Spații culturale nr. 58 (2)

Festivalul național de poezie „Alecsandriada” ediția a doua, 2018

În perioada 23-26 mai au avut loc, la Bacău, Reuniunile „Alecsandriadei”, un festival de literatură aflat la a doua ediție și dedicat lui Vasile Alecsandri. Organizatorii – Prefectura județului Bacău în parteneriat cu filiala USR – au invitat scriitori de pe tot cuprinsul țării, dar și din Basarabia și Bucovina, în ideea realizării, ăn anul centenarului, o unire culturală a tuturor provinciilor românești. Au avut loc lansări de carte, conferințe (cea dedicată lui Vasile Alecsandri s-a desfășurat la Universitatea care-i poartă numele), un simpozion cu tema „Dramaturgia română încotro?”, recitaluri de poezie, depuneri de flori la statuia poetului, programe artistice, dar și un vernisaj al expoziției de artă naivă, la Galeriile „Alfa”, unde invitații s-au putut bucura de prezența încântătoare a lui Ion Măric.
Dureroasa problemă a casei Alecsandri, aflată în stare avansată de degradare, a fost un subiect pe care cei prezenți l-au dezbătut cu aceeași speranță și încredere (nu atât în promisiunile oficiale, cât în neobosita râvnă/ încăpățânare a profesorului universitar Ioan Dănilă de a salva clădirea-monument).

Festivitatea de premiere a avut loc pe 25 mai 2018 la Teatrul Municipal „George Bacovia” și a fost moderată de Dumitru Brăneanu, noul președinte al filialei USR Bacău.
Concurs Alecsandriada
– Premii Poezie:
I. Andreea Chiriac- Suceava
II. Emilia Nedelcof- Iași
III. Daniel Sascău- Bacău
Premii dramaturgie:
I. Dana Zetu- Bacău- dramaturgie lirică
II. Mihai Zota- Bacău

Revistele literare au fost premiate pe zone istorice ale țării, cuprinzând toate provinciile românești, omagiu adus unionistului poet Vasile Alecsandri:
Actualitatea literară – Banat – Nicolae Siladi
Mărturii Culturale – Ardeal – Aurel Pop
Spații culturale – Muntenia – Valeria Manta Tăicuțu
Tecuciul literar-artistic – Moldova – Eleonora Stamate
Marile premii Alecsandriada 2018:
Dumitru Crudu- Chișinău- dramaturgie- susținere in laudatio Victoria Fonari – conferențiar universitar
Nicolae Dabija- Chișinău- poezie-
Ioan Holban- Iași- critică și istorie literară
Grigore Crigan- Cernăuți- menținerea culturii și limbii române – susținere în laudatio acad. Vasile Tărățeanu
Marele premiu Opera Omnia pentru întreaga activitate literară, culturală, didactică:
acad. MIRCEA MARTINBucurești
Președintele juriului, criticul literar ADRIAN DINU RACHIERU, a susținut prin discursuri analitice premiul Opera Omnia, dar și pe cel de critică literară și poezie.
Au fost premiate și liceele cu patronajul lui Vasile Alecsandri din Bacău, Galați și Chișinău.
Trofeele și diplomele au fost înmânate câștigătorilor de către vicepreședintele Consiliului Județean Silviu Ionel Pravăț.


Povești de călătorie

Doina CERNICA

Departe, la Ierihon

Când ne-am întâlnit la o manifestare culturală la Fălticeni și am felicitat-o pentru numirea fiului, arhim. Timotei Aioanei, în înalta răspundere de Reprezentant al Patriarhiei Române la Locurile Sfinte și Superior al Așezămintelor Românești de la Ierusalim, Iordan și Ierihon, dna Elena Aioanei din Rădășeni mi-a mulțumit cu bunăcuviință, apoi brusc, gândindu-se la singurul care i-a mai rămas din cei foarte dragi, lumina ochilor, a suspinat: „Atât de departe!” După ce-mi dorisem mult să ajung și eu acolo, atât de departe, întâi la Iași, când alergasem împreună cu prietena Lucia Pușcașu la minunata personală de tapiserie a Celei Neamțu, apoi în acel frământat an 2014, în toamna căruia, de Sf. Cuvioasă Parascheva, sora mai mică, artista plastică Dany Madlen Zărnescu, s-a stins din viață, iată-mă la o privire de Ierihon!
Înaintea acestei priviri fusese drumul prin deșert, printre înălțimi sculptate parcă într-un bloc nesfârșit de halva, până la scurtul popas, al cotei 0, nu doar pentru fotografie, ci și pentru o încercare de închipuire a oceanului planetar și a punctului așezat convențional la înălțimea mijlocie a apelor sale, acest nivel al mării la care ajunsesem în după-amiaza fierbinte, ca să-i aline arșița cu briza sa imaginară. Acolo, în pustietate, mintea îl acceptase mai ușor decât izbutea acum să asimileze gândul că pe colina dintre colini eram la marginea orașului respirând la cea mai joasă altitudine pe glob, la aproximativ 250 metri sub nivelul mării. Dar gândul adâncimii acestei fortărețe zidite între pereții munților Nebo și Centrali și bariera inexpugnabilă a Mării Moarte se micșora în fața celui al coborârii în timp, specialiștii fiind unanim de acord că Ierihon, cu mărturiile vieții organizate de acum zece mii de ani, este cel mai vechi oraș de pe pământ. Miracolul excepționalei longevități este legat nu numai de protecția lor, ci și de miraculosul Iordan, de darul apei sale, firește, toate, pe lângă, potențate, de necunoscutele umane. Oază verde între nisipuri incandescente, amintirea cetății biblice este dublată de faima fructelor fără egal ca dulceață și aromă, cu singurele sau între puținele lămâi și portocale care pot fi transformate în băutură răcoritoare fără să fie decojite, cea mai bună băutură răcoritoare după adausul potrivit de miere și mentă, cum o apreciem și noi la popasul „Temptation Gallery”, de unde, cu gândul la cei de acasă, ne încărcăm autocarul cu citrice, banane și curmale. Pe acestea din urmă, de când am venit în Israel, am avut prilejul să le cunoaștem în plantațiile lor de palmieri, cu ciorchinii închiși la înălțime în pungi mari, care vor fi recoltate abia după ce cântarul le va arăta greutatea coacerii.

Nu sunt singurele invitații pentru călători, automatele de cafea funcționează impecabil, dacă îți dorești o geantă sau un geamantan din piele de cămilă este imposibil să nu găsești aici ceea ce cauți, iar izvorul suvenirurilor cu apă, pământ și tămâie din Țara Sfântă, cu uleiurile Orientului care închid în alchimia lor răsfățurile olfactive ale nardului, mirtului, ambrei, iasomiei și trandafirului pare inepuizabil. Învăluite de mireasma fragedă a portocalelor ca de o aură nevăzută, priveliștile, dar și mâinile, carnetul de însemnări, aparatul foto schițează momentul de neuitat al cuprinderii simultane, începând cu ochii și desăvârșind cu mintea, a celui mai bătrân oraș din lume, a Muntelui Ispitirii – Carantania în care Iisus l-a înfrânt pe diavol și în care a ajunat patruzeci de zile și patruzeci de nopți înainte de a începe să propovăduiască Împărăția lui Dumnezeu, a atracțiilor Palatului Hisham, cu mozaicuri, gravuri, coloane rezistând din secolul al VIII-lea, și a Izvorului lui Elisei, a cărui apă devenită bună de băut prin grația divină aprovizionează astăzi Ierihonul și continuă să răsplătească setea așteptării pelerinilor.

Alegerea noastră – timpul în Țara Sfântă dictează alegeri, de aceea nu e de mirare că medicul sucevean Rodica Dranca, din neamul lui Octavian Goga, este împreună cu noi, aici, pentru a șasea oară – merge, cred previzibil, spre Așezământul Românesc din Ierihon. Al treilea din Așezămintele Românești de la Locurile Sfinte, la care, în răstimpuri diferite, au ajuns, prin înaltă ascultare, și Î.P.S. Pimen, Arhiepiscopul Sucevei și Rădăuților (cu precizarea, pentru cititorii cei mai apropiați ai revistei „Spații culturale”, că studiile sale medii s-au desfășurat parțial și la Râmnicu Sărat), și P.S. Timotei Prahoveanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Bucureștilor, din Rădășeni, cu un doctorat în Teologie și o carte dedicate acestora, cartea fiind apărută la Basilica, în 2014. Dacă de obicei realitatea contrapusă imaginației dezamăgește într-o oarecare măsură, de data aceasta întrece cu mult așteptările! În centrul nou, la jumătatea distanței dintre orașul de demult și Dudul lui Zaheu, cu biserica zveltă înconjurată de înaltele sale clădiri, Așezământul Românesc de la Ierihon este o apariție decupată din șiragul cetăților invincibile ale cărților de istorie a neamului și din rândul palatelor de basm ale cărților copilăriei. Alb-auriul său, albul marmurei, al zăpezilor pure, și auriul aurului și al soarelui blând, este o răsplată pentru osteneala pelerinului, ca întotdeauna frumusețea, iar limba română care răsună pretutindeni, în liturghia din biserica mare, în larma mulțimii ce tălăzuiește venind dinspre ea și urcând pe treptele sale, „De unde sunteți?”, „Din Cluj!”, „De la Iași!”, „De la Vâlcea!”, „Din Neamț!”, „De la București!”, „Din Muscel!”, precum și în salutul care ne înfrățește cu toți ceilalți, ”Hristos a înviat!” – „Adevărat a înviat!”, exprimă un sentiment de mândrie arareori trăit cu atâta intensitate și sinceritate: România de aici stă cu noblețe, dreaptă în fața lumii. Așa cum am vrea să fie și acasă! Capete descoperite, frunți sub broboadă, bărbați și femei se închină la icoane, la Maica Domnului se stă cel mai mult între lacrimi, suspine și tăceri, cu voci curate Viorel Hojbotă, dascăl la biserica din Mănăstirea Humorului, și Mihai Constantin Bichel, elev la Seminarul Teologic Liceal din Suceava, intonează o cântare de slavă și sunt urmați și susținuți de glasurile atât pioase, cât mai ales înflăcărate ale celorlalți.

Colind printre uriașele gavanoase de lut arămiu cu buganvilii de toate culorile, îmi las capul pe spate ca să ajung în creștet de chiparos, dar ceea ce caut este aproape, la îndemână: în elegantul hol al casei pelerinilor, două dintre tapiseriile celeste, țesute parcă în fir de lumină de marea artistă Cela Neamțu, laureata noastră cu Aurul Salonului Artiștilor Francezi, „Fereastră pentru Ierihon II – Ștefaniana” și „Fereastră pentru Ierihon III”, pentru care mersesem special la Iași, ca să le văd înainte de plecarea lor departe, în oaza din pustiul Iudeii, asemenea monahiilor care slujesc acolo, însuflețite de convingerea că Cel-de-Sus poate fi cinstit oriunde. Astă vară o întâlnisem pe Cela Neamțu printre păuni aievea, ea însăși venind ca din poveste, în Vama natală, acum o regăseam la Ierihon, lângă Născătoarea de Dumnezeu și Tricolor, îmbogățind cu splendoarea artei sale și vechea așezare din nordul sfintei noastre țări – cum o simți și după care tânjești când ești departe -, și noul așezământ românesc din nordul Țării Sfinte.
Când am descoperit în copilărie într-o carte cu filele îngălbenite de vreme istoria lui Zaheu, gândul s-a cățărat când în duzii școlii din Vama, când în cei din livada fratelui tatălui meu, după fructele negre, albe și roșii, întotdeauna mai bune, deși mai acrișoare, rupte direct de pe ramuri, decât adunate, dulci de tot, din iarba moale de la rădăcina lor. Eram atât de aproape de miracol! Ar fi fost de ajuns ca privirea, în loc să caute râvnitele fructe, să se îndrepte spre orizont! Dar poate că nu, nu atât dudele contau în această alegere, cât teama că aș fi putut ameți având revelația înălțimii, a depărtării de pământ și a apropierii de cer. E greu de descurcat la vârste târzii potecile întortocheate din imaginarul fabulos al copilăriei, oricum țin minte că nu m-a tulburat deloc descoperirea faptului că arborele biblic nu era chiar dud, ci o rudă a sa exotică, uriașă, cu poame de felul smochinelor. Slăbuț, scund, Zaheu ar fi putut să urce în oricare din duzii mei puternici fără să-i rupă crengile și îndeajuns de înalți cât din vârf să-l vadă pe Mântuitor, recognoscibil în mulțime, chiar și într-una care mișca linia orizontului asemenea mării.
Desprinzându-mă un moment de călătorii care treceau pragul Bisericii Ortodoxe Sfântul Proroc Elisei, am întârziat lângă cel mai faimos copac din Ierihon. Complet uscat se află parțial într-un soi de vitrină, greu de fotografiat din cauza strălucirii sticlei care îl apără de nevoia atingerii, aproape irepresibilă la pelerini. Alături un altul, viu, se oferă în schimb cu generozitate și ochilor, și degetelor noastre, dar dacă înfățișarea sa rămâne și pleacă din zeci de celulare, reținută de o neașteptată sfială, nicio palmă nu se așază pe trunchi. Mă grăbesc în biserică, și aici, ca și în aceea de la Așezământul Românesc, ca în toate bisericile la care ajungem, se înalță neodihnit rugăciuni, cu numele alor noștri, în viață sau adormiți, pomelnice fără număr sunt încredințate slujitorilor acestor locașuri și mii de lumânări, din câte 33 de fire de ceară, se aprind într-o jertfă milenară. În lumina lor de miere, mă întreb dacă nu cumva pelerinajul în Țara Sfântă este și un arbore al lui Zaheu, în care urcăm încercând, sperând să vedem cât mai departe.


Alexandru DUMITRU

NEMĂRGINIREA

Închid și deschid colivia memoriei,
vor intra și ieși pe rând din ea
toate întâmplările, unele intacte
altele aurite cu luciu de gânduri.

Neuitarea mea precum o pasăre
ciugulește semințe, poame transparente
apoi rănită la o vânătoare cu șoimi
ea, pasărea, piere-n anonimat.

Instinctiv fără vreun elogiu
unele aduceri aminte preacuvântă
și se acompaniază între ele.
Osuarul minții presimte nemărginirea
împrăștiind colivia.

Luna plină ochi

Muzeu de opal, gânditorule,
pentru idei ce se nasc și se sting
sub aripa clipelor
asemenea unor stele căzătoare
cu prelungiri de răsunet în univers.

Luna plină ochi divide aura minții,
nu se mai stinge
pactul între vocea și înțelesul
pe silabe șoptite.

Discipolii își beau absintul
la bodega din vis
ascultă muzică bizantină
urmărind noua-nzeire a lumii.

Se pare că astrele fac risipă de viață
cunună disperarea cu măreția,
lunecare spre hăul ce cutremură lumea.

Doamne, undele au zbaterea
unor mirări foșnitoare iar adevărul
e prada mitului.

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share