Spații culturale nr. 75 (9)

Letiția VLADISLAV

***
Întrebările mele
nu mai așteaptă răspunsuri
soldații și-au pierdut armele
deși fiecare încearcă
să ajungă cu drapelul alb
în fața lui Dumnezeu
drumul
este același
minciuna acestui Univers
străin și dușmănos
este aceeași
știrea zilei se repetă
cu îndârjire
libertatea
condiționată
între o viață condiționată
și o moarte condiționată
numai nisipul saharian
colorează destine
în nopțile de insomnie
cum
oare câtă vreme mai suport
,,Aranjez mi amor”
în urechile surde?

***
Uneori mă nășteam duminica
să-i stric mamei întâlnirea cu sfinții
din fața altarului
ningea
ca la sfârșitul lumii
și tata tăia lemne încălzind nemurirea
din numele meu de botez
țiganii cântau în fața porții
aceiași baladă despre viață și moarte
singurele povești ce te făceau să bei plângând
la nașterea copiilor
pe crucea din turnul bisericii
numai ciorile puteau vedea
drumul vieții dincolo de mine.

Tudor CICU

imaginează-ți

spuneai…
iată, nu există nici un rai
și nici un iad sub noi.
dar astăzi ești plină de mistere
și uite câtă lumină e afară,
dar m-ai învățat să cred că venind de departe
nici acel buchet de liliac alb
la dragostea mea târzie nu mai putea adăuga nimic.
chiar atunci am simțit
ca o piatră tăcerea după ce ai plecat.
imaginează-ți că nimic nu ne poate aștepta înainte
ori poate sunt doar un visător
și retrăiesc o scenă demult petrecută,
dar nu sunt singurul
care ascultă doar gânduri mult tulburate
de mă întrebam: ce le-or fi venit să cânte celor doi
strânși unul într-altul și ghemuiți
șezând la o masă de unde îți scriu zâmbind…
că lumea va fi alături de noi?
ori închipuirea mă înșelase
cu primele nopți care au fost înspăimântătoare
și singur.

cineva abia mai ridică privirea

atâtea spaime care nu-s ale mele mă înconjoară
și afară urlă vântul prin trecătorile vremii
scrisorile tale vin și aici
la capătul lumii
prin sârmele de telegraf sub care aleargă ciulinii
știu
cândva eram amândoi
căutam împreună poarta pe unde dispăruse soarele
nu doar suferința unei frunze tremurând prin
mesteceni
nu doar niște umbre chicotind
într-un joc de cuvinte și năluciri
îți mai citesc scrisorile
oricât de departe mă știi
și tot ce ți-am pus pe tarabe ca poezie
sunt numai frânturi de întrebări
însă merg și acum după semne
se înțelege
cuvintele mele nu-și mai găsesc drumul
și încă n-a cântat cocoșul de trei ori;
dar cine dintre noi a văzut mai întâi toate semnele
și se poate lăuda că
viața pornește în grabă același război
pentru ca nimeni să nu-și amintească
că ți-am văzut umbra dansând
și acum totul e atât de misterios
sunt atâtea taine în jurul focului…
prin geamul aburit
cineva abia mai ridică privirea.

cum sună printre copacii desfrunziți

cum de nu ți-am spus?
ăsta sunt eu,
ochiul acelui lup încolțit la vânătoare
sau teama care tăia în mine ca niște cuțite
acea funie atârnând de grindă, a nepăsare.
doar astfel ochiului tău repetat
i-ar fi crescut aripi
și mi-ai fi zis: ferește-te!
poate rana mea s-ar fi lecuit;
dar acelor nopți nici unul dintre noi
nici unul nu le-a numărat bătăile din ceasornic
sau cât mai aproape de granița lor
anotimpul care ne-a trădat.
nici unul nu și-a aflat
drumul către celălalt
unde fiecare poate ar fi găsit o scurtătură
destinul cumva e chiar viața
uneori nu sună nimeni la ușă
nimeni nu va aduce cerul mai jos de-atât
și doar murmuri odată cu poezia
cum sună printre copacii desfrunziți
nimicul acum!

Cărți prezentate de:

Stan BREBENEL

O lucrare proastă –
„Personalități buzoiene 1918 – 2018: 500 pentru România”

Recent am intrat în posesia unei lucrări, pentru că nu pot să-i spun carte, cu foarte multe elemente negative. Lucrarea întocmită de un colectiv format din Valeriu Nicolescu, Valeriu Avram și Marius-Adrian Nicoară îndeplinește toate atributele pentru a o califica ca fiind nu numai proastă, ci și cu vădite tente de vendetă, cu criterii de selecție discutabile și lipsită de necesitate. Apariția a avut loc cu ocazia și în cinstea centenarului României. Primăria, Consiliul local și primarul municipiului Buzău, sub patronajul cărora a avut loc publicarea, se vede că duc lipsă de consilieri pricepuți. Nu poți fi consilier și, în același timp, să papi banii primăriei pentru asemenea inepții. Și mă voi explica.
În primul rând, această lucrare de mari dimensiuni (peste 600 de pagini, format aproape A 4) trebuia să conțină, în ton cu marea sărbătoare, 100 de personalități, cele mai importante în domeniile lor de activitate și din spațiul geografic buzoian. Sunt înșirate de-a valma, în ordine alfabetică, numele unor personalități, dar și iluștri necunoscuți care nu își merită titulatura de personalitate. Cele mai multe nume, nu am stat să le număr, sunt ale unor preoți și aviatori militari.
În al doilea rând, sunt și câteva nume care nu au și nu au avut vreo legătură cu Buzăul, decât prin faptul că s-ar fi jucat ei în copilărie pe la niște rude, cum ar fi Florian Bichir. În schimb despre Emil Grădinescu și Valeriu Sterian chiar autorii nu fac nicio referire legată de apartenența lor la acest spațiu. Și or mai fi și alții.
În al treilea rând sunt incluse o serie de persoane care nu îndeplinesc criteriile de mari valori din domeniile scrisului, cântecului, învățământului, sportului, armatei, jurnalismului și politicului. Sau nu mai știm noi ce este aceea o personalitate, un reprezentant al elitei. Am reținut pentru cititori numele unora dintre ei: Aurel Gane, Radu Sebastian, Papuc Aurel Constantin, Partal Petre, Păle Dănuț, Alexe George, Achim Alstani, Lucian Romașcanu, Clemența și Gheorghe Beșchea, Gubandru Aurel, Cezar Dumbravă, Gheorghe Dinescu, Bogdan Dinu (un boxer care ne-a făcut de râs în Statele Unite prin mărunte furtișaguri), Sorin Lazăr, Dora Gaitanovici (cântăreață, la data apariției lucrării avea 18 ani), Cătălina Jingoiu, Magdalena Ionescu, Carmen Moise, Janina Nectara (blogăriță). Nu vreau să fiu răutăcios însă mă întreb și întreb de ce sunt personalități niște fotbaliști care nu au îmbrăcat niciodată tricoul cu tricolor? De ce sunt personalități niște tinere, talentate ce-i drept, de 18 – 19 ani? De ce sunt personalități mulți dintre colegii aviatori ai celor doi dintre autori? De ce sunt personalități unii cetățeni care au murit, accidental, ca urmare a unor catastrofe și în teatrele de operațiuni din afara granițelor? În categoria eroilor pot fi încadrați. Și vă garantez că sunt cu mult mai mulți cei care nu ar fi trebuit să fie în paginile aceste lucrături, aproximativ 90% dintre ei fac parte din această ultimă categorie.
În al patrulea rând vreau să remarc o atitudine părtinitoare și o anumită superficialitate. Sunt omiși cu bună știință politicieni care au marcat, într-un fel sau altul, viața publică buzoiană în ultimii 30 de ani. Un mare nedreptățit este senatorul, ambasadorul, doctorul de excepție și președintele organizației județene de partid Ion Vasile. Lipsește fost primar, timp de 20 de ani, Constantin Boșcodeală, om cu bune și cu rele. De asemenea, lipsește fostul deputat și omul de cultură Mircea Costache care a avut o prestație foarte bună în cele două mandate de parlamentar. Lipsesc oameni de cultură, artă și știință importanți precum Arthur Porumboiu, Octavian Moșescu, Florica Cristoforeanu, Costin Murgescu, Menelaș Chircu, Valeria Manta Tăicuțu, Titel Constantinescu, Victor Frunză, Mircea V. Homescu și Demetru Dem Demetrescu – Buzău (Urmuz), istoricul Mircea Mușat, ziariștii Ștefan Iovan, Gheorghe Voicu și Gheorghe Vasile, prof. univ. Vasile Dinu (la ASE și Colegiul Economic Buzău). Fiecare cititor poate să completeze această succintă listă cu personalitățile uitate/ omise voit de cei trei autori.
Spuneam la început că la Primăria Buzău sunt consilieri slabi. Dacă erau bine pregătiți și intenționați nu se ajungea la acest rateu răsunător cu care dl. Constantin Toma, primarul municipiului, se împăunează și nici nu se cheltuia inutil o importantă sumă de bani, bani publici. Citez din cuvântul înainte al primarului: „Invit, cu mare drag, pe toți cititorii să parcurgă cu atenție acest modern îndreptar și să rememorăm împreună pe marii buzoieni, pentru că fiecare dintre ei ar putea fi un reper al orașului sau țării noastre”. Am înțeles că există preocuparea de a publica un al doilea volum. Cred că este cazul să vă opriți. Eu i-aș invita pe autori să revizuiască această lucrare și să păstreze în ea doar o sută de personalități, în deplină concordanță cu centenarul. Dar pe banii lor.

Petre ISACHI

Orgoliul locului natal
sau
doar ficțiunea nu minte niciodată*

Motto:
„Cea mai mare victorie a cuiva este de a se învinge pe sine” (Pedro Calderon)

Trilogia vrânceanului Gheorghe Mocanu – Borta, Ursoienii, Ultima cruce – se salvează fericit/ exemplar, de la aurita mediocritate, atât prin problematica transfigurată, cât și prin inspiratul și polisemanticul titlu Din umbra munților. Asociind simbolismul complex și contradictoriu al umbrei, cu simbolul arhetipal al muntelui, Axis Mundi/ scară a lumii etc., scriitorul din cunoscutul topos literar al Vrancei , Odobești, (grație și lui Culiță Ușurelu, prin revista/ Editura „Salonul Literar”), cu rădăcini în estetica, poetica și poietica junimistului Ion Creangă cel fascinat din adânci tinereți, de mitologia „găurii negre” (Ion Rotaru dezvoltă tema: „obsesia borții”/ Borta Rece etc.), dar pătruns și de alte contaminări fericite – cel puțin în ceea ce privește motivul umbrei, de la celebrul adagiu latin Pulvis et umbra sumus, la Lucian Blaga, Tudor Arghezi, Eminescu, Sadoveanu, Vasile Voiculescu, Cioran etc., – proiectează conotații cu semnificații cosmice, asupra unei admirabile scriituri memorialistice, în care ursoienii, caractere transfigurate la expresia lor ultimă, arhetipală, se mișcă asemenea unor fenomene ale firii, confirmând teza expresionist-blagiană, că „veșnicia s-a născut la sat”, dar și posibilitatea inspiratului autor, de a turna într-un limbaj narativ, preponderent simbolic, desprins parcă dintr-o vârstă imemorială, un fond uman atemporal și inconfundabil. Concluzia: cititorul nu trebuie să se lase înșelat de aparențe, ci să traducă semnele, miturile, eresurile, partea inițiatică a scriiturii, cea care ascunde și revelă în același timp, lumea misterului existențial și sufletul satului românesc, uitat de scriitorii și de artiștii, din ultimii 70 de ani. Aș vrea să cred că nu am dreptate…
Făcând din muntele Stânca Albă, o Axă a Lumii, autorul sugerează orgoliul (= a place sieși; a place altora e vanitate) locuitorilor de azi, de ieri și de mâine, ai satului Ursoieni, și implicit, al vrâncenilor de pe malul legendarului Milcov, de a se considera și astăzi, un topos de referință al României europenizate parțial și globalizate total. Nu întâmplător, în Vrancea se află locul de zămislire al capodoperei Miorița. Dacă fiecare mare popor își are muntele său sacru: Olimpul – grecii; Sinai – evreii; Kogaionon – geții/ tracii; Meru – indienii; Fudjiama – japonezii etc., ursoienii au Munții Vrancei, metaforă vie a „spațiului mioritic”, ce insuflă neamului românesc, speranța eternității și o participare eroic-activă, la simfonia vieții terestre și cosmice. Muntele, simbol masculin (yang), semnifică permanența, ascensionalitatea ca aspirație veșnică, imuabilitatea, tăria de a rezista vicisitudinilor timpului și „teroarei istoriei”. Urcarea, aparent întâmplătoare a naratorului/ personajului actant, pe Stânca Albă simbolizează o acțiune ritualică, ce semnifică în plan psihologic, încercarea omului de a-și depăși propriile limite, voința spre o ascensiune spirituală, spre autodepășire prin cunoaștere de sine.
„Din umbra munților” – din „umbra” acestor confidenți ai stelelor călătoare și prieteni uriași ai ursoienilor – romancierul Gheorghe Mocanu extrage și topește în scriitură, credința în umbră – ca dublură a omului. Autorul este, astfel spus, asemenea „vânătorilor de umbre”, numai că măsoară cu știința/ arta literaturii, caracterele consătenilor, pe care le sublimează în Trilogie și le îngroapă drept „jertfă pentru zidirea” prezentului și a viitorului. Interesează în Borta I, Ursoienii, II, Ultima cruce, III, imaginarul mito-poetic ca dublul, ca întruchipare a sufletului despărțit de trup, dar și ca umbră a unui „eu” imaterial, ca dublul devitalizat, ipostază a morții ce însoțește permanent omul. Teama mistică pentru pericolul din umbră, pentru amenințările ascunse – să nu uităm că Vrancea este și un centru seismic foarte activ – este imanentă scriiturii. Corelația misterios-imanentă a individului cu umbra există și la alte popoare. La turcii musulmani, de pildă, funcționează interdicția de a călca umbra altuia! O admirabilă expresie metaforico-juridică. Un fel de lege nescrisă, încât nu ne miră că la unele neamuri există și urarea: umbra să nu se micșoreze, nici să nu se depărteze, dar și blestemul tragic: ca individul să nu mai arunce nicio umbră. Această temă și teamă mistică este ubicuu și omniprezentă într-un topos precum cel vrâncean, în care umbra seamănă cu întunericul, deși este „fiica luminii” (Blaga). Revelator pentru starea de spirit a satului este posibila cădere a cometei și comportamentul lui Ilie Boroghină.
Asemenea clasicului Creangă, Gh. Mocanu este un scriitor romantic prin metafizică, ce ascunde sub „poza țărănească”, un „luciferic”, în terminologia blagiană, pentru care, sub limpezimea și seninătatea arborată, lumea nu-și pierde frumusețea imanentă, dar nici caracterul problematic, interogativ, conflictual. Permanenta dedublare a Eului creator din această Trilogie a celor Trei fețe („Copilul râde: Înțelepciunea și iubirea mea e jocul! Tânărul cântă: Jocul și-nțelepciunea mea-i iubirea! Bătrânul tace: Iubirea și jocul meu e-nțelepciunea”) se produce în sensul configurării unui dialog al omului cu eterna opoziție condiția dată – condiție dorită. Ați reținut ecuația existențială figurată sub indicativul prezent al verbelor: râde, cântă, tace. Sub confesiunea „perfidă”, dedublarea are o funcție estetică, așa cum o descoperim la un Grigore Alexandrescu – Satiră Duhului meu, la celebrele Confesiuni ale lui J.J. Rousseau, la Cuvintele lui J. P. Sartre sau tragica Viață ca o pradă de Marin Preda. Trilogia mitico-blagiană a celor „trei fețe” evocă o lume deposedată în timp, de atributele mitice/ sacre, de prejudecăți, eresuri, încât citim mai curând epopeea unei lumi uitată de zei, și implicit de oameni, în care divinitatea tutelară rămâne Eul, subiectivitatea, iar povestirea nașterii și existenței ursoienilor repetă mitul veșnicei „reîntoarceri la origine”, studiat, cum se știe, exemplar de Mircea Eliade. Dacă avem în vedere cunoscuta clasificare a textelor narative, în funcție de persoana care vorbește și organizează discursul, observăm că romancierul Gh. M. nu alege numai o formă gramaticală, ci și o atitudine narativă, ce implică simultan prezența mimesis-ului și diegesis-ului. Preferința pentru eu nu înseamnă numai o întoarcere la sine, ci și o experiență dificilă a unui raport cu sine trăit ca distanță estetică, raport care simbolizează o subtextuală identitate dintre autor – narator – personaj; condiție esențială a existenței scrierii autobiografice.
Întâlnirea și confruntarea eului-erou/ personaj, cu eul-narator, de fapt – modalități de reconstituire a trecutului ce stau sub semnul figurii cunoscute în retorică sub denumirea de hipotipoză. Această figură a limbajului unește cele două voci care organizează discursul narativ astfel, încât autorul nu suprapune două stadii cronologice și afectiv separate: nu citim un prezent care vorbește despre trecut, ci un trecut care vorbește în și despre prezent. Din perspectiva identității implicite autor-narator-erou, trilogia Din umbra munților este un roman infrarealist, reflexiv, autobiografic, sapiențial. Autorul stabilește o subtilă și modernă corelație (ce amintește de Creangă cel din Amintiri, de Proust, Camil Petrescu și Anton Holban etc.) între verosimil (ceea ce poate fi crezut) și adevăr (ceea ce trebuie crezut). În fapt, o ipostază a unui raport mai general, ce se stabilește între Trilogie ca text verosimil și (auto)referențialitate/ autobiografie, ca reprezentare a adevărului interior.
Perspectiva narativă e construită pe dimensiunea categoriei temporale a timpului amintirii și pe dorința autorului de a retrăi „veșnicia”, în matricea mioritică care-i permite recunoașterea sinelui. Scriitorul care poartă cu cinste, girul lui Fănuș Neagu (cucerit, probabil, și de vinul – in vino veritas – de Odobești/ Panciu etc., care curgea în acele vremuri, precum Milcovul după interminabilele ploi mocănești) propune fără o sfidare a retoricii tradiționale, două moduri esențiale de a transfigura realitatea: unul obiectiv, fundamentat pe observarea evenimentelor din perspectiva integratoare a eului narator și altul subiectiv sprijinit pe trăirea acțiunilor de către eul erou. Prin recrearea sinelui cu ajutorul celor două voci aparținând naratorului și personajului actant, Gh. M. se apropie de experiențele estetice ale lui Creangă, A. Gide, Marcel Proust, Marin Preda cel din Viața ca o pradă. Comună celor trei scriitori este dorința cunoașterii de sine convertită în Text și sciziunea personajului ce presimte eminescian, înstrăinarea de sine: „ajung pe mine însumi a nu mă mai cunoaște”, dar și teroarea motivului „fugit tempus…”/ vanitas vanitatum etc.. Personajul – obiect al Poveștii devine agent al narațiunii ce se detașează printr-un cod intradiegetic, în și prin narativ, de eroul povestirii în povestire, iar printr-un cod extradiegetic de momentul istoric/ de viața transfigurată.
Categoriile temporale (timpul amintirii, timpul scriiturii, timpul evenimențial, timpul lecturii) corelate cu schimbarea vocilor (autorului, naratorului, eroului) configurează romanul reflexiv al Timpului – o meditație-parabolă despre timpul și spațiul eului călător. Gh. Mocanu preferă în Trilogie, genul narativ mixt (diegesis plus mimesis) în care interferează tipurile de discurs impuse de problematica transfigurată – copilăria, familia, școala, slujitorii bisericii, femeia, tinerețea, senectutea, moartea etc. – discursul indirect (mai puțin mimetic, permite confundarea vocilor naratoriale, de aici admirabila ambiguitate a scriiturii). Discursul direct de tip dramatic (text dialogat, diegesis + mimesis); discursul trăit/ monologul interior nu permite scriitorului din Broștenii Vrancei prezentarea simultană, ci numai alternativă a diferitelor nivele de conștiință (monolog interior indirect, direct, descriere omniscientă, solilocviu, mirare, interogație, dialog). Tipurile de discurs din Borta, Ursoienii, Ultima cruce ne confirmă că adevărata artă narativă nu se plasează la polul narativului pur (gradul zero al mimesis-ului), nici la acela al mimeticului pur (gradul zero al diegesis-ului), ci la punctul unde aceste două axe ale narațiunii se interferează.
Ca și predecesorul/ modelul său, Creangă, Gheorghe Mocanu este un scriitor livresc, erudit, cu o metafizică de romantic, dar de structură clasică, apolinică, ce amintește de „veselul” Alecsandri, dramaturgul și prozatorul, un moralist specific plaiurilor mioritice, încât nu e greu de văzut intenția permanent didactică a scriiturii. Cuvânt înainte ce deschide vol. II al Trilogiei reconfirmă nu atât clasicismul folcloric, ethos-ul național, un anume sens superior al carnavalescului și viziunea cvasimonografică a satului Ursoaia/ Borta, tot atâtea particularități ce definesc și individualizează scriitura volumelor, cât ideea că scriitorul vrâncean intuiește blagian că sensul celor trei cărți e în noi, încât configurează premeditat, cu ironie și umor/ sarcasm, relația realitate – ficțiune. Concluzia este evidentă: doar ficțiunea nu minte. Nu mă pot abține să nu-i citez câteva secvențe, iubitului nostru cititor: „Am fost azi la biserică! Nimeni n-a vorbit cu mine. Nici Gherghina, nici Vasile. Nici Zamfira. Nici vecina noastră, Aurica. Voiam să intru în pământ. Ce-ai scris acolo, mamă? Ce-ai scris? Unul mi-a zis în treacăt, în curtea bisericii: Rușine să-ți fie! Am rămas singură la mormântul lui taică-tu! Am vorbit cu el. L-am rugat să mă ia. Și s-a făcut seară și frig. Am mai venit acasă, să mai vorbesc o dată cu tine, mamă…” (…) „Măi băiete, să nu te-ncumeți, mamă, să te apropii de sat, că ți-au pus gând rău!” vorbea și suspina. „Că tu ești singurul meu băiat. Pe mine pot să mă batjocorească, nu-i mare lucru. Dar tu, tu să nu vii în sat, mamă…” (…) Nu visam, ceva nu era în regulă, iar oamenii muntelui voiau satisfacție. Și m-am pus pe explicat: „Măi, oameni buni, pe dumneata te cheamă Vasile Ciubotaru, iar în carte e unul Cobzaru!”.
„Ehe! Adică vrei să ne prostești, ai! Adică nu-s eu, vrei să zici? Adică nu eu stau acolo în pârâul unde a fost moara? Adică nu mai știu să cânt la cobză?” „Dragii mei, măi fraților, asta e literatură, e ficțiune! Stați să vă spun! (…) Revedeam multe chipuri dintre cele cărora le dădusem cartea în curtea bisericii. Unii ziceau că e blasfemie, că am scris de preoteasă, că am scris de preot, că s-a făcut blasfemia până la capăt, de s-a ajuns cu cartea necurată în curtea bisericii. E spurcată biserica, nu mai îngropăm morții acolo!” Umorul, sarcasmul și ironia își dau mâna cu melancolia, meditația și rafinamentul stilistic, caracteristic naratorului vrâncean. Procedeul este tipic autorilor livrești (Rabelais, Anton Pann, Creangă, Anatole France, Sadoveanu etc.) ce au simțul limbii și știu să actualizeze/ să concentreze memorialistic, experiența acumulată sub umbrela prezentului etern: „Uneori, o femeie intervenea: „Tanti Catrina, am și eu cartea, parcă vorbește frumos de dumneata, n-am cetit răutăți!” „Ei lasă, nu te băga, tu să taci, la tine o fi scriind așa, la mine scrie altceva, și-i numai și numai de rău. Omul meu se oftică tare de tot, că l-a făcut sărac, nu trebuia să i-o spună nimeni până la moarte…”. Ecce românul! Să nu-i spună nimeni adevărul, „până la moarte”!? Asta, da, demnitate! După, nu mai contează… Salvarea de a nu fi dat în judecată, admite autorul, cu viclenia vulpii din fabulele lumii, îi vine de la faptul că în buletinul de identitate, altul este numele personajului ce se recunoaște în oglinzile Amintirilor ingenios dramatizate (dramatism existențial/ de situație) de scriitorul „din Broșteni, lângă Odobești, dincolo de Milcov”, care nici nu bănuiește cât bine i-a făcut (lui și literelor românești) revolta estetică a cititorilor din Ursoaia – identificarea/ confundarea ficțiunii cu realitatea frustă, incomodă, (ne)fericită, sublimă și tragică în același timp: „Nu știu ce s-a întâmplat cu personajele mele, că după un an de zile, când am mers în sat, m-au întrebat cu zâmbetul pe buze, dacă am scos și volumul doi. „Suntem tare curioși să vedem ce-ai mai scris despre noi!” Unul bătrân zice: „Scrie mai repede, Gheorghiță, că eu îs bătrân și vreau să mai citesc despre unul despre altul. Să scrii ceva și despre mine, auzi…?! Ce vrei tu, taică…! Eu nu mă supăr!” Și uite așa viața devine Text, iar Ficțiunea – viață, adică conștiință a ceea ce putem noi înșine înfăptui. Trilogia Din umbra munților confirmă teza filosofului Bergson: fondul însăși al existenței noastre este memoria (= prelungirea trecutului în prezent), adică durata care este activă și ireversibilă, tocmai pentru că exprimă capacitatea de a reține Ideile/ arhetipurile și de a le actualiza. De aceea memoria rămâne un lucru inviolabil, pentru că e mut și nu se poate apăra de uitare.
Desigur, sacralizarea/ mitizarea locului de naștere a fost impusă scriitorului, de unicitatea satului, de legăturile sufletești inefabile, de psihologia abisală a ursoienilor ce „presimt limitele fericirii” și ratarea „necruțătoare și fatală”, care-i pândește chiar din umbra munților ce le înconjoară vatra: „Ursoaia nu este un sat ca toate celelalte. El este un colț de rai pe care Dumnezeu l-a conceput la Facere: fără colectivizare, fără activiști de partid, dar și fără lumină electrică, fără biserică, magazine, drumuri și școli. Când eram copil, plecam dimineața la școala de patru clase cu învățători de ocazie. (…) I-am zis Borta, pentru că satul e înconjurat de munți, așezat într-o văgăună plină cu păduri de fag. Soarele intra dintr-o parte pe la nouă – ora dimineții – și pe la două era dus. Ziua era scurtă, așa că oamenii se trezeau cu noaptea-n cap și tot cu ea pe creștet se culcau”. Borgesian vorbind, dacă viitorul și trecutul sunt infinite, nu poți să nu te întrebi: există cu adevărat un „când” în miticul sat Ursoaia? Admirabilă mi se pare mândria autorului de a face „parte din spița mocanilor Vrancei, din neamul Babei Vrâncioaia și al lui Moș Ion Roată, o spiță mai puțin pervertită și mai aprig purtătoare de tradiții decît altele”. Și, totuși, în ciuda acestei realități dumnezeiești, exemplare, sau poate tocmai de aceea, tragedia „necruțătoare”/ fatală – „ieșirea din satul copilăriei… , despărțirea de mama și de mormântul tatălui din Dealul Crucii” are loc. Fugit tempus, vanitas vanitatum, copilăria, adolescența, iubirea, moartea, prietenia, școala, conflictul dintre istorie și rațiune, biserica, inadaptarea, prostia etc. sunt tot atâtea teme ce reconfigurează metafizic o simfonie wagneriană a destinului Ursoienilor, ce însoțește un bildungsroman tipic românesc.
Scriitorul stăpânește nu doar arta narațiunii, ci și poetica atmosferei. O atmosferă – sublim-fatală, biblică, potențată de amanții destinului „ce presimt limitele fericirii” (Cioran) – plutește ca o ceață de noiembrie, peste o scriitură filosofico-elegiacă, ce amintește de cugetarea scriitorului rus, A. P. Cehov: „Nu se poate să te împaci cu faptul împlinit, să nu te împaci, iarăși nu se poate, iar cale de mijloc nu există”, încât tipologia balzaciană a Trilogiei (deșteptul, prostul, bogatul, mocanul, săracul, bătrânul, cămătarul, risipitorul, preotul, călugărul, femeia, țăranul, copilul, adolescentul, fata, baba, zgârcitul, primarul/ edilul, milițianul/ polițaiul, hoțul, pungașul, pădurarul etc.) scoate satul natal al personajului principal (narator, personaj actant/ martor/ personaj colportor, reflector, autor), născut „din țărâna Ursoaiei”, de sub umbrela miraculosului, miticului și a exotismului (Ursoaia nu prea se aseamănă cu Macondo, decât dacă vrem cu orice preț… să fim în rând cu ceilalți, deși diferențele contează) și-l reașează sub semnul unei libertăți înțelepte, sapiențialitatea învinsului: libertatea = necesitatea înțeleasă, încât „Ieșirea din satul copilăriei nu era o tragedie, nu era un capăt de țară această desprindere de cutumele și oamenii locului, dar un lucru era clar: fiul de ursoian nu voia în ruptul capului să-și înăbușe viitorul în traiul greu de la țară.” Sigur, avem antecedente multimilenare. Nu a vrut-o nici Ion Creangă, nu au vrut-o nici cei peste patru milioane de români plecați în exil, spre a se elibera de „traiul greu” din/ de la „Țară”. Oricând și oriunde ne-am afla, noi românii rămânem consecvenți cu noi înșine: știm să alegem. Am cules și culegem întotdeauna ce am ales/ alegem. Să fie doar o predestinare? Drama opțiunii să existe doar în romanele lui Rebreanu, Camil Petrescu, Hortensiei Papadat Bengescu etc.? Sau doar numai așa funcționează lumea? „Cea mai bună dintre lumile posibile”, cum argumentează, ferm convins, Leibnitz în Teodiceea (1710)
Cu alte cuvinte, vreau să vă reamintesc o cunoscută maximă a lui G. B. Shaw: În viață există două tragedii. Una este să nu obții ceea ce dorești; cealaltă – să obții. Trecând peste această (ne)fericire ce ne este dată de Bunul Dumnezeu, Trilogia Din umbra munților – Borta, I; Ursoienii, II; Ultima cruce, III, este o scriitură, autentică, pur românească, de referință în literatura contemporană – premiată de Filiala Bacău a Uniunii Scriitorilor din România -, ce se înfrățește firesc cu mirarea, cu tainele existențiale, cu românismul aflat în pierdere de identitate, cu partea luminoasă a umbrei, cu eterna contradicție a Istoriei cu Rațiunea și cu misterul labirintului dedalic al celei mai bune Lumii. Noi, cititorii, putem spune împreună cu scriitorul Gheorghe Mocanu, dar și cu Părintele literaturii europene, Homer cel din Odissea: „Mi-e dor în veci și tot mi-aduc aminte…”. Să fie memoria, talentul erudiților sau dușmanul ireconciliabil al judecății? Mesajul intrinsec al celor trei cărți scrise din „umbra munților”: să nu ne pierdem interesul pentru spiritul unic al satul vrâncean/ românesc. Interesul estetic, științific, economic, folcloric, turistic, antropologic, arheologic, filosofic etc. Se știe: unde se pierde interesul, se pierde și memoria. Lucrul demonstrat cu prisosință, de la Iisus Hristos, până azi. Într-un pandant – original, grațios, revelator – cu mitografia/ tipologia personajelor Trilogiei sunt Desenele Virginiei Hossu. Mi-e foarte greu să aleg trei desene fără să greșesc… Risc, totuși: Cu Ilinca, Nu mai pot de bine, băăăăă!, Calul pădurarului, Cometa… Odobeștiul rămâne un topos cultural de referință al României contemporane, ce reconfirmă sintagma: omul sfințește Locul. Nouă, lectorilor de azi și de mâine, ne revine plăcerea estetică, să-l ascultăm pe junimistul Creangă: „să ne cetim unii pe alții, să ne învățăm unii pe alții”. Se pot învăța multe, multe, multe, din această umbră luminoasă a Munților Vrancei, ce așează Ursoienii, lângă Humulești, Ipotești, Rășinari, Hobița etc.

*Gheorghe MOCANU, DIN UMBRA MUNȚILOR – Roman – BORTA, Volumul I, Editgraph, Buzău, 2020;
*Gheorghe MOCANU, DIN UMBRA MUNȚILOR – Roman – URSOIENII, Volumul II, Editgraph, Buzău, 2020;
*Gheorghe MOCANU, DIN UMBRA MUNȚILOR – Roman – ULTIMA CRUCE, Volumul III, Editgraph, Buzău, 2020.

Distribuie: