Spații culturale nr. 75 (14) – Râmnic, mon amour!

Cuvintele, nu lacrimile (cum crede un poet făcut, iar nu născut) pot umbla desculțe, conotația fiind, în primul rând, de sărăcie semantică. Uram „limbajul de lemn” pentru că însemna o aglomerare de banalități/ locuri comune/ adevăruri răsuflate, la îndemâna oricui avea corzile vocale intacte și se folosea de ele de la înălțimea (ori micimea) unui scaun. Sub formă de lozinci, aveau darul să provoace acea revoltă mocnită, sub care se ascundea posibila explozie: în intimitate, imediat, cât mai departe de urechi și guri trădătoare, dar, de cele mai multe ori, foarte târziu, când destinatarii mesajelor cu iz patriotard își pierduseră masiv din ceea ce-i diferenția de animalele bolnave ale domnului Breban: simțul critic, încrederea în solidaritatea demolatoare de proști cu tot cu sistemul lor păzit cu zel/ cu săbii de oțel și alte arme, mai mult sau mai puțin albe, precum și speranța.
Peltice, peticite, desculțe, cuvintele te făceau să urăști limbajul articulat și să-ți dorești să fii, vorba altui poet, mut ca o lebădă: și tu, și ei, acea aglomerare nebuloasă de gâturi groase, sugrumate de nodul cravatei – musai de mătase, din import pe filieră chinezo-rusă – și de gulerul alb al cămășii de naș politic. „Vai, tăceți!”, se mai speria câte-o activistă locală sub acoperire, în rarele momente când deveneam un fel de vulcan Etna și-mi imaginam că pot revărsa lavă metaforică. Tăceam și așteptam să văd ce-mi rezervă viitorul la apa Râmnicului, care viitor, după cum s-a adeverit, n-a avut cine știe ce grijă de urechile mele și de calitatea mesajelor destinate lor. Am aflat – rapid și pe pielea mea, plătind pentru asta – că, ajunsă între timp la vârsta senectuții, adică dobândind acel nevisat și nepotrivit, acum, statut de babă comunistă, activista-căprioară speriată de pe vremuri a înlocuit rapid „munca de partid” cu Biblia și e la fel de vehementă în folosirea cuvintelor desculțe, sărace și flămânde de sens și semnificație. Pleacă des la mitinguri anti-orice, organizate oriunde, vizitează moaște și le pupă (gândind totuși, ca și lidera incontestabilă a poalelor ridicate în cap, că sunt „oase putrezite”), urmărește puritatea lăcașurilor de cult și de cultură, respectarea posturilor canonice și face, în general, cruci mari, că dracu-i bătrân. De la o astfel de emițătoare de mesaje nu te poți aștepta la schimbări de profunzime, care să atingă sublimul sau măcar firescul și umanul; aceeași gargară, în fond, în tonul minor al criticii de inspirație tabloid-anteniană. Nu-mi mai spune, mimând pudoarea civică, „Vai, tăceți!”, fiindcă am învățat să tac și fără îndemnuri socio-profesionale, de partid și de stat. Tac, și mă mir, și timpul curge pe lângă mine măturând toate cuvintele pe care le urăsc, deși câteodată mi-e milă de ele, cum umblă ele, săracele, desculțe, dar, mai ales, dezmățate, prin gazete, pe la mitinguri electorale sau, și mai bine, prin marea grădină a internetului, cu departamentele ei precis delimitate și monitorizate de alți băieți, cu aceiași ochi albaștri cum îi aveau cei de acum câteva decenii, și cu aceleași stele și trese pătrunse în mușchiul și slănina umerilor, până la os. Cuvintele desculțe sunt demne de milă, cele dezmățate miros a pericol, în preajma lor trebuie să ai vigilența câinelui de vânătoare, mirosul lui ascuțit și colții capabili, la o adică, să sfâșie dușmanul. Dacă nu ai aceste calități, e mai bine să stai în zona ta de confort, să nu te aventurezi în agora, fiindcă pe acolo bântuie fantomele foștilor iubiți și iubite ale unui regim care n-a prea murit, s-a odihnit un pic, somn scurt, de frumusețe socială. Și fantomele astea nu umblă, în niciun caz, desculțe, cum umblă cuvintele lor susurate, șuierate, plesnind ca fulgerul ori târându-se ca limacșii în apa nemiloasă a zilelor din prezent și viitor.

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share