Spații culturale nr. 58 (3)

Virgil DIACONU

AURUL ȘI CENUȘA UNEI ZILE OBIȘNUITE

Te mai foiești prin cearșafuri de câteva ori, încerci să adormi din nou, însă nu reușești. Și, deși e încă întuneric, te ridici. Ceasul cel mare din bucătărie arată 5 și 10 minute. Te speli și te îmbraci.
Alegi din dosar manuscrisele pe care le ai de corectat: câteva poeme abia scrise și eseurile despre poezie. I-ai redescoperit pe formaliștii ruși și ai scris despre Jirmunski și Tînianov. Trebuie să recitești și pamfletul Lista Poeților Oficiali de Azi, scris în anul 2011.

Poezia zilei…
Începi să corectezi și te uimește faptul că la corectura trecută ți-au scăpat atâtea lucruri… Lucrezi până la 8. Faci câțiva pași ca să te dezmorțești și încălzești ceaiul. Scoți tava de bunătăți de regim din frigider și iei micul dejun. Apoi, pastilele pentru inimă. Dai de mâncare, pe pervazul ferestrei de la bucătărie, perechii de guguștiuci care face de strajă în fiecare zi în copacul din dreptul ferestrei. Și țigăncilor de vrăbii, care se ceartă toată ziua.
Tocmai atunci dă buzna prințesa, cu ochii lipiți de somn și cu sticla de apă minerală, din care bea toată ziua, în brațe. În loc de bună dimineața spune câteva versuri în genul:
Ce-om avea noi de mâncare
În această zi cu soare?
Și tăticul ce mai vrea?
Mai bine-ar bea o cafea
Și-ar mai scrie-o poezea
Pentru clasa muncitoare,
Cu avânt și cu ardoare!

De când cu citirea, în casă, a poeziei în vers clasic a amicului meu, ea a început să facă rime și să îndulcească astfel diminețile. Și așa începe o nouă zi în doi.

Proiecte literare…
Deschid calculatorul și scot corectura la eseul Procedee de construcție semantică în poezie. Vreau să prezint procedeele de construcție semantică împreună cu formele de vers. De fapt, ambele forme de structurare ale limbajului, cea ideatică și cea melodică, funcționează în poezie „la pachet”. Firește, nu voi cuprinde toate procedeele, însă ideea merită să fie totuși configurată, pentru că ea pune în evidență câteva modalități practice de scriere a poeziei. Pentru că poezia nu este numai har și inspirație, ci și aplicarea unor tehnici care îi sunt proprii și care pot fi însușite.
Eseurile la care lucrez vor face substanța unei cărți – Arta poeziei moderne. Carte care ar fi să fie în câteva volume, câte îmi va îngădui sănătatea. Când voi citi însă cele aproape 200 de cărți de critică, poetică, de teoria literaturii, pe care mi-am propus să le comentez? Și când voi relua Canonul poetic, la care mai am puține corecturi de făcut?

Nicolae este bolnav în spital
Îmi scrie pe e-mail doamna R., care a vorbit la telefon cu prietenul nostru, Nicolae, internat cu probleme la inimă în Spitalul Județean. A speriat-o ce i-a spus. Parcă și-ar fi luat la revedere de tot… S-ar fi dus la el, însă îi este teamă să iasă din casă, din pricina sănătății șubrede. Va trebui să mai trec pe la spital…
Sună telefonul mobil. Vorbesc cu Nicolae. Este tot în spital și, după glas, îmi dau seama că nu se simte deloc bine. Îl încurajez și promit că îi fac o vizită. Mă și gândesc ce să-i duc. O plasă de portocale, câteva Cafenele literare, ultimele două cărți publicate. Închid calculatorul și plec.
Îl caut în salonul 1. Este la fel de slăbit, ca și în dățile trecute. Vorbește greu. Prin două tuburi transparente, un aparat medical îi pompează, în vena de la gât, un lichid. Glucoză? Îmi spune că e un alt ser, dar nu înțeleg cum se numește. Nicolae a făcut o operație la inimă acum vreo 10 ani. De vreun an boala s-a agravat. Ai lui îi aduc mâncare de legume fără sare. Băiatul său vine în fiecare zi. Mă întreabă ce fac eu. „Știi ce fac: lucrez mai tot timpul la cartea de estetică a poeziei și la revistă”. Constat că prietenul nostru din tinerețe, Sibi, nu a trecut pe aici, deși stă la doi pași de spital. Sunt microbi, îmi spune Nicolae, iar eu nu știu dacă asta este scuza lui Nicolae sau a lui Sibi. Vine sora și îi așază mai bine tuburile. Mai schimbăm câteva cuvinte. Îi urez sănătate și plec.

Poetul Vieru, dat afară din Uniunea Scriitorilor de către Manolescu
Pe drumul până la autobuz mă sună Vieru. Manolescu l-a dat afară din Uniunea Scriitorilor și l-a pus să plătească procesul. O sumă enormă. De peste doi ani se judecă în legătură cu această „datorie”. Adică, și dat afară, și datornic! În replică, îi cere Uniunii să-și dovedească legitimitatea juridică. Curios este că Vieru aduce probe că Uniunea nu este înființată conform legilor actuale și că vechile ei acte de constituire sunt expirate. Obține de la Judecătoria Sectorului 2 București o procură care afirmă negru pe alb că Manolescu nu este președintele legal al Uniunii. Firește că nu-l crede nimeni, însă el a publicat procura în Cotidianul. Iar aceasta este un act legal! Poetul nu are niciun serviciu și totuși plătește avocați destul de scumpi. De unde? Vine autobuzul și închid telefonul.

Planuri…
Imaginea lui Nicolae îmi rămâne în minte: stă în capul oaselor, rezemat pe o pernă mare, cu tuburile de plastic înfipte în vena de la gât. Respiră greu.
Acasă, doamna mea aprinde o lumânare pentru el. De fapt, încă o lumânare, la cele dinainte. Mă rog pentru sănătatea lui Nicolae și de câte ori trec pe lângă biserică îi pomenesc numele. Am planificat cu prietenul Marian să-i facem o vizită la spital, în zilele următoare, când va fi el mai liber.

Stoiciu, poetul cameleon
Răsfoiesc revistele luate ieri de la poștă. Poetul optzecist L.I. Stoiciu a lansat volumul III din Opera poetică, editat de Editura Cartea Românească. Un poet care trebuie să fie de top, de vreme ce editura îi publică gratuit Opera poetică. Bineînțeles că optzecistul Stoiciu este „de top”! Vorba poetului: „de la Revoluție încoace, optzeciștii au dominat și domină «topurile». Ce e așa mare filozofie?” (Cafeneaua literară, nr. 6, 2017). Adică în topurile întocmite de optzeciști, poeții optzeciști ocupă primele locuri. Ce e așa mare filozofie? Când topurile erau făcute de șaizeciști, în fruntea topurilor erau poeții șaizeciști. Iar peste cel mult 20 de ani, când ele vor fi făcute de douămiiști, poeții douămiiști vor fi în fruntea noilor topuri. Ce e așa mare filozofie? Literatura noastră este o literatură de topuri paralele. Este o literatură de generații și literaturi paralele…
În fine, la evenimentul de lansare a cărții lui Stoiciu de la Târgul de carte Gaudeamus, poetul optzecist declara: „în anul 2019 mă voi retrage definitiv din Viața literară”. Să renunțe Stoiciu la gloria literară, la cărți, lansări și premii literare, la banii de la reviste și de la Uniune, tocmai acum când și-a pregătit atât de atent premiile viitoare cu declarații de tipul:
„USR ar trebui să-i mulțumească, de fapt, lui Nicolae Manolescu, că e de acord să rămână în fruntea ei, nicidecum să-l conteste. Eu l-aș vota președinte până la moarte.”
Acum câteva săptămâni, tot Stoiciu lăuda într-o revistă moralitatea conducerii Uniunii Scriitorilor, deși cu patru ani în urmă el acuza aceeași conducere a Uniunii de comportamente mafiote și de decizii luate împotriva scriitorilor, vorbind chiar și despre „clanul” care conduce Uniunea.
După cum se vede, Stoiciu trece de la funcția de procuror al sistemului la aceea de avocat al lui. De ce? Probabil pentru că între timp poetul a primit din partea Uniunii o indemnizație „de merit” de 2.700 lei lunar și Premiul Tudor Arghezi pentru Poezie, înmânat chiar de N. Manolescu. Și a mai primit dreptul de a publica oricând în România literară, revistă care cu câțiva ani mai înainte, când el hărțuia conducerea Uniunii, îl beștelea și denigra în tot felul.
Acum sunt însă prieteni. El și revista, el și Manolescu. Dragoste mare, declarată de poet în mai multe articole din presa liberă. Dragoste sinceră! Să știe toată lumea că el își cere iertare.
Dacă cineva ar vrea să facă portretul scriitorului cameleon, Stoiciu ar fi cel mai bun exemplu. Nu singurul, însă cel mai dezonorant. Acum poetul a fost din nou nominalizat pentru Premiul de Poezie Eminescu de la Botoșani. A opta sau a noua nominalizare. După atâtea dovezi de fidelitate, ar fi cazul să i se ofere și acest premiu. Iar dacă nu acum, la anul. Până atunci, Stoiciu va face noi declarații în presă despre moralitatea și excelența literară a binefăcătorilor săi. Deci își va pregăti terenul.

Regele Mihai
După prânz mă apuc mai serios de lucru. Primesc de la doamna R., pe email, un microeseu despre Regele Mihai. Eu, care am fost să salut trenul regal care a trecut prin Pitești, nu am scris. Am văzut însă toate filmele ce i s-au dedicat, înmormântarea ceasornic și plină de binemeritatul fast, am ascultat opiniile celor intervievați, cu toate extraordinare, despre rege. Un personaj exemplar. Sper că s-a mai spulberat propaganda comunistă cum că ar fi plecat cu un vagon de aur… După ce l-au obligat să plece din țară, comuniștii i-ar mai fi dat, așadar, și un vagon de aur… Aceasta era una dintre tacticile menite să compromită familia regală. Doar-doar de se va uita că România modernă a fost făurită de regi. Că se va uita că Războiul de Independență a fost purtat sub aripa lui Carol I și că acest război a însemnat enorm, de vreme ce ne-a eliberat de sub ocupația otomană. Doar-doar se va uita că Banca României, căile ferate, drumurile, Pompierii, podurile, reforma învățământului, dispensarele rurale, moneda proprie (leul), reformarea și organizarea Armatei Române, înființarea Jandarmeriei Române, au fost făcute de regi! Aceste lucruri, se cam uită, desigur. Ce sens are să-i recunoaștem pe cei care ne-au adus, economic, social și politic în Europa, de vreme ce o bună parte din ei nu mai sunt?

Servicii critice reciproce și ierarhia literară
Mai citesc o cronică a unui proaspăt, dar nu foarte tânăr critic, la cartea unui prozator. Este cam a șasea cronică scrisă de el la cărțile prozatorului, după ce prozatorul a scris și el patru cronici despre cărțile criticului… Și unele, și altele sunt laudative peste poate. Criticul găsește că prozatorul este un mare romancier, iar prozatorul, că ceva mai tânărul cronicar este un critic de viitor…
Aceste cazuri de „servicii reciproce” sunt destul de dese, iar ele vor să facă ierarhia literară a acestei clipe. Nu mai spun că, privind ansamblul literar contemporan, nouă din zece cronici scrise prin revistele literare la volumele de proză și de poezie contemporane susţin că volumele „cronicizate” sunt cu toate „semnificative”, „importante pentru literatura română”, „de o mare valoare”, „exemplare” etc. După aceste cronici, ai avea motive să spui că literatura română este compusă numai din scriitori de valoare și că ea face de râs literatura europeană…
În același timp, observ că de cele mai multe ori criticii generațiilor tinere scriu doar despre scriitorii tineri, iar criticii generațiilor mature preferă scriitorii maturi, deși criticii maturi îi mai iau în calcul și pe literații tineri. Oricum, destul de rar se evaluează și laudă producția din grădina literară generaționistă vecină. În acest chip, literaturile generaționiste ating apogeul în mod paralel… Un apogeu literar paralel…
– Lasă-i în pace! Nu mai scrie împotriva descurcăreților literari, nu mai da tu pe față cum a fraudat Bârfilă Concursul de poezie de la Neptun, iar frauda divulgată de colegii lui a fost aplaudată și premiată de juriu! Maica Domnului vrea să fii bun și să te faci bine la inimă, îmi spune prințesa. Eu mă rog pentru tine, iar tu te cerți cu lumea… Și, ca să calmeze spiritele, scoate din dulap sticluța cu mir și îl unge pe păcătos în creștetul capului. Iar seara închină perna unde doarme justițiarul… Și iar miros a credință… Și mă rog Domnului să mă facă sănătos și să îmi potolească spiritul critic. Să mi-l potolească, deși de fiecare dată îmi spun că nici Domnul nu i-a răbdat pe precupeții și sforarii din Templu și le-a răsturnat tarabele cu minciuni.

Cei plecați și cei rămași…
Peste trei zile aveam să aflu că Nicolae nu mai este… Vizita pe care o programasem cu Marian rămâne suspendată în aer. Încă un prieten care se adaugă la cei trei pierduți înainte: Constantin, omul care visa să ajungă regizor de film, pictorul Gheorghe, patronul culorilor, Spanache, făuritorul de corăbii. Și acum, Nicolae.
Cât despre prietenii pe care îi mai am, aceștia fie s-au retras în scoica familiei, de unde ies rar și cu bilet de voie, fie că au luat-o razna din pricina unei imaginații prea bogate cu privire la excelența propriei persoane, fie că au intrat în depresie. De fapt, nici nu mai reușim să ne vedem decât de câteva ori pe an. Suntem ocupați, vai!, cu fel de fel de lucruri, care de care mai importante.
Unde sunt întâlnirile și chefurile de altădată? Discuțiile aprinse despre filmele și cărțile citite, despre pictură sau politică? Despre visurile pe care le avem? Ne înstrăinăm, visul este abandonat sau merge-n baston. Îmi amintesc poemul scris de către Costin Lupu în 1981, la mine acasă, când l-am lăsat singur cu sticla de vin, pentru că trebuia să merg la serviciu. La întoarcere mi-a dăruit cel mai frumos și original poem despre prietenie. Firește, poemul a apărut în aceeași lună în revista literară samizdat RA, „tipărită” de mine la maşina de scris. Iată-l:

La părăsirea lui V.D.

Noi, prietene, ţinem de sattva.
Harta iubirii este încă vânjoasă,
presupune că salutul tău este o centură de apă,
presupun că poziţia mea de drepţi este albastră…

Nu avem ierarhii pentru cocoaşele noastre.
Numai aparate roşcate ne reproduc:
uită-te literă cu literă la cuvânt
sau, meditativ, numără iubită cu iubită
iubirea.

Îţi aduc un sac cu păsări şi mă întorc –
rămâi să lucrezi cu Spinoza,
dar te va imuniza divinul!

Tu ştii că ai să plângi într-o noapte un substantiv:
Costin Lupul…
Eu ştiu că am să-ţi mâhnesc personajele.

Împreună rămânem cuminţi și reflectăm
cum s-a pus pe capul nostru preţ iluzia…

Omul străzii…
Spre seară îmi fac plimbarea prin cartier. Mă întâlnesc cu omul străzii, poreclit Michael, care este la post în stația de autobuz. El este unul dintre cei fără adăpost. Nu mai zicem fără casă, ci fără adăpost. Cei doi saci cu plapuma și salteaua pentru somnul de noapte se sprijină de una dintre băncile stației. Pe la 10 seara își întinde patul pe scările de la ușa unui magazin din apropierea stației. Dimineața își face iar bagajele și revine în stație. Nu se găsește pentru el nici cel puțin o magazie în care să doarmă peste noapte. Dacă i-aș spune despre el preotului celui tânăr, ar ține să mă convingă că celor nevoiași nu trebuie să le dai peștele, ci undița cu care să-l prindă… Pilda aceasta se potrivește uneori ca nuca-n perete. Pentru că nu îi poți cere ologului să alerge…
Michael trăiește din mila trecătorilor. E slab la minte, dar e liniștit și vorbește puțin. Îl văd îmbrăcat „bine”. De fapt, îl îmbracă patronii de la second-hand-urile din cartier. Unul dintre ei l-a chemat în magazinul său, l-a pus să se descalțe și l-a spălat pe picioare. L-a spălat pe picioare chiar el! La una dintre tălpi Michael are o umflătură. Șchioapătă, dar nu vrea să meargă la spital. Mă gândesc la patronul care l-a spălat pe picioare. Ce suflet trebuie să aibă! Ce suflet, le-aș spune amicilor mei care coboară din mașini de lux sau care își îngrașă lunar conturile! Și care nu scot un leu din buzunar pentru săraci.
Acum câteva zile am primit de la un prieten al meu trei coșuri cu bunătăți de la tăierea porcului și cozonaci. Numai bine ca să îi fac și eu un pachet lui Michael. Și Elvirei, care la 75 de ani are grijă, dintr-o amărâtă de pensie, de sora ei de 82 de ani și de nepoata cu sindrom Down. Ba mai pot face și o sacoșă mare cu bunătăți pentru un amic mai tânăr, care își întreține de mai mulți ani fratele bolnav la pat. Stau într-o garsonieră închiriată. Ce sărbători bogate au unii dintre noi!

Ierarhii strâmbe
Îl las pe Michael și mă întorc acasă. Intru pe facebook și descopăr un dialog inițiat de mai tânărul critic Bogdan Crețu. Iată ce spune el:
„Anunț important pentru țară: m-am hotărât să revin la cronica literară. Simt o derută în viața literară: se fac ierarhii strâmbe, critica de întâmpinare a devenit, acolo unde e mai vizibilă, o afacere de grup, se dau premii anapoda, se execută scriitori foarte buni doar pentru că sunt de cealaltă parte a baricadei și se ridică statui de lut poleite cu aur pentru scriitorii de la vârful sistemului. Noi ne-am retras pe facebook, chibițăm inteligent, iar în spațiul public se conturează imagini false. Sigur că nu pot îndrepta eu toate astea, dar aș vrea ca gestul meu să fie o provocare pentru colegii care au făcut onest meseria asta și au renunțat. Trebuie să revenim în arenă, dragi prieteni! De azi, am să public la fiecare două săptămâni (pentru început, ca re-acomodare) în Observator cultural. Mulțumiri pentru acceptarea promptă!”
O asemenea nevoie de îndreptare a lucrurilor nu ai s-o găsești la generațiile mature, să spunem la optzeciști, generație care, fiind la putere, deja „a îndreptat” lucrurile, deci ierarhia făcută de șaizeciști. Așa încât ierarhia făcută acum de optzeciști îi are în frunte chiar pe optzeciști… Ce e așa mare filozofie?, vorba lui Stoiciu.
Ce va fi peste 20 de ani? Atunci optzeciștii nu vor mai fi, iar douămiiștii de azi vor deține ei puterea și, în consecință, vor lichida ierarhia făcută de optzeciști, instalându-se ei în vârful bucatelor. Ce e așa mare filozofie? Și vor trebui să țină piept noilor generații, care îi vor contesta și își vor face și ele ierarhiile proprii… Va exista în acest transfer de putere dorința reală de a lichida afacerile de grup literar, deci generaționiste, și de a întocmi ierarhii corecte, deci ierarhii întemeiate pe meritele valorice ale operelor, în mod strict, iar nu pe apartenența generaționistă, așa cum se pare că sugerează Bogdan? Mai nu cred!, vorba Eminescului.

Oare cine este împăratul sau ostașul?…
Nicolae a fost înmormântat în comuna natală. De la casa lui am mers, în urma sicriului, la biserică, iar de acolo, la cimitir. A fost înmormântat într-o groapă cu pereți betonați. Viața lui a rămas în urmă, în zilele pe care le-a trăit împreună cu familia și prietenii lui.
Poate că fiecare moarte ar trebui privită ca propria moarte… Viața noastră va rămâne și ea în urmă, în zilele pe care le-am trăit împreună cu familia și prietenii noștri. O vreme. Apoi va dispărea și din memoria noastră, din această casă provizorie. Adică, până și amintirea va fi pulbere.
În biserică, preotul a citit un pasaj pe care cred că l-am descoperit, cu mulți ani în urmă, în Biblie sau în cine știe ce altă scriere religioasă. Îl caut pe Net și aflu că pasajul cu pricina este alcătuit de Sfântul Ioan Damaschinul și că nu are un nume. Pe mine m-a cucerit prin caracterul său poetic, iar asta mă face să îl pun în pagină ca pe un poem, deci să îl „rup” în versuri. Dar iată poemul:
Adusu-mi-am aminte de proorocul ce zice:
eu sunt pământ și țărână;
și iarăși m-am uitat în morminte
și am văzut oase goale și am zis:
oare cine este împăratul sau ostașul,
săracul sau bogatul, dreptul sau păcătosul?
Ci odihnește Doamne cu drepții pe robul Tău!

Nicolae a fost înmormântat într-o groapă cu pereți betonați.

Scrisori de dragoste
S-a făcut opt seara, și usturimea pe care o simt la ochi îmi spune că trebuie să închid calculatorul. Mai arunc o privire pe e-mail-urile primite și descopăr un mesaj de la poetul ieșean cu care m-am împrietenit acum vreo 15 ani la un eveniment literar. Îmi trimite două scrisori de dragoste descoperite pe Net, sugerându-mi că pot fi publicate. Le redau aici pentru frumusețea lor.

Scrisoarea ei…
Povestea acelor ani nu este simplă. Am să ți-o spun așa cum am trăit-o eu. Tu poate ai avut o altă percepție.
Eram studentă atunci, neștiutoare, răsfățată… Mi-ai plăcut mult…, mai ales mâinile tale! Și erai atât de… „poet”! Mi-ai plăcut atât de mult, încât m-am ridicat și am plecat! Ai venit după mine și… n-am mai fost inocentă! M-ai învățat să iubesc pasional, carnal, fără reticențe. N-am regretat niciodată! Orice femeie și-ar dori un astfel de început.
Aș fi vrut totuși să mă ocrotești mai mult, să stai mai mult cu mine, dar și tu erai tânăr, aveai problemele tale, poezia ta, viața ta.
Întreruperea de sarcină am făcut-o rudimentar, pe viu, într-o cameră întunecată și mucegăită, din alt oraș. M-ai căutat, dar aproape îmi pierdusem mințile de atâta ură! Și uite așa m-am tot prăvălit… Ai încercat să mă ajuți de câteva ori, dar nu te mai ascultam.
Am terminat facultatea, am plecat din oraș, am lăsat în urmă absolut totul.
P.S. Poate poveștile celorlalte femei din viața ta sunt mai savuroase, dar eu doar atât am putut.
P.P.S. E rândul tău să-mi spui pe scurt povestea acelor ani!

Scrisoarea lui…
Pentru mine povestea a fost altfel, pentru că nu am știut nimic despre suferința ta. O suferință pe viu, într-o cameră întunecată și mucegăită. Îmi explic, acum, de ce tăcerea ta s-a prelungit atât de mult. Zeci de ani! Eu știu doar că ai dispărut brusc și fără explicație. Deși explicațiile, aflu acum, existau. Din tine mi-au rămas doar imagini: gesturile, mâinile subțiri, culoarea ochilor, „sfintele picioare”, după cum spuneam atunci. Te-am iubit cu de-amănuntul, adică centimetru cu centimetru. Pentru mine povestea a avut, așadar, numai flacără. Și multă grație.

– Hai la masă, măria ta! E opt și douăzeci de minute. Închidem calculatorul și trecem la „programul de seară”. Mai „literaturizăm” și mâine.
La masă, mă întreabă ce am făcut azi. Am corectat câteva eseuri și am scris ceva nou… Ceva care seamănă cu un jurnal, deși jurnalul nu m-a pasionat niciodată, din spaima că el poate cădea foarte ușor în derizoriu. Cel puțin așa s-a întâmplat cu jurnalele unor prieteni poeți, pe care le-am citit căutând cu lupa un fapt sau un comentariu semnificativ, o fărâmă de suflet sau de poezie. Alții pretind că scriu romane, iar ei fac, de fapt, jurnal. Firește, viața noastră poate să fie banală, însă un jurnal banal este o crimă literară. În ceea ce mă privește, eu am vrut să prezint o zi din viața unui om care scrie… Și sper că nu mi-am omorât, literar, textul. Chiar așa: cum este ziua unui om care scrie, deci a unui scriitor? Dacă nu știi, și firește că nu știi totul, poți să citești „jurnalul” când va fi gata.
– Ha-ha, precis că nu știu cum este o zi din viața unui scriitor care stă aproape toată ziua acasă și scrie tot timpul!… Și acum îți voi spune și eu ceva. Îți voi povesti visul pe care l-am avut spre dimineață.

Îngerul cu o singură aripă…
– Visam că dorm și la un moment dat am simțit că ceva îmi încălzește fața. Când am deschis ochii în vis am văzut că pe pernă este o aripă albă, strălucitoare. În fața mea, bătând aerul cu o singură aripă, era un înger cât o palmă, mare, de bărbat. Îngerul, care avea doar o aripă, era de fapt o îngeriță. Chicotea tot timpul, de parcă ar fi vrut să se joace cu mine.
Nici eu, nici îngerița nu am spus nimic. Atunci, ea mi-a întins un coș în care erau mai multe oglinzi mici, ca acelea de poșetă, și mi-a spus, fără să rostească vreun cuvânt, să aleg una dintre ele. Pe capacul fiecărei oglinzi erau desenate niște simboluri și scrise niște nume: numele meu, al mamei, al fraților și surorii mele. Dar și alte nume. Pe una dintre ele era semnul $, al dolarului, iar pe alta, o cruce roșie și inițialele numelui tău. Știam că aceea este oglinda sănătății tale. Pusesem ochii pe o altă oglindă, însă în cele din urmă am ales, în gând, oglinda ta. Îngerița s-a apropiat de mine chicotind în continuare. Și-a pus aripa la loc și mi-a lăsat pe pernă două oglinzi: una cu numele tău, iar cealaltă, aceea pe care am vrut să o aleg prima dată. Atunci m-am trezit. Am stat o vreme, năucă, să mă dezmeticesc…
– Ce vis! Se pare că două îngerițe au grijă de mine… Știi că acum câțiva ani ai mai visat un înger la fel de mic? În urma acelui vis am scris poemul Iubita mea poartă în palma stângă un înger. Un înger cât o lumânare aprinsă… Dacă află preotul Gabriel despre vis, precis va spune că acest înger nu e de la Domnul, ci de la cel căzut… Ce treabă poți avea tu cu îngerii? Sau cu îngerițele? Nu mai visa, o să te certe preotul! Vrei să te certe preotul că visezi îngeri și îngerițe strălucitoare?
– Cum să opresc visul? Eu nu cred că rugăciunile pe care le citesc în fiecare dimineață l-au supărat pe Domnul și că El l-a lăsat pe îngerul căzut să mă ispitească. Dar de ce trebuie ca acest înger să fie trimis neapărat de cineva? Poate că nu l-a trimis nimeni. Poate că el este doar îngerul din vis, pur și simplu. Îngerul care chicotește și îmi împlinește o dorință, dacă tot mi-a dăruit cele două oglinzi…


Magda Ursache și Virgil Diaconu la Premiile revistei „Cafeneaua literară”, 2016

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share