
— Nici pâine nu are la comperativă?
— Are, dar e proaspătă. Mie îmi place pâinea veche și mămăliga.
— A, ai mălai?
— Nu. Nu am.
— Atunci, cu ce faci mămăligă?
— Nu fac. Mănânc de la tine sau de la baba Veta, a răspuns veselă Sița, grăbindu-se spre casă cu poala plină de miez din sâmburi de prune.

**
În bucătăria de vară, în care nu încăpeau decât soba, o masă și două scaune, Sița învârtea de zor cu o lingură de lemn în tuciul cu bucăți din carne de porc, care sfârâiau umplând de miros apetisant încăperea. Cei doi copii care se lingeau pe degete de poftă au început să-și piardă răbdarea.
— Hai, mamă, dă-ne și nouă, că ni s-au lungit urechile de foame.
— Dar, de ce vă e așa de foame? Ce, ați muncit ceva astăzi?! I-a apostrofat Sița, învârtind lingura în mână.
— N-am muncit, dar nici n-am mâncat.
— Atunci cred că o să vă ajungă câte o bucățică de carne și o bucată de mămăligă.
— Vrem mai mult, că nu o să ne săturăm.
— Poate o să vă săturați cu acesta, le-a răspuns arătându-le făcălețul.
— Hai, nu fi rea, mai dă-ne, măcar, o bucățică!
— Bine. O să vă arăt eu vouă, i-a amenințat Sița, foc și pară, punându-le în față tot tuciul cu carne. Hai, luați și mâncați. Tot, că, de nu, rup făcălețul pe voi.
Expresia de pe fața mamei lor i-a făcut pe cei doi să-și piardă orice fel de poftă de mâncare. Se tot uitau spre ușă de unde sperau să le sosească salvarea. Odată cu scârțăitul porții le-a venit inima la loc.
— Ce faceți? i-a întrebat tatăl, care auzise din curte ciorovăiala din bucătărie.

**
Toamna fusese lungă și bogată. Livada din spatele casei rodise ca niciodată. Rafturile magaziei erau pline de mere ionatan, golden și bot de iepure. Mariș se gândea că în curând o să împlinească 27 de ani. De câte ori dădea pe acasă, părinții îl suduiau.
— Unde tot umbli? Stai la unul și la altul și cheltui cu străinii bruma de bani pe care o ei.
— Păi, dacă tot timpul stați de capul meu, nu-mi vine să mai dau pe acasă. Știți că se apropie ziua mea. Sițo, dă-mi și mie câteva sacoșe cu mere. Ți le plătesc.
Sița s-a întors cu spatele, făcându-se că nu aude. Mariș a repetat, plin de speranță, cererea.
— Sițo, nu auzi? Dă-mi și mie niște mere. Am săpat și eu în jurul merilor când a fost nevoie.
— Nu-mi trebuie niciun ban de la tine. Nu am mere de vânzare. Du-te și-ți cumpără de la piață.

**
Din când în când, Sița își trecea mâinile peste față. Se ridica și făcea câțiva pași către ușă. Apoi se întorcea nehotărâtă către pat.
„Cine să fie? Cine să fie? se văita cu glasul stins. Nu cred că au fost băieții mei. Au plecat de mult de acasă”.
Deodată litania bătrânei a fost întreruptă de o voce stinsă care, venită nu se știe de unde, a răsunat în capul femeii, făcând-o să tresară, să tremure și să se întoarcă, fără să vrea, către șifonier, încercând să descopere intrusul.
— De mine ai uitat? Nu-mi recunoști glasul? N-au trecut încă șapte ani de când nu l-ai mai auzit.
— Ce? Cine vorbește? Cine ești și ce vrei? Arată-te! a îndrăznit Sița. Sau, mai bine, dă-mi bănișorii, mergi în treaba ta și lasă-mă să-mi văd de necazurile mele. Nu vreau să am de-a face cu tine.
— Sigur. Nu vrei să mai auzi și să mai știi de nimeni.
— Pleacă! Pleacă, n-auzi! s-a răstit femeia, dând din mâini de parcă s-ar fi luptat cu un dușman imaginar. Nu vezi cât sunt de supărată? Nu vreau să știu de nimeni. Lasă-mă! Vreau să-mi amintesc unde am pus banii.
Ușa șifonierului s-a deschis într-un scârțăit prelung, făcând să se zbârcească și varul de pe pereți, nu numai pielea încrețită a Siței. Cu fața precum coaja unei lămâi necoapte, pe care ridurile adânci se ridicau și se coborau neîntrerupt, cu mâinile chircite de spaimă, a simțit cum o lasă picioarele. Din șifonier o priveau cu reproș pantalonii, haina și pălăria răposatului, care, obosite de atâta așteptare, au alunecat peste pantofii scorojiți, transformându-se în zdrențe. Mii și mii de molii și păianjeni s-au răspândit în cameră, învăluind-o pe femeie într-o ceață gri stafie. Insectele lacome au adăstat în părul năclăit, în broboada și ilicul de lână. Păianjenii au țesut grabnic pânze cenușii, care au îmbrăcat corpul sfrijit într-un giulgiu întunecos. Furnici uriașe au doborât mumia la pământ și, trăgând de ea ca de o omidă uscată, au strecurat-o printre crăpăturile scândurilor în tunelele săpate de coropișnițele obeze ce-i bântuiseră ani în șir visele. În camera din față ploua cu sute de bancnote și mii de monede ce însoțeau zornăind cortegiul mortuar.

**
În căldura blândă a după-amiezii de vară, la gardul ros de ploaie și de vânt, dintre cele două case, Sița stătea de vorbă cu vecină-sa.
— Ce zici, Lico, m-o lăsa popa să rămân aici în casa mea și după ce voi muri?


Dumitru PANĂ

***

sclavul multelor petale îl auzi cum sapă
la rădăcina lor

(oare de ce vrem neapărat să scriem: pentru ca
după clipa de-acum să ne amintim că şi ea
a fost prezent?)

şi aceste mobile grele
intrate pe uşi şi ferestre

şi toate acele lucruri
despre care ştim numai
că nu există


Mircea V. HOMESCU

Îndărătul măștilor

Psihologi din toate locurile şi din toate timpurile s-au căznit – şi încă se mai căznesc – să tipologizeze personalitatea umană, în fel şi chip. Deşi metodologiile devin tot mai sofisticate, nimeni nu are aroganţa să se autoproclame un alt Descartes al… metodei unice. Cel ce ar pretinde să acţioneze, să prescrie sau să decidă în numele cunoaşterii absolute, ar fi un spirit lamentabil. Universitatea – până la contrariul ei cel mai deplin – este aici angajată în autorelevare, astfel încât – exigente şi riguroase, sub raportul inflexibilităţii de care fac uz – clasificările se plasează sub zodia contingenţei. Persoana şi personajul, confundabile de multe ori de către cei mai mulţi dintre noi, nu sunt altceva decât adevărul şi masca din domeniul care ne interesează. De la Hipocrate din Kos – trecând prin Freud şi Balzac – până la modernii Wiersma, Berger, Pende, Kretschmer, Rorschach, Schneider şi mulţi încă alţii, numărul celor fascinaţi de tentaţia „clasificării” personalităţii umane este imens: fiecare dintre ei având „dreptatea” lui, dar niciunul nereuşind să cuprindă mulţimea de varietăţi ale fiinţei omeneşti. Personalitatea – termen „elaborat” al funciarului fiinţă – rămâne totuşi acea individualitate a fiecăruia dintre noi care se opune dizolvării/ diluării în „generalizare”, atât de mult, încât cine n-are conştiinţa propriei personalităţi – inclusiv minusurile inevitabile – trăieşte inutil, dar şi cu… riscuri. O inevitabilă dificultate constă în aceea că personalitatea este o creaţie continuă a eu-lui fiecăruia, aflată mereu în defensivă, fiindcă vrea – tot mereu – să se depăşească; folosind un conflict interminabil, cu opresiunile care tind să blocheze construirea şi dezvoltarea personalităţii. Această blocare nu trebuie să triumfe, de fiecare dată omul făcând, prin asta, tocmai dovada fermităţii personalităţii sale. Unii… mai maliţioşi pretind că personalitatea ar fi modul în care ne raportăm/ imităm pe noi înşine, în diverse împrejurări, printr-un sistem înnăscut de preferinţe sau de respingeri. Alţii cred că personalitatea ar fi punctul de convergenţă dintre lumile finite ale naturii şi ale logicii, locul de întâlnire dintre schimbare şi permanenţă. Goethe exprimă în versuri ceea ce i se pare a fi întregul fiinţei umane: „orice viaţă-i de urmat/ când nu uiţi de tine însuţi/ poţi să pierzi în viaţă totul/ când rămâi ceea ce eşti”.
Nu sunt puţini cei care cred că personalitatea cuiva te entuziasmează doar în măsura în care ai privit-o de la „distanţă”, sesizând doar „reflexele strălucitoare”, fiindcă mai de aproape devin vizibile şi „umbrele”, petele de „opacitate” cum le numea, cu veninos umor, G. Călinescu. La capătul acestui tur de orizont prin ceea ce ar putea să fie imaginea de ansamblu a ideii/ conceptului de personalitate, mai cu seamă asupra lipsei de consens opţional privind specificităţile definitive ale unor anume „categorii” de personalitate, ne apare tot mai imperioasă nevoia de a clasifica doar… ceea ce am vrea să părem altora din preajmă.
Întru împlinirea acestui scop facem aserţiuni verbale – mai mult sau mai puţin confirmate de faptele noastre – sau… ne acoperim chipul persoanei care suntem, cu masca personajului/ rolului care am vrea/ ne-ar plăcea să părem. Şi cât de mulţi sunt histrionii între care ne învârtim zilnic – de dimineaţă şi până-n noapte târziu – numai Dumnezeu ştie; noi, de cele mai multe ori, căzând în plasa măiestriei cu care aceştia îşi trăiesc/ joacă rolul. De aci vine şi simularea – dar şi disimularea – din „jocul de-a viaţa” al multora dintre noi [N:B: – simulare = să pari ce nu eşti; disimulare = să nu pari ce eşti]. Frământat de atari situaţii, cu mulţi ani în urmă – lehamisit până peste puteri de-atâta prefăcătorie – am început a mă întări în convingerea că nu chipul semenului contează – fiindcă pe acela e greu să-l descifrezi – ci masca pe care el ţi-o arată/ oferă; iar odată identificată, masca trebuie interpretată, spre a afla cine zace îndărătul ei. Doar aşa, protejaţi de cămaşa antiglonţ a perfidiei umane, putem călători prin viaţă şi printre oameni, fără riscul de a fi păcăliţi de histrionismul – premeditat, rareori involuntar – pe care-l practică cei mai mulţi dintre noi. Întocmisem atunci un fel de repertoriu al măştilor cu care ne place să ne ornamentăm chipul propriei personalităţi, cea adevărată, reuşind să încropesc vreo cinci tipuri psiho-temperamentale (comportamentale); fiindcă în privinţa caracterului unei persoane nu are nici un rost să zăbovim. Caracterul îl „exprimă” pe om teoretic, în principiu, în sfera „fondului” ideal şi idealist, al individului, în timp ce temperamentul este modul în care individul/ persoana se manifestă concret şi relaţional cu cei între care trăieşte. Pe noi, de fapt, doar aşa ceva ne interesează; fiindcă nu ce-ar trebui să fim are vreo importanţă, ci… ce şi cum suntem în relaţie cu alţii. Între timp însă s-a petrecut ceva destul de frecvent în lumea identităţilor valorice spirituale, anume… a funcţionat „legea concomitenţelor” dintre circuitul ideilor. În speţă, am descoperit că nu eram singurul… preocupat de frecvenţa ridicată a histrionismului în contemporaneitate; astfel că în anul 1987, la Philadelphia (Ed. Westminster Press), Wayne E. Oates publică lucrarea/ studiu „Behind the Masks” („În spatele măştilor”). În investigaţia sa laborioasă, Oates face o muncă de arheolog/ descoperitor nu doar în domeniul histrionismului social/ relaţional, ci şi în sfera trăirilor şi opţiunilor mistice, religioase şi chiar ecleziale ale indivizilor umani contemporani. El reuşeşte să stabilească un număr de şapte categorii ale… „tragismului temperal-comportamental în lumea de azi”, cărora nu ezită a le aplica sigiliul de personalităţi „bolnave” de boala măştii. Eu n-aş zice că e vorba chiar de o boală, ci mai degrabă de o viciere/ perfidie opţională, cu înclinaţii către o sistematizare a tendinţei spre aceeaşi opţiune nesinceră/ simulatoare (alteori disimulatoare), în funcţie de insuficienţele cu care se autocupabilizează personajul în cauză. Şi fiindcă omul este extrem de instabil şi de înclinat spre stereotipii de acţiune, el nu face deosebirea între histrionismul faţă de ce consideră el a fi opţiunea atitudinală faţă de semeni şi opţiunea atitudinală faţă de credinţa religioasă. Dacă histrionismul faţă de semeni este o perversitate, disimularea în faţa lui Dumnezeu este păcat, mare păcat. Poate că… exclusiv în acest sens, aş accepta ideea că „masca” este o boală, aşa cum crede Oates, şi nu o perfidie cu scop lucrativ/ profitabil. Iar acum, odată stabilit cadrul în care se vor împleti elementele constitutive ale tipologiei măştilor – cum le intuiesc eu, combinat cu cele stabilite de Oates – voi purcede la redactarea, într-o anumită ordine, a celor mai frecvente posibilităţi/ varietăţi de… prefăcătorie omenească cvasi-conştientă, formă mai puţin gravă decât cea premeditată.
Simulantul dependent. Purtătorul acestei măşti este un ataşat psihologic de o altă persoană, idee sau simbol mitico-mistic; îi lipseşte un centru al propriului eu de stabilitate. Este oscilant, labil, când trebuie să ia decizii. Face eforturi să nu pară ce este şi se comportă ca un „neajutorat” care tânjeşte după prietenie şi obedienţă (?) în raport cu altul sau cu alţii. Prin mască doreşte să ascundă dependenţa, preferând să-şi exhibe afecţiunea exagerată, transferând sursa „împlinirii” lui, în altul dintre semeni. În familie – dacă o are – este obositor; iar dacă manevra disimulantă nu reuşeşte, cum ar dori, se tânguieşte şi dramatizează totul. Ca trăire religioasă este un exagerat până la bigotism. Practică formalismul cultic şi se agaţă cu extaz de „modelul” ales, pe care-l copleşeşte cu afecţiunea lui şi cu obedienţa lipsită de temeiul intrinsec al „credinţei” căreia se abandonează. Se autoculpabilizează în mod exagerat şi cu uşurinţă, ori de câte ori o anumită dorinţă – în plan religios – nu i se împlineşte şi se decepţionează, cu manifestări exagerate, exterioare. Experienţele de viaţă nu-l învaţă nimic, ci îi adâncesc şi mai mult nevoia de altul.
Simulantul absolut. Acesta este un adept al maximalismului rigorist în tot ce-şi fixează ca normă şi ideal de viaţă. Vrea ca tot ce face – dar şi tot ce i se oferă – să se afle la cota perfecţiunii. Refuză, sau nu poate, să perceapă viaţa decât la nivelul cel mai… desăvârşit. Adesea elaborează norme şi scopuri… greu – dacă nu imposibil – de atins. Nu acceptă decât excepţionalul. În interiorul său se chinuieşte să pară că a atins deja aceşti parametri şi etalează – în relaţiile cu alţii – masca perfecţiunii, ceea ce, fireşte, îl izolează relaţional, deoarece exagerările sunt greu de acceptat de către masa „mediu-comportamentală” (a nu se confunda cu mediocritatea) a celor mai mulţi dintre noi. În ambianţa religioasă în care trăieşte, manifestă o identică exagerare, cu pretenţii excesiv de rigoriste. Fără a fi prea maliţioşi… trebuie să-i suspectăm pe cei cu astfel de atitudini, ei nefiind în realitate aşa cum vor să pară că ar fi.
Simulantul narcisist. Mai simplu vorbind, acesta este un autentic îndrăgostit… de el însuşi, întrucât are despre el – şi acţiunile lui – cea mai bună părere. În lume nu sunt puţini aceştia. Nu e vorba despre autoevaluarea moderat-optimistă, a fiecăruia despre el, care e firească şi naturală, recomandabilă chiar, ci e vorba de cei ce nu concep că ar putea fi altfel decât desăvârşiţi, motiv pentru care se simt „încântaţi” de ei înşişi. Grav este însă momentul critic când – pe această bază – ei devin… suficienţi lor înşile, nu mai au nevoie de alţii şi-şi reduc comunicarea cu alţii, alienându-se progresiv… în interiorul lor şi numai pentru ei. Teologic, ei cred că fac bine ce fac şi cad în păcatul trufiei, prin minimalizarea tuturor celor din jurul lor. Tot teologic vorbind, acest tip nefericit este antipodul smereniei, el sfidându-i pe toţi cei care nu pot să se ridice la „nivelul” lui. Este imaginativ, autoritar şi intolerant. Când o asemenea mască urcă pe anumite „trepte” ale ecleziarhiei (!),… devine o adevărată sursă de discreditare a tagmei – din punctul de vedere al „păstorilor” – şi o sursă de sminteală, din punctul de vedere al „turmei”.
Simulantul formalist-ostil. Această mască o poartă refuznicul, ostil la tot ce impune coexistenţa individului cu lumea, în societate, în profesie, în familie, în biserica de care aparţine. Negativismul este opţiunea centrală a unei asemenea persoane. Este un negativism pasiv, taciturn, fără exteriorizări faptice sau logoreice; refuză şi tace. Dacă, în general, refuzul îl priveşte doar pe el, în cadrul religios de care aparţine el devine un denigrator, fiindcă denigrare/ negare este refuzul de a accepta normele canonice şi cultice ale unei credinţe religioase. Prin tăcere şi aparentă pasivitate, el îşi maschează îndoiala şi chiar negarea făţişă a tot ce refuză să accepte sub formă de activitate.
Simulantul aparent neutru. Asemenea categorie de oameni practică abstinenţa opţională, echidistanţa şi – inevitabil – izolarea. Critică – tacit – totul, este nemulţumit, contestatar, dar concomitent este incapabil să clădească ceva pe grămada demolărilor sale criticiste. Vrea să pară puternic, dar este slab şi vulnerabil prin izolare. Pentru viaţa religioasă un astfel de individ este o sursă de contaminare cu egoism şi „micime” sufletească. Incapacitatea de a dialoga, de a trăi împreună cultic, şi de a dezbate – tot împreună – dogmele şi alte aspecte ale credinţei, îl aruncă repede „la mal”. În religie-creştinism sau oricare alta – părtăşia (coinomia) este legea de bază a existenţei religiei. Însăşi pustnicia – cu toată izolarea ei fizică – nu se poate lipsi de părtăşia în duh, cu alţi comunitari de credinţă.
Simulantul paranoid-persecutant. Dorind intens să-şi ascundă inferioritatea, pe care este convins că o poartă, acest tip de mască este mereu agresiv şi ostil la tot ce reprezintă normă, reglementare etc. Afirmă că nu se teme de nimic şi că nimeni nu are ce să-i facă… punitiv. Recurge la intimidarea celor din ambient şi este fericit când stârneşte teamă în jur. În comunitatea religioasă este un terorist, un agitator cu efecte negative. Se crede neînţeles, persecutat de cei din jur, motiv pentru care purcede la persecutarea anticipativă a celor bănuiţi că l-ar persecuta, transformându-i pe aceştia în victimele bănuielilor sale… izvorâte din conştiinţa inferiorităţii sale.
Simulantul disimulant. Nu este altceva decât tot masca unui dependent de un altul, dotat însă cu un „instinct” speculativ pe baza căruia stoarce de la „tutorele” său ceea ce doreşte şi nu poate obţine altfel. Mimează perfect loialitatea, consecvenţa şi nevinovăţia, pentru a nu descoperi scopul adevărat al „corectitudinii” sale. În sfera vieţii religioase este entuziast şi pare dăruit cu totul activităţilor specifice, deşi în fond scopul este… doar să iasă în evidenţă şi să primească elogii. În absenţa privirilor colectivului, aruncă masca şi nu mai este ceea ce pare.
Epuizând cele şapte tipuri de măşti – mai înainte descrise – voi mai spune doar câteva vorbe cu intenţia de a încheia. Personalitatea este o povară grea pe care o porţi adesea cu mari eforturi. Nu este deloc uşor să pari exact ceea ce eşti şi nici să fii exact ceea ce pari. Atât este de greu să realizezi aşa ceva, încât lumea rămâne extaziată când constată că nu eşti decât ceea ce pari… nu este… un joc de cuvinte căutat, ci o tragică realitate care exprimă măsura în care ne-am obişnuit cu măştile de pe chipurile noastre… cele adevărate. Este drept că rareori se întâmplă să ne trebuiască să părem altceva decât ceea ce suntem. Dar nu acesta este normalul. Noi am transformat, de o lungă bucată de vreme, excepţia în regulă şi cu asta păcătuim mult. Personalitatea pentru om este ceva similar cu parfumul pentru o floare… o caracteristică greu definibilă, dar fermecătoare şi de neînlocuit. Poate că totuşi masca nu este o prea mare tragedie pentru existenţa şi fiinţa umană. Suntem cu toţii doar ceea ce suntem… atât prin limitele noastre, cât şi prin puterile noastre; atât prin ceea ce ne lipseşte, cât şi prin ceea ce ne prisoseşte. A avea ceva nu e cine ştie ce câştig, după cum a nu avea altceva nu înseamnă o pierdere ireparabilă. Un eu hipertrofiat, exhibat ostentativ şi îndelung, poate provoca… frângerea fiinţei purtătoare a acelui eu, precum un copac plin de rod se frânge uneori sub povara rodului. În asemenea situaţii se mai întâmplă câteodată să căutăm cu încăpăţânare un anumit eu, vreme în care… îl neglijăm, sau îl ignorăm, pe al nostru care deja există. Să fii pertinent şi îndrăzneţ – când ai un trecut pe care l-ai putea compromite – este cel mai semnificativ act pentru o autentică personalitate. Inevitabilitatea propriului destin caracterial se exprimă perfect prin aspiraţia către care tindem mereu… aceea de a deveni ce suntem deja. Greşim dacă ne irosim excesiv în căutarea personalităţii, în realizări de excepţie; adevărata personalitate se află în perspectiva vieţii curente, banale, spontane. După hegel, personalitatea adevărată se află în universalitatea aspiraţiilor şi acţiunilor noastre. Ar fi bine să înţelegem profunzimea simbolică a faptului că te poţi găsi/ afla în orice semen din preajmă, dar nu te poţi re-găsi decât în tine; ori, dacă suntem în posesia unei atât de importante bogăţii, de ce s-o ascundem înapoia unei măşti? De ce nu ne mulţumim cu noi, aşa cum am fost creaţi, dar şi cum ne-am modelat în viaţă şi prin viaţă? O situaţie foarte gravă se extinde azi în lume, alterând moralitatea generală, anume nevoia de a părea altceva decât ceea ce suntem. Să fi avut dreptate Talleyrand – cu peste un secol şi jumătate în urmă – când pretindea că Dumnezeu a lăsat omului graiul pentru a-şi ascunde gândurile, nu pentru a şi le exprima? Ar fi rău pentru omenire dacă ar fi să aibă dreptate Talleyrand. Eu sunt eu plus împrejurările în care trăiesc, ne învaţă o ecuaţie a vieţii, dar în acest calcul nu se include neapărat şi… perfidia, minciuna şi compromisul dezonorant. Eşti senin doar când îţi înţelegi personalitatea şi o accepţi fără false suferinţe. Mulţi vor să fie (adică să pară) altfel, de teama unei prost înţelese mediocrităţi versus o nejustificată aspiraţie către celebritate. Mediocritatea nu devine cusur şi nici umilire decât pentru omul care caută să fugă de ea, care vrea să se deosebească în mod extravagant de ceilalţi… şi nu poate. Mediocrul care rămâne aşa cum este şi îşi vede harnic şi cinstit de treaba lui – modestă, dar utilă – este un om onorabil şi vrednic de stimă, fiindcă îşi cunoaşte şi îşi acceptă limitele aspiraţiilor. Din nefericire, cei ce au compromis şi au ridiculizat mediocritatea – dar şi pe ei înşişi – sunt „mediocrii rataţi”, eşuaţi în aspiraţia lor sterilă de a fi ceea ce nu pot; fiindcă media-performanţă, căreia îi zicem mediocritate, nu conţine nimic dezonorant, ea fiind caracteristică unei imense majorităţi a trăitorilor unei colectivităţi umane.
Nu pledez pentru mediocritate şi nici nu tai aripile celor ce visează – şi visează! – celebritatea; fac doar un biet apel la autocunoaştere realistă. Să fim mereu convinşi că mascatul, simulantul este plin de… gol. Când vom fi conştienţi de acest adevăr, sigur că ne va fi mult mai bine. Să nu uităm niciodată că nimeni nu e atât de unic şi incomparabil, încât să nu semene cu specia, cu genul şi cu societatea din care face parte integrantă. Şi atunci… cui prodest ascunderea îndărătul unei măşti?

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share