Spații culturale nr. 75 (11)

Ioan Romeo Roșiianu

E miercuri seara şi mâine Hristos va fi prins

E miercuri seara şi mâine Hristos va fi prins
un Iuda există mereu
fugi Dumnezeule din trupu-ţi de moarte
până-n sufletul meu!

E miercuri acum şi mâine te vor vinde arginţii
pentru o moarte în plus
se merită să-ţi rişti nemoartea.

Sunt două mii de ani de atunci
astăzi e numai miercuri
mâine-l vor vinde iarăşi
mereu există o Golgotă şi-o jertfă de sânge
şi-o Iudă cumpărându-şi trădarea cu-arginţi
(trei zeci de arginţi pentru-o viaţă e de-a dreptul puţin
numărându-ţi privirile oarbe în dungile zării n-ai chef de jertfire).

E miercuri seara şi mâine Hristos va fi prins
între două rugi se poate muri de o mie de ori
câte o viaţă două poate chiar trei
cum nu te cheamă Isus
mâine nimeni n-o să te mai ştie
e bine şi-aşa în liniştea sumbră a lumii
un petec de moarte ţi-ajunge pentru tot restul
timpului ce va să vie e bine şi-aşa.

E miercuri şi mâine Hristos va fi prins
cu încă un sărut nu se face iubire
fugi Dumnezeule din trupu-ţi de moarte
până-n sufletul meu de la Tine!

Aureliu GOCI

O exegeză teologică și culturală

Până să ajungă la această carte, dl. Virgil Diaconu (născut în 1948) a scris poezie și eseuri filosofice și de estetica poeziei, performând o înaltă conștiință literară. Cartea de față nu era predictibilă în evoluția autorului, dar este o reușită literară indiscutabilă și mai mult decât atât, o carte de care era nevoie, prin care competența estetică se vede însoțită de credință.
Cu toate acestea, eu nu i-aș spune „Biblia literară”, ci „Literatura din Biblie” pentru faptul că oricum, cartea sfântă nu-și asumă nicio calitate literară, ci doar distincția de „cântare” în sensul de elogiu, de superlativ al venerației și încrederii în Ființa supremă. Dar trebuie subliniat că antologia care o însoțește este judicioasă și binevenită, iar comentariile – competente și foarte aplicate.
După lectura părții „literare” a Bibliei devine clar ce reprezintă celelalte Cărți, aflate sub aceeași cupolă tematică a urmăririi destinului uman dincolo de contorsionările sale existențiale și raportat la „tiparul” descris în Biblie. Cartea Cărților rămâne o scriere religioasă alcătuită și din părți literare la fel de importante ca și valoarea religioasă, o scriitură morală și sapiențială de căpătâi. Comentariile biblice, exegeza textelor religioase implică o erudiție specială și o flexibilitate a opiniilor, dacă ținem seama că fiecare comentator aparține unei religii de care va trebui să se disocieze pentru a avea o viziune cuprinzătoare, ceea ce poate duce la suspiciunea de ateism. Este poziția îmbrățișată și de Mircea Eliade care s-a situat deasupra credinței ortodoxe pentru a elabora celebra sa „Istorie a religiilor”, și care a fost bănuit – pe nedrept, spun biografii săi – de necredință.
La noi, exegeza biblică nu a fost practicată decât de oamenii bisericii – dl. Diaconu îl amintește pe Bartolomeu Anania, dar și pe alții – ori de învățați de rang înalt, precum Lucian Blaga și Mircea Eliade care au meditat și analizat spiritualitatea mai presus de propria credință.
Nu e de mirare că umanitatea are o unitate de trăire, de simțire și gândire, dacă timp de două mii de ani a citit aceeași Carte. Biblia a format omul începând de la baza antichității și se poate socoti că și în postmodernism continuă să suscite atenția, cu efecte formative, cognitive și diferențiale.
În ceea ce-l privește pe autor, acesta, bizuindu-se pe cărțile „literare” ale Bibliei – Iov, Cântarea cântărilor, Eclesiastul – caută adevărul creștin revelat, adevărul pentru sine. Descoperindu-L pe Dumnezeu, îl descoperă și pentru ceilalți. Foarte bine documentat, chiar un fel de auto-inițiat în spiritul Cărții sfinte atât în sens istoric, ecleziastic și hermeneutic, caută drumuri noi de acces spre Înalta Semnificație, iar căutarea o întreprinde când cu inima, când cu mintea, când în forme teologice, când în exprimări literare. Mai mult chiar, se pot desluși și alte forme – morale, sapiențiale, legislative – în complexitatea de semnificații și revelații umane.
În esență, Biblia este o carte dogmatică, summa teologica, cuprinzând totalitatea informațiilor, regulilor, performanțelor, restricțiilor creștinismului, credință religioasă care a marcat evoluția umanității. Literatura însă este expresia pură a libertății de conștiință care creează identitate și unicitate expresivă.
Cum se vede, în cei două mii de ani de civilizație, punând la un loc creațiile scriitorilor creștini și necreștini de o parte și Biblia de cealaltă parte, apare o diferență, chiar o opoziție, ca un fel de contradicție structurală între cei doi termeni. Dar acest aspect rămâne în afara preocupărilor autorului, poate din pricina vastității lui, sau poate pentru că „emanații” din scrierile creștine sau biblice sunt într-un număr covârșitor și sunt de o valoare indiscutabilă. Hotărât lucru, scriitorul adevărat este un supus al Domnului.
Cartea dlui Diaconu enumeră textele literare ale Bibliei – cele șase cărți „didactico-poetice” ale Vechiului Testament și anume Iov, Psalmii, Pilde (Proverbe), Ecleziastul, Cântarea Cântărilor, Plângerile lui Ieremia –, dar și alte scrieri, precum profețiile, imnurile, narațiunile, povestirile moralizatoare, lamentațiile, rugăciunile ș.a., și analizează unele dintre ele.
Biblia literară contextualizează texte foarte diferite extrase din Cartea Sfântă, colecții de proze, poezii, scrieri sapiențiale însoțite de comentarii dirijate spre exprimarea estetică și desăvârșirea literar-artistică. Foarte atent, dl. Diaconu descoperă în epilogul cărții Ecleziastul ideea lui Solomon că „scrisul de cărți este fără sfârșit, o muncă intensă și îndelungată”. În bună măsură, actul scrisului nu s-a schimbat – poate doar instrumentele de scris! – iar autorul comentează aceste opinii, arătând că „nu vorbește aici despre bucuria creației, ci despre aspectul de corvoadă fără sfârșit a activității creatoare scripturale. Pe de altă parte, nici învățătura nu este pentru Solomon o bucurie a spiritului, ci mai mult o oboseală pentru trup. Așadar, chiar și aceste activități ale spiritului – creativitatea și învățătura – au conotații negative pentru Solomon, ele par să fie zădărnicii, deșertăciuni… Dar în calitatea lui de mare învățat Solomon ar fi trebuit să apere înțelepciunea, cultura, scrierea cărților, iar nu să le găsească defecte…”
Părțile literare ale Bibliei aduc un spor de expresivitate și eflorescență estetică într-o construcție arhitecturală armonioasă și o logică misterioasă. Conceptele materialiste, fals științifice și ateiste nu au putut anula influența și credibilitatea Bibliei nici în literatură, nici în spiritualitate, după cum azi n-o poate face cibernetica.
Nevoia omului de credință, care începe cu încrederea în sine și în destinul său, formulat de o „esență divină” cum spunea Brâncuși, a rămas neschimbată și la începutul celui de-al treilea mileniu.

*Virgil Diaconu, Biblia Literară, ed. Tipo Moldova, Iași, 2020

Mihai VINTILĂ

Wall Street. Istoria unui crach

Căderea bursei din New York din 1929 este analizată dintr-o perspectivă interesantă de Gordon Thomas și Max Morgan-Witts. Această perspectivă pornește de la oamenii forte ai zilei și apoi ajunge la eveniment. Cei doi autori au considerat că totul s-a întâmplat datorită oamenilor, lăcomiei celor care și-au pierdut rațiunea și au acționat irațional. Publicată inițial în anul 1979 cu titlul Ziua în care bula a explodat cartea a cunoscut o binemeritată faimă.
Oamenii și creațiile lor sunt urmărite cu mare atenție. Avem rivalitatea dintre trei personaje și trei companii Ford Motors cu Henry Ford la conducere, Chrysler cu Walter Chrysler și desigur General Motors cu William Durant și apoi cu Charles Stewart Mott. Vedem cum Henry Ford este ghidat doar de compania sa, de dorința de a fi primul, de lupta cu productivitatea, de ura sa contra Wall Street-ului, de ideile sale globaliste care l-au dus prin Rusia comunistă, Anglia finalului de imperiu dar și prin România unde a deschis fabrici și a revoluționat industria locală. Nu numai industriașul Ford este urmărit, ci și ideile lui uneori excentrice precum cele legate de băutul sucului de morcovi, de nemurire, ura împotriva evreilor etc. Din acest motiv Henry Ford nu a pierdut bani în crahul din 1929. A fost printre cei puțini.
William Durant a fost un jucător. După ce a creat Durant – Dort Carriage Company a lansat General Motors. Își pusese amprenta în dezvoltarea primilor ani ai acestui conglomerat ba chiar și pe clădirile companiei. Primește conducerea General Motors după ce a construit Chevrolet cu Louis Chevrolet și Buick. Până la urmă va pierde controlul producătorului de automobile și va acționa ca un adevărat rechin pe piața bursieră alături de familiile Rockefeller și DuPont. Înfrânt de crahul bursier va relansa Durant Motors pentru a ajunge într-un final, la 75 de ani, falit!
Walter Chrysler a stat departe de lumea Wall Street-ului la fel ca marele Ford. S-a concentrat pe automobile, iar profiturile le-a investit în ceea ce va fi clădirea Chrysler un simbol al New York-ului.
Acești jucători sunt doar o parte din cei pe care volumul îi urmărește. Autorii se vor concentra apoi asupra băncilor și manevrelor lor aflate la limita legilor din 1929.
Avem plăcerea de a intra în intimitatea băncii Morgan și desigur a grupului de bănci Transamerica sub conducerea italianului A. P. Giannini. Grupul pornit de la mica Bank of Italy din San Francisco ajunge un conglomerat de mici bănci (la un moment dat peste 100) din care se va consolida holdingul Transamerica puternic prezent pe piața bursieră. Firma a reușit să scape de crah datorită ideilor fondatorului, viziunii sale asupra afacerilor. A scăpat doar cu devalorizarea acțiunilor dar pe termen mediu nici un investitor nu a pierdut bani. Poate mai cunoscut este următorul nume sub care acest holding s-a făcut cunoscut și anume de Bank of America. Printre altele grupul stăpânește compania de rent-a-car Budget, studiourile de filme United Artists, Metro Golden Mayer, companiile de asigurări Aegon și Netherlanders pe care le-a integrat in Transamerica Life Insurance… etc. De acest grup este vorba.
Povestea nu ar fi completă fără John J. Raskob. Cine? Cel care a finanțat și a fost primul proprietar al… Empire State Building! Un profesionist al pool-urilor financiare. Implicat și el pe Wall Street dar mult mai discret și mai direcționat de a construi cea mai mare clădire din lume. O mândrie a New York-ului și a Statelor Unite.
Dacă vorbim de bursă, nu putem evita familia Kennedy cu patriarhul acestei familii Joseph P. Kennedy un adevărat rechin al finanțelor. Pornind de la banca unde tatăl său deținea o poziție importantă, Columbia Trust Bank, Joseph creează un pool și îi preia conducerea. De aici s-a lansat apoi în investiții speculative pe Wall Street. De multe ori lucra cu familia de brockeri Bouvier pe care i-a felicitat la nașterea fiicei Jacqueline care, mai târziu, va intra în familia sa prin căsătoria cu fiul său Jack Fitzerald cunoscut sub acronimul de JFK! O divergență cu celebrul J.P. Morgan îl va îndepărta pe Joseph de bursă în tot anul 1929! Averea familiei va fi salvată și apoi consolidată în anul următor de alte speculații perfect executate ajungând ca la finalul anului 1930 să aibă o deținere personală de 180 milioane de dolari, cca 2,3 miliarde în valoarea de azi! A mirat pe mulți alegerea lui Joseph P. Kennedy în fruntea Securities and Exchange Commission care avea rolul de a reglementa piața financiară. Din 1935, timp de un an lupul a fost stăpânul oilor, dar Kennedy a reușit să facă ordine pe Wall Street prin reglementări de largă respirație liberală și în același timp restrictive cu speculatorii!
Nu a fost uitat nici Winston Churchill care a făcut o vizită exact în perioada crizei pe Wall Street și care cu umorul care îl caracteriza a reușit să pună punctul pe bubă. Mai mult marele om de finanțe și de stat englez a profitat de situație și a făcut câteva speculații încununate de succes, ajungând să îi scrie mult iubitei sale soții că dacă ar rămâne în America, nu ar fi pentru el altă soluție decât aceea de a deveni milionar!
Cu mare interes am descoperit pitorescul Wall Street-ului în timpul nebuniei din 1929. Autorii recunosc spășiți că nu le-au ajuns documentele, cărțile și filmele și că au vorbit cu cei care au trăit în mijlocul evenimentelor. Au mers la ei, la copii lor, le-au citit însemnările, caietele de notițe, au văzut deciziile luate și astfel au putut să contureze acea atmosferă de nebunie colectivă. Joia neagră este urmărită fotografic și parcă trăim chiar în acel moment! Totul perfect documentat și argumentat.
Wall Street. Istoria crahului din 1929 este o carte care nu se citește doar cu mare interes, ci este o carte care îți acordă șansa de a simți atmosfera, de a fi acolo, pe caldarâmul străzii Wall Street, de a simți răsuflarea zgomotoasă a traderilor și de a vedea bucuria sau tristețea mulțimii de disperați din fața bursei. Au fost ani nebuni. Acum îi putem înțelege.

*Gordon Thomas, Max Morgan-Witts, Wall Street. Istoria crahului din 1929, București, editura Litera, 2011, 554 pagini.

Costel STANCU

* * *
Îmi spui că nu mă iubești. E ca și
cum Dumnezeu ar despărți, pentru
totdeauna, apa de pești. Nu lași loc
de tocmeală. Încerc să îți scriu,
mă înțep în deget, dar nu curge
nici un strop de cerneală. Sînt trist și
aș vrea să mor. Cînd mor, tu acoperi
gura peșterii cu o oglindă întoarsă cu fața
înspre interior. În ea îmi revăd viața,
imagine după imagine, ca într-un
carusel. Oglinzile, ah, oglinzile!
Aziluri pentru ochii în care
nu mai privește nimeni, defel!

Dorina STOICA

Spovedania, șansă a evadării din profan

În anul 2006, printr-o providențială întâmplare, Elena Petriman Țarălungă, născută pe meleaguri băcăuane, l-a cunoscut pe scriitorul și omul de știință C.D. Zeletin, pe numele adevărat, Constantin Dimoftache.
„El mi-a încurajat începuturile scriitoricești!”, ne spune autoarea în „Cuvântul introductiv” la cartea sa de debut, „Întâlnirea din tren” (2009). După 11 ani de la debut publică în anul 2020 romanul „Sofia”, având ca subiect principal urmările nefaste ale războiului, dar și ale psihologiei oamenilor din acele timpuri, fiind o carte „…despre oameni și despre urmările lăsate de al doilea Război Mondial pe Valea Zeletinului”, despre care „… niciodată nu s-a povestit”.
Interesul meu pentru scrierile acestei prozatoare a fost dat de faptul că și eu m-am născut pe acele meleaguri, descrise atât de viu și de tragic în cartea sa, „Sofia”. La mai puțin de un an de la editarea acestei cărți, bine primită de către cititori, dovadă fiind epuizarea întregului tiraj, încă de la lansarea ei, iată că e pe cale de a se naște o nouă carte, la începutul anului 2021, ce poartă numele „Spovedania”!
Romanul Elenei Periman Țarălungă s-a vrut inițial a fi un roman polițist și chiar este, dar, așa cum aflăm din „Cuvântul lămuritor”, „… până să fie gata presupusul meu roman polițist, s-au adăugat alte întâmplări din perioada pandemiei”. Și cum altfel ar putea fi, atâta timp cât viața oamenilor din întreaga lume s-a schimbat foarte mult începând cu primele luni ale anului 2020, când firescul a devenit nefiresc și nefirescul, firesc, în acest lockdown, ce pare nesfârșit și în al cărui context se derulează subiectul cărții!
S-au scris, publicat și încă se scriu și publică multe cărți având ca subiect pandemia globală instituită de controversatul fenomen-boală ce poartă numele de „covid19”, ce a schimbat și încă mai schimbă moduri de viață, destine, vieți, un fenomen global care nu se știe când și cum se va finaliza, după cum nu știm nici cum va fi lumea după această perioadă nefastă din istoria omenirii.
Deloc monotonă, acțiunea romanului „Spovedania” se derulează pe două planuri narative principale. Pe de o parte, anchetarea, în afara spitalului, a morții suspecte a celor patru femei raportate ca având drept cauză a decesului covidul ucigaș, anchetă de care se ocupă comisarul Tudor Iftode, ajutat de medicul legist, iar pe de altă parte, adunarea de probe și mărturii de către detectivul Lidia Georgescu, infiltrată ca pacientă ce se internează în acel spital pentru a fi în preajma Fiorelei, nimeni altcineva decât penitenta din dosarul „Spovedania”, ce-i fusese adus comisarului la birou și care, prin deducție, devine suspectă de a fi comis acele crime.
Romanciera urmărește fiecare etapă a anchetei ca un adevărat cunoscător. Romanul, pot spune, în calitate de cititor, că este captivant încă de la primele pagini, tensiunea și curiozitatea crescând pe măsura lecturii. Personajele principale sunt: un comisar de poliție pe nume Tudor Iftode, detectiv particular, Lidia Georgescu o femeie strașnică și un foarte bun profesionist, ce i-a fost șefă comisarului înainte de 89, penitenta „Spovedaniei” de la care a pornit ancheta, Fiorela, un cavaler tomnatic, afemeiat notoriu, pe nume Mantu Adam și amanta acestuia, asistenta Turiuc Maria (ce apare spre finalul anchetei), complicea la crime și cea care i-a pricinuit moartea cu stimulente sexuale, deși cunoștea că are probleme cardiace.
După cum bănuiau anchetatorii, morțile femeilor nu au fost cauzate de covid, așa cum reiese din raportul medicului legist, ci au fost comise de către asistentă și amantul ei, după ce, în prealabil, prin mijloacele machiavelice, fuseseră convinse să semneze acte notariale prin care renunțau la toate bunurile, neavând moștenitori legali, în favoarea asistentei, care avea o fiică cu cavalerul afemeiat, Mantu Adam. Acestei fiice, asistenta îi asigurase un viitor strălucit, finanțat cu banii obținuți din escrocheriile ei în complicitate cu amantul, de al cărui viciu (cucerirea femeilor și deposedarea de bunuri) se folosea pentru planul ei diabolic.
Mi se pare remarcabil talentul autoarei de a crea personaje și abilitatea cu care atinge anumite subiecte aproape tabu chiar și acum, la mai bine de 31 de ani de la evenimentele din 89: „− Ei, lasă, pe mulți din ăștia cu pensii dolofane i-am văzut, în decembrie 1989, cum stăteau ascunși prin birouri. Apoi, încetul cu încetul, au început a ieși, unul câte unul, iar astăzi au, cam toți, câte-o vilișoară, cu teren, cât cuprinde. Tu, comisare, cum te ai cu lumea bună? Ai și tu vreo vilă, acolo, pentru bătrânețe?” (pag 46 – cap. „Omul Generalului” ori „Dar cine ar fi putut tăia legăturile telefonice? întreabă comisarul.)
– Păi cine ar fi putut să le taie? Bănuiesc eu că tot Poșta Română, doar pe mâna celor de la poștă era totul.
– Da, așa am bănuit și eu.
– Mi-aduc aminte de centralista noastră, stătea toată ziua cu urechile în cască, ascultând. Ce treabă avea ea să asculte, când treaba ei era doar să facă legăturile telefonice? Și ce treabă aveau lucrătorii de la Poștă în camera centralistei, că unde te duceai și te întorceai, dădeai tot peste ei? Bineînțeles, nu purtau însemnele funcționarilor poștali, erau îmbrăcați ca simpli muncitori…” (pag. 50 cap. „Omul Generalului”).
La o lectură superficială, făcută de cititorul dornic de a parcurge și a afla deznodământul unei anchete criminalistice, cu subiect de actualitate, interesul ar putea fi, pe moment, satisfăcut, iar cartea ar putea fi dată uitării la scurt timp de la lecturarea ei. Pentru un cititor mai atent, dornic de a descoperi în cărțile citite tipologii umane și chiar răspunsuri la întrebări existențiale, cartea doamnei Elena Petriman Țarălungă este și un roman psihologic. Pentru mine, ca un cititor implicat, interes deosebit au prezentat în această carte, două personaje feminine, aparent asemănătoare, dar cu traiectorii spirituale complet diferite.
Mă voi opri asupra celor două femei – Fiorela, pacienta spitalului-cămin și penitenta spovedaniei, și asistenta medicală Turiuc Maria. Despre ambele personaje feminine putem spune că au făptuit crime. Nu una, nu două, ci mai multe! Deci sunt criminale. Una dintre cele zece Porunci Dumnezeiești este: „să nu ucizi”, poruncă în mod repetat încălcată de cele două femei. Ambele femei suferă de o boală psihică foarte gravă, de care, probabil, mulți suferă, fără a fi cunoscuți de cineva, ca fiind bolnavi. De o ciudată boală psihică (dependența absolută de sex și permanenta vânătoare de partenere care i-a adus și sfârșitul) a suferit și iubitul asistentei, pacientul Mantu Adam, dar nu despre acesta și boala ce i-a adus sfârșitul, oarecum ridicol, dar meritat, aș vrea să scriu, ci doar despre cele două tipologii de femei-criminal.
Fiorela și-a omorât, într-un fel sau altul, frații, soțul, mama. Iată cum își motivează ea, în spovedania către preot, crimele copilăriei, conștientizate târziu, într-un moment de trezire spirituală, când simte lipsa celor apropiați, de a căror moarte este vinovată: „ − Aici e problema, părinte, că eu nu doream să împart nimic, nici dragostea părinților, nici bucata de pâine, nici hainele, nici încălțările.”
Actul spovedaniei înfăptuit de această femeie, criminală nedescoperită, care ar fi putut muri, fără ca nimeni să știe despre cele făptuite de ea, înseamnă schimbarea, momentul în care a simțit vinovăția, a conștientizat că este bolnavă, că face răul și a vrut să pună capăt unei astfel de vieți, încărcată de păcate grele. A mers la preot, s-a spovedit și a cerut sfat duhovnicesc.
Fără a exprima explicit aceasta, conținutul cărții ne face să înțelegem că de aici a început vindecarea femeii care a și vrut să se vindece.
„- Ce mă sfătuiți să fac, părinte? Sunteți foarte iscusit, n-am mai vorbit atâta de ani de zile, iar despre crimele mele n-am spus nimănui. Până astăzi. Așadar, ce mă… – Sfatul meu contează, doamna mea? După mine, v-ați născut cu boala asta, a nebuniei de a ucide, doar pentru că egoismul, gelozia, orgoliul, vanitatea au valorat și valorează mai mult decât o viață de om. Asta-i boală grea și se tratează numai în spital. Asta trebuia să faci, de atunci, de când ai luat viața surorilor și fratelui și a mamei vitrege. Trebuia să-ți mărturisești fapta și nu ajungeai aici.”
Acel preot (care și murise între timp) s-a aflat, ca duhovnic, într-o situație extremă. Nu a divulgat taina spovedaniei, conștient că demersul femeii va găsi în timp rezolvare de la Dumnezeu, dacă ea va înceta să mai ucidă și va conștientiza, boala de care suferă. Și, cu adevărat, această femeie, aflată într-un loc unde se săvârșiseră crime, s-a dovedit, nu numai nevinovată, ba chiar un om de bună credință, care a sprijinit ancheta. Prin scoaterea ei de către detectivul Lidia Georgescu din spitalul-cămin și acceptarea de către familie și, probabil, de către biserica ce o va desăvârși duhovnicește, sufletul acestei femei se pare că deja este salvat, pocăința aduce iertarea păcatelor căci, „bucurie se face în Cer pentru un păcătos care se pocăiește” (Luca 15).
Cealaltă femeie, asistenta medicală pătimașă, bolnavă și ea, mai ales de lăcomie, consideră că dragostea pentru copii constă doar în a le asigura acestora bunuri materiale și o carieră strălucită. Misiunea, în profesia sa, era de a vindeca oamenii, de a le da încredere că mai au un rost în viață, nu de a-i ucide. Ea este o criminală cu sânge rece, care face unealtă dintr-un om, și el bolnav, pe care, deși pretinde că îl iubește, îl folosește, iar în cele din urmă îl ucide. Arestarea și descoperirea crimelor acestei femei, spre finalul cărții, este un act de justiție omenească! Totuși, și pentru această femeie, ultimul cuvânt îl va avea tot Dumnezeu căci, nu știm ce transformări se vor petrece în sufletul ei și cum va decurge posibilul proces de raportare a ei la divinitate, în lunga perioadă de detenție…
Având o pregătire intelectuală solidă, experiența unei vieți interesante, trăită corect și înainte și după acel prag 1989, cu o înțelegere profundă a vieții și a relației om-Dumnezeu, a judecății omenești și a celei divine, scriitoarea Elena Petriman Țarălungă, chiar dacă și-a pus condeiul la treabă târziu, în toamna vieții, se pare că mai are multe de scris, pentru a înzestra bibliotecile celor care vor veni.
Cărțile sale, dar în mod deosebit această carte intitulată „Spovedania”, m-au convins că autoarea are un har înnăscut al narațiunii, deține exercițiul exprimării în scris, are o logică remarcabilă, un oarecare fler polițienesc, dar și o umanitate cald-omenească, motive pentru care i-am îndrăgit scrierile.

*Elena Petriman Țarălungă, „Spovedania”, Editura „Armonii culturale”, 2021

Nicolae NISTOR

STATUETE ALBE

Noi suntem generația sculptată în flori albe
și vom dansa cu îngerii de noapte.
Și luminând vom fi văzuți departe,
suflete albe, ca fluturii de noapte.
Să ne vedeți, ascunși după cuvinte,
după amintiri înăbușite-n minte.
Și când vă veți rătăci, în vremuri triste,
noi vă vom lumina drumul spre bucurie,
spre visele neînvinse,
chiar dacă suntem statuete albe, ninse!

PATRIOTISM?!

porția de patriotism
pe locurile din față
la aparatul de filmat
plasa cu pâine ieftină
colorată patriotic
așezată la piept
străzile cu șoareci și oameni
simbioză dementă
toți aliniați de Cioran pentru defilare
astăzi patriotismul este o negare?
câțiva au lacrimi în facturi
sau în mașinile blindate din război
alții bătrânețea privilegiu de o zi
câteva medalii fără picioare
apoi amicul meu cam întârziat
care flutură un steguleț pătat
gol pe dinăuntru
nu știe ce preț are o chirie
nimic nu știe
teatru absurd aproape chel
lumea asta adunată
discursuri fără bucurie
doar copii știu viitorul
dar într-o limbă străină de glie
acesta-i patriotismul cu simbrie
cine mai știe ce este adevăr sau uimire
trec armele grele spre cimitire
călcând peste șoareci peste mine
peste tine.