Propoziții pretențioase – Azotul
Mai să mă alătur poliției locale în demersurile cu plajă largă de legalitate, spre puricarea fiecărei ieșiri locative din decor.
Ai limită gardul, respect-o, nu tot înainta până să ajungi în mijlocul străzii. De aceea am refuzat în câteva rânduri realinierile după voile proprietarilor. La doctorul Iancu de lângă Simică, unde cotul aruncător, anormal de lung, stă ca ghilotina deasupra pietonilor. O pica, n-o cădea?
Și la alții. Nefiind nici rea voință, nici atenționare pentru autorități, nici pentru cei cărora le dă prin cap că se pot întinde mai mult decât plapuma pe pământ sau spre cer, parii axiali ai gardului nemaisatisfăcându-le numărul cadastral existent.
Dorințele oamenilor sunt multe, iar acolo unde se pot împlini, cu toate argumentele contra, le dai curs. Cu oarecare îndoială, dar la adăpost, cu fișa neajunsurilor prezentată. ,,Narcisindu-ne”, o singură dată, tot în cartierul 7 Noiembrie, ne-am făcut datoria avertizării că ,,fartirul” nu este chiar soluția ideală pentru un acoperiș, ci doar un model care încântă ochiul, o fantezie tinichigerească nesigură, desele tăieri la fiecare bucată de foaie, îndoirea și existența unui cuplu de un milimetru și douăzeci în falț pe rândul următor, cu toate măsurile asiguratorii luate, nu este tocmai în regulă, riscând ,,ciupirea” tablei și infiltrarea apei prin fiecare început de coamă. Am desfăcut și revizuit de atâtea ori și după noi, mai ales după alții, orice mică găurică produce daune ireparabile sau costuri în plus inutile.
Am rămas cu onoarea nepătată, mânjirea falțurilor și coamelor cu ,,tinctură” de oxid de zinc asigură ani buni protecție contra urcușului picăturilor de ploaie spre creastă, precum somonul prin vâjurile năvalnice de munte. La deal sui și eu în cartier, pe cea de-a treia stradă, pe a soaței lui nea Misirgiu, unde ,,servirăm” doi colegi de Intercoop la distanță de cel puțin 15 ani. La Tobi, jgheaburi și burlane prin negura ălor ’90 ani revoluționari de început și la Nelu Mocanu, spate în spate cu casa părintească a lui Bogdan Lupașcu, fost coleg de școală de muzică, etajata lui ținând loc de zid numărul patru pentru bucătăria de vară a lui Nelu, unul dintre motivele noastre lucrative: reacoperirea ei. Și-aș fi jurat că nu mai era nimeni căruia să-i fi încercat porțile, cărările și tot ce face unghi cu nivelul pământului și scurge ploaia gravitațional, de n-aș fi recunoscut, în aceeași largă privire electronică, țeava buclucașă de gaze ce se furișează prin acoperiș la 1 metru de streașină. ,,Altă probă…” Dar, la interferența unei clădiri cu altele, se întrec pe sine. Ridicarea tablei pe perete, cam 10 cm, îndoire spre capăt ca să se așeze mai bine, îmbinare cu ,,tinichelele” vecinului și-un adagio în mod minor tricordic…. O scândură îngustă, aducere aminte de reparația lui nea Istrate, maistrul de atelier școlar, scoasă parcă din același gater în aceeași zi. O coincidență bizară de mirat familia Călin. Așadar, țeava. Gata să pună toate problemele, însă, s-ar fi putut pune de-a curmezișul rezolvării? Vezi să nu. I-am făcut de petrecanie repede. Și ei, și restului lucrării, ciuciure și jgheaburi.
Ațipii, dar mă trezii să pun și ultimul cuvânt dintre cele sixtine: azurai. Ceea ce încă vă urez.
