Spații culturale nr. 59 (12)

Maria MÂNZALĂ

LA POMUL VIEŢII ÎNDOIALA E OU

În volumul de poezii Pelerin în Ţara zborului, apărut la Editura Betta, Bucureşti, 2017, Marian Dumitru, veşnic rătăcitor prin absurdul existenţei, se revelă la nivel înalt, cultivând o poezie energică, frustă, vizionară. Cu un vers bine şlefuit, pătrunde în miezul marilor semnificaţii, oferind profunzime gândurilor cristalizate în admirabile aforisme. În sala în care pereţii sunt străjuiţi de luminile jucăuşe ale poeţilor şi prozatorilor vremii, la Casa Corpului Didactic din Bucureşti, într-o zi aurită de toamnă, 28 septembrie 2017, orele paisprezece, la cenaclul Destine, am primit din partea autorului, înfăşat într-o blândă lumină azurie, volumul cu autograf. Titlul m-a ajutat să înţeleg repede că poetul îngândurat de găsirea cuvântului, a adunat în piaţa mare a literelor toate lumile posibile şi imposibile, aici am simţit furtuna cuvântului în poem, aici am simţit deschiderea întârziată a vietii, am văzut cu ochii mei zorii nebuniei Poetului, aici am înţeles că furtuna din mirare îţi dă dreptul la măreţie.
Nimic mai firesc, în gama uimirii, în constelaţia cuvintelor poetul se simte în largul său, limba se dezleagă, fraza curge, iar cuvintele vin cu uşurinţă din prea plinul însuşi al simţirii sale. Multă îndoială şi o mare doză de nelinişti, nelinişti care vin în cascadă şi dau versului amplitudine şi vigoare. Marian Dumitru se relevă din plin, la nivel înalt, cu un respect neclintit faţă de adevăr. Exigenţa poetică, modernitatea, viziunea şi stilul, toate strunite de debordanta-i imaginaţie sunt aripile poeziei care se constituie ca un sens al vieţii: ,,soartă, cer favoarea/ să mă calci în picioare,/ împreună cu cirezile migratoare/ ale cuvintelor nebune după tine/. Furia mărilor de lacrimi/ să mă lovească şi ea şi să mă înece/ ca pe un primitiv/ ce a atins cu bagheta inimii/ coama de aur a spaimei dominând/ cu o şoaptă de frunză.
Poetul „Chiar din amvonul îndoielii” reuşeşte să îmblânzească în „ocnele plăcerii de a visa” păcatul nesupus. Episoade grele, dureri sfâşietoare în Curriculum vitae, selectiv: „eu chiuiam la scăldat, neştiind / nimic despre negura colorată de lângă mine”, când „cu sălbăticie unul de pe alt continent / înmuindu-i oasele şi voinţa/pentru a ni se fura pământul şi vitele” … ,,mi-a zdrobit zeul, invincibilul tată, capul de afiş al copilăriei mele… Ceahlăul zăcea paralizat în patul pe care l-a urât”. „Fără tată, acasă, zeul gemând la spital” poetul găseşte alinare „ca o mângâiere pe creştet” în aerul în care vibra înalt, întrebarea „Unde era Dumnezeu, atunci?”
Din laboratorul creaţiei sale poetul lasă să se vadă cum se naşte sonetul „care este când ireal, când tandăra-ntâmplării: eram în mijlocul versului fără sfârşit, căutam o rimă şchioapă să-i pun tobă”, când „de sub viţa nobilă a unui cuvânt, plin de litere în pârg, a sărit iepurele: avea paisprezece vieţi şi urechile puse titlu”, Minune.
În Sonetul şi puterea lui, în dialogul cu propria-i lucrare, poetul mărturiseşte: „şi după ce din astre ar fi muls/ să pună-n vers orbite-n loc de rimă, l-am învăţat beţia de cocor/ când eram tânăr, băutor de stele/ fierte-n cazanu-nchipuirii mele”, lăsând discret şi foarte subtil să se vadă, în constelaţia sufletului său, marea-i sensibilitate: „dar n-am lăsat poemului un zbor să cadă-n hău,/ precum un meteor,/ ci l-am pitit iubitei sub mărgele”.
Asistăm în Balada lopătarului la fenomene şocante „Văzduhul se şi rupse ca un cearceaf sfâşiat/ un tunet de tun, un fulger de fosfor topi/ pălăria lunii aprilie/ iar norii aprinşi de chibritul Sfântului Ilie,/ vărsară, fantastic, ninsoarea-satrap:/ crăpau cupele de gutui,/ urlau florile de cireş şi mai toate femeile cărora, frica le intrase în sân, ca şarpele de casă,/ iar păsările curţii zburau infernal… şi, pentru a duce la extremis tensiunea creată, poetul cu un fin simţ al umorului, şopteşte: „aprilie abia se mai ţinea de sârma de rufe…” şi, cu un ritm domolit încheie „lopătarul împături iarna sub braţ şi porni spre altă poveste”.
Aflat faţă în faţă cu Moartea, pe o anume felie a vieţii, la o partidă de şah, mijlocită de vărul său Bulă, poetul pune inima „pe cuvânt şi îl mut/ pe versul liber, colţ cu mânerul negru al coasei”, Moartea trosneşte din toate încheieturile, întinde imprudentă coasa ,,… Moartea ia cuvântul,/ şi e mat.”
În Setea maestrului, Don Cezar poreclit ,,detectivul C.I. umblă cu un topor în traistă” …, ,,umblă cu fereală după lupii alfa din pădurile cu ochii flămânzi ai literelor”. De ce alfa? Poetul, cu o intuiţie debordantă, ne poate răspunde asemenea unui paranormal racordat la sursele cunoașterii extrasenzoriale: creierul oricărei fiinţe emite, nu în plină zi, nu în miezul nopţii ci, doar spre dimineaţă, „la crăpatul de ziuă”, unde alfa care au aceeaşi lungime de undă cu transportorul ce duce la memoria colectivă care îi răspunde: „Ce fac dacă dau de Dracu? Căci toporul acesta nu e topor,/ e poezie, a disperării”.
Poetul se tratează de melancolia cotidiană prin ironia muşcătoare a versului: „banalul ţipă ca pescăruşul,/ el sfâşie nebunia poetului/ şi se găteşte cu ea” „pentru că eu nu sunt banal,/ sunt foarte banal, sunt crăpatul de ziuă” Sfânta ezitare.
În lupta cu timpul în poemul Dilema poetul aflat „pe marginea unui urlet de Salvare” spune: ,,…/Criza de timp e mare”. „Cuvintele îşi ascund bulgărele de soare/ în prăpastia dintre clipe” „aş putea să pictez bătaia inimii/ soră geamănă cu prăpastia dintre clipe, pentru că „răsturnarea timpului spre izvoarele sale”… ,,e un lux să te arunci în focul sacru/ pentru visele temerare, ar fi un masacru”. Avantajul în această luptă este „pânza corabiei pe catargul definit sonet. Când corabia începe să ia apă, dau peste bord balastul: sacii cu ură, pierderea de timp, dorinţele deşarte de mărire şi altele. Nu păstrez nici laşele gemete ale suferinţei, chem cerul în ajutor, e gratis.”
Antiteză: „acestui dicteu, am să-i fac portretul, în miniatură, dar n-am carton până la stele, iar pânza de păianjen, nu e de găsit/ decât în tomberoane”
„Soarta războiului cu versificaţia/ pârjolitoare de frumos/ o decid cuvintele/ încă din zorii nebuniei/ poetului/ când el se crapă de ziuă” cuvinte care îi oferă poetului în Clipa de beatitudine un moment regal „Găsirea cuvântului/ căutat, fără să ştii, unde,/ este un moment regal pentru poet: clipa nu are dimensiuni pământene, dar nu durează mai mult/ ca viaţa taurului în arenă,/ nici cât stă cioara în par/ şi vinul în pahar”.
Umorul, acest boem fără servici „aşa, plin de conotaţii delicate, căutate/ şi, în taină, degustate, cu zâmbire, ne facem bine, întinerim”. „După ce, Bulă mi-a trecut prin cap:/ toate ţigările mele/ au murit de râs” .
Multe poeme sunt caracterizate prin îndrăzneala interogaţiei, prin profunzimea gândurilor cristalizate în adevărate aforisme: „drumul bătătorit/ e cel mai bun, dacă nu te tâlhăreşte; pe acolo au trecut „poate paşii brontozaurului/ sau ai viţelului de aur/ ori clipele unui veac de singurătate/ … dar şi galaxia de nebunie/ gonind să nască viu poetul/ mirare a ploii de stele”, Galaxia de nebunie.
În poemul Orizont geografic, în gama uimirii, cu un fin dozaj, poetul ajunge la apogeu, mereu în „goana maratonistă” pentru a stabili „continentele cuvântului,/ mările furtunoase de sub scoarţa lui geografică” poetul ros de regrete spune „am ajuns la cuvânt târziu/ o veşnicie mai târziu/ cu toate încălţările rupte pe cer”, apoi ascultă de tăcere: ,,tăcerea,/ această fosilă a iubirii/ plină de continentele osificate ale cuvântului/ această tăcere, nemăsurată, necartografiată/ neînregistrată” şi uluit se cutremură: ,,ce cataclisme uriaşe au zguduit/ scoarţa cuvântului, încât este atât de fierbinte, acum,/ şi neliniştit chiar şi în dictionare? Se scurge printre cuvinte, prin „ţesătura secretă ca gena” ca un firicel de apă, dătător de viaţă, pitorescul folcloric. „Hai, taie lemne pe mine!… poate am fost şi rău dar nu ca tine şarpe de dudău”. De aici, din aceste constelaţii cu nemărginiri, poetul trimite gânduri-poeme, gânduri-realităţi, iar pentru a afla rostul acestor gânduri le înveşmântă cu sonurile sensurilor ascunse.
Poetul ştie să-şi exalte imaginatia la maximum de parcă ar vrea să spună: iubesc culoarele, curbele, limitele, zidurile de care, pentru o clipă, mă las îmbrăţişat, în care mă scufund. Chiar dacă pentru o clipă zidul mă pietrifică, oprindu-mi calea, nu vreau să pier „pedepsit că am cântat, neîngăduit, în corul spaimelor din suflet” este de ajuns să-mi doresc să-l străpung, şi să trec prin el, ca „atunci când Cel fără de moarte, vine cu două ceruri în pahare şi ciocnim fără frică cele două ceruri foarte tari”. Privirea eului liric străpunge zidul şi ia în stăpânire “comorile de lumină”. Sub forța ochiului interior se creează extincţiunea, extazul, „Ei, aşa euforie, mai rar! Şi învioraţi, spargem paharele de zidul dintre noi”.
Asemenea lui Epimerides, care, cu destule veacuri în barbă, ,,săvârşindu-se de viaţă, în anii târzii, a fost găsit, după somnul din peştera lui Zeus, cu pielea împestriţată de litere” şi poetul după ce se scaldă “în culoarea cuvântului lăsat cu pensula rătăcitoare printre capcanele Luminii şi-n râuri de stele” lasă viaţa din trup să fugă. “Numai dacă se va rătăci de veşnicie, găsi-va cuibul făgăduit la pomul vieţii”.
Legământul poetului cu Constelaţia cuvintelor, legământul poetului cu sine însuşi este poate modul lui de a se rosti: „nu poţi să ocoleşti lacrima, nu poţi să o eviţi, e lucrare divină”.
Iată, dragă cititorule o întâlnire deplină, o comunicare exemplară între poet şi cuvinte, între poem şi inimă, între clipa prezentă şi univers. E clipa ta norocoasă, urmează-l pe poet, care, îngenunchiat în vraja unui gând, chiar dacă „nu a atins extazul din psaltire”, mărturiseşte: ,,chiar focul soarelui de-i cât un taur, eu, mâna-n foc mi-o ard, am jurământ.”

Marin MOSCU

Uităm să pășim…

Am pus inima nopții în palme,
Am conectat-o prin două raze stelare
Viselor aburind de iubire,
Tu mi-ai răspuns că ești la mare.

Dorul a pogorât de pe muntele vrăjit
Cu privirea albastră ca cerul,
În valurile mării te-am zărit
Izgonind din inimă misterul.

Umbrele topite sortează nisip
Clepsidrei pătrunse de timp,
Noi, gâtuiți de aburii iubirii,
Uităm să pășim în alt anotimp.

Ionel BOTA

Glosă a tuturor semnificațiilor, dragoste…
Lirica Irinei Lucia Mihalca sau despre un ritual germinativ al Poesiei

Privită acum, în perspectiva acestor ani care-au trecut până la noi, lirica Irinei Lucia Mihalca anunța încă de la aparițiile în volume colective, în presa literară, ori cu ecoul unor lauri binemeritați la concursuri literare, o poetă matură, un autor care se mișcă foarte original, aproape fără trac și cu dezinvoltura unui consacrat al genului, între programe și stiluri, teme și modalități lirice, grupări și direcții.
„Cerul din inima mea” (Timișoara, Editura Eurostampa, 2017, 150 p., cu o copertă realizată de Laura Lucia Mihalca, fiica autoarei), volum apărut prin proiectul “Poezia – oglindă a sufletului” (concurs de volume de poezie), în cadrul Programului Pro Cultura/ Dudeștii Noi, 2017 este și el scris cu conștiința unei sărbători a cuvântului, cu un rafinament voluptuos și o voință irevocabilă de a exprima o notă novatoare a discursului.
Eul liric operează, cu o mobilitate surprinzătoare, mutații în consistența fluenței afective a emoțiilor, senzațiilor, sentimentului, marcând o alchimie a temperamentului care augmentează ardențele autenticității și o particularizează pe autoare între colegii de promoție.
Fiindcă, mai ales, nici chiar această explozie de simplitate evocând, dincolo de elanuri ale simțurilor, un cult al iubirii ca ingenuitate primordială, nealterată în dualitate, a ființei omului („Două aripi stinghere la intrare/ încearcă să se-atingă,/ să simtă aerul primului și ultimului zbor,/ clipa trăită în nimbul eternității.”), nu scade din valoarea unei poezii care, în simfonia acestei febrilități afective, iscă un spectacol aproape cromatic (poeta noastră este și un pictor și un grafician deja remarcat de conștiința critică), un imagism mărturisind o perfectă surprindere ludică a temelor modernității.
Ca mentalitate lirică, evidențiind sensuri optimiste aceluiași veșmânt liric/ liricizat de puritate, vulnerată de dăruiri senzuale, de candori obstinând între lut și sideral, pământ și cer, himeră a veșniciei, poezia Irinei Lucia Mihalca reconvertește din metafora luminii, a inluminurii și a înluminării, un vizionarism de-retorizat care aduce cu o căutare a adolescenței eterne. Iar dacă am fi mai atenţi la atmosfera acestei poezii, am putea depista un destin al ei, mobilitatea artistică a autoarei dezvăluind o structură poetică unitară, fără mari abateri de la confruntarea permanentă cu sinele propriu, cu germinaţia peisajului interior („Uită-te în jur,/ coboară în tine şi priveşte, /în lumina strivită sub geană,/ dinăuntru în afară, tot ce-am parcurs,/ în cercul fiecărei clipe,/ picătura de rouă dintre cer şi pământ,/ viaţa noastră aşa cum a fost,/ singura noastră viaţă.”), angelic-paradisiacă.
O stare de confesiune înfiorată, panoramarea graţiei, fiindcă asta înseamnă reconvertirea sensibilităţii, trasează o fizionomie decantată în experienţă a rezistenţei la orice modă a zilei, la orice ispitiri pretins resurecționale în discursul liric contemporan. Și transformă întreg ceremonialul poemelor Irinei Lucia Mihalca într-un imn (cuvânt-lumină) al fericirii universale: „Pe drumul spre lumină mergi, mergi mereu,/ înaintezi, chiar dacă, uneori,/ ești nevoit să te mai întorci, dar mergi,/ continui să mergi prin emanațiile umbrelor,/ prin raza de lumină izvorâtă din En sof,/ prin triada celorlalte nouă raze,/ dincolo de metafora gândului,/dincolo de cerul cuvântului,/ dincolo de punțile literelor,/ dincolo de orice măsură a omului,/ în adânc, tot mai adînc,/ departe, tot mai departe,/ treci de vămile atâtor lumi,/ cu erorile, slăbiciunile,/ durerile și primejdiile lor,/ treci prin fiecare cer/ izvorât unul dintr-altul,/ treci de vârtejul norilor/ în spirala creației,/ înaintezi prin visul din vis/ din focul nepieritor al adevărului,/ în adânc, tot mai adânc,/ departe, tot mai departe,/ dincolo de trecut,/ dincolo de prezent,/ spre Eternitate,/ spre a te cufunda, din nou,/ în viața izvorului Luminii.// -La început a fost/ doar cuvântul Lumină!” (Cuvântul Luminii, p. 116).
Nu avem un simbolism criptic, aici, dar o solemnizare patetică, un țipăt lăuntric sfâșie universul marilor trăiri, deplinul singurătății (ne naștem singuri, murim singuri) fiind înlocuit de foșnetul irealei lumini. Adesea, fantezia viziunii e temperată de imagismul profund al ideii și sporește misterul, exilează sufletul liric în structura aproape elegiacă a unui eu controlând cerebral până și voluptatea detașării de senzualul obsesiei incendiare.
Iubirea, ideal, pare a fi, aici, un sediment, un vestigiu metaforic, rodul, efectul hipnotic al aglutinărilor „sufletului” incomparabilei grații. Exuberanţa temperamentului e, tot aici, atitudine, nu construcţie, iar alegoricul dezvoltă inclusiv jocuri ale tragicului într-o originală retorică a nostalgiei („Întotdeauna Ea ți-a părut un copil rătăcit./ Iluziile dor pentru că nu sunt eterne,/ altfel de ce s-ar teme?/ Poate se tem să se-ntrupeze în alt vis,/ de aceea gândurile se divid…”), sub genericul sentimentalismului-viziune, fără exaltarea erotică din lirica altor confrați.
Poemul de dragoste (extract din mitul dragostei supreme, desigur) al Irinei Lucia Mihalca, pare o rugă continuă, un crez solarian în vreme ce versurile caută puterea noii rodiri. Dragostea e o formă de extaz mistic, de clocot vital într-o configurare paradisiacă. Doar că eul auctorial exersează în șoaptă „ademenirea” cuvintelor, sentimentelor, discursului ființei.
Claritatea multora dintre poeme este imbatabilă, iar idealitatea liricii Irinei Lucia Mihalca devine un crez inconfundabil, perifrază a sensibilităţii. În replică a diafanizării imaginarului, explorarea fiinţei umane în profunzimea spiritului îndeplinește etapele unui ritual de venerare. Frenetică magie, înnobilare a spiritului prin cuvânt: „De scoți niște tablouri postate atâta timp,/ simți că peretele devine vlăguit, inert?/ Ne regăsim pe-ntinderea aceluiași câmp./ În nisipul clepsidrei, înțelegem, oare,/ clipa înșirată mult prea repede,/ că primăvara-i doar o zi,/ că florile nu mai înfloresc,/ că păsările nu mai cântă, că oamenii/ nu mai zâmbesc și soarele nu mai răsare?// (…) Priviri, atingeri, șoapte, lungi umbre,/ o mână întinsă, vis, dorință,/ parfumul memoriei, conturul formei,/ senzația prezenței, un zâmbet/ și-o lumină, balsam de gânduri,/ imagini revăzute cadru de cadru,/ o disperare și convingerea/ că nu se va-ntoarce niciodată.” (Să treci, să simți și să accepți, p. 65).
Misterul erotic insinuează întoarcerea în etern, pare blazonul de viaţă, mascând o întreagă odisee a ființei între traumele memoriei pasive şi descendenţele terapiilor de-purificatoare.
Pasională prin vocație, poezia Irinei Lucia Mihalca percepe și intermediază neliniști metafizice și elanuri ale nesfârșitelor reverii, supraviețuirea tonică prin inefabil, prin cuvânt și prin marile eliberări ale eului în metaforă.
Iată de ce încă un spectacol ideal, nu cel senzual-ludic, ar fi în poezia Irinei Lucia Mihalca suflul mareic al unei sonorităţi distilate într-un fel de migraţiune a emoţiilor, ancorare a răzvrătirilor cerebrale în stilul letrist-elegiac al ciudatei demantelări a memoriei până rămâne numai dragostea, iubirea, sentimentul ingenuu, al temei (mitului) femeii fatale.
Seducţiile poemelor ating un tragism al stărilor poetice, mimând, tautologic, depravarea senzorială a ființei („Prin nodul de lacrimi curg simțirile noastre,/ continuăm să mergem în umbra/ penumbrei contopite/ din promisiunea fiecărui vis.”), cu un tonus al transmisiunilor emoţionale care are declicul în şuvoiul afectiv al jubilațiilor juvenile însoțind această deja discutată voluptate metaforică. Uneori, „încifrarea” sensului, urmată de grafierea cu majusculă, au și ele cadențe de ritual, poartă și ele aură de ingenuitate.
Glosa tuturor semnificațiilor este, însă, dragostea.
Triumful realității senzoriale ține de voința opțiunilor definitive, aspectul particularizează, o dată în plus, acest univers liric. Comunicarea cu natura pură, însă, grefează îngemănări ale fascinației atitudinilor cu hieratismul experiențelor și al stării de entuziasm continuu: „Totul respiră, totul vibrează!/ Respirația de unde vine, iubitule?/ -Respirația înseamnă viață,/ dacă există, există și viață!// – Unde ești? Aici, cu tine, a ta!/ – Până în zori mor! Mă simți?/ – Anormal de bine, un cuib de fluturi ești,/ am pășit, am trecut bariera,/ sunt dincolo de vis!// – Cu respirația te-ating, ne topim,/ o plăcere unică, dură, greu de suportat,/ cu mângâieri divine ne bucurăm sufletele./ O încleștare, fără arsuri,/ fără nimic, am electrizat clipa!// – Așa m-am trezit, pătrunși, contopiți/ – o liniște și-o nebună plăcere -,/ nicio mișcare, transfer de lumină!/ Zidită în tine! Prin cântecul sufletului/ mă readuci aici cu plăcerea de-acolo simțită./ Un strop de privire, un strop de extaz!// -Amestec de doi, nu te-ai desprins de mine./ În contopirea noastră ne sărutam, privindu-ne,/ și-nțelegeam durerea plăcerii.” (Atingerea sufletului, p. 72)
Elanurile inocenței se mișcă, labile, în zona sărbătorilor sentimentului, proiecția stărilor lirice însoțește plonjarea (tot panoramare sentimentală) în eonul unei clarități neoparnasiene. Un intimism caligrafiat, regenerând când și când, prin virtuți de vrajă, închină spiritului apolinic topica mentală a beatitudinii luminii.
Ființa, la rându-i, revarsă lumină, „temperatura cuvintelor” explicând și etapele unui spectacol incandescent. Imagistică augmentând euforiile ființei care scrie, poemul de dragoste al Irinei Lucia Mihalca nu mai trebuie fardat cu artificiul calpului.
Un lucru e cert: trebuie urgent abordate fără ezitări și cucerite înțelesurile poeziei pe care o scrie Irina Lucia Mihalca. Volumul ,,Cerul din inima mea” asigură, deja, entuziasmul nostru de-acum; toate argumentele sunt în favoarea opiniei că ne aflăm în cazul unui autor matur, înzestrat cu mult talent, autentic ca un profesionist al condeiului în strategiile exprimării lirice.

Irina Lucia MIHALCA

Aroma nouă de cafea…

Aroma nouă de cafea,
în dimineaţa asta,
mi-a purtat chihlimbarul visului
spre soare, azur şi mare.

Prin cântec,
contopindu-se cu cerul,
chemări adânci ne picură, în suflet,
uitate doruri,
– şoapte reînviate
de respiraţia suavă a valurilor.

O bucurie fără seamăn mă învăluie –
un tainic parfum purtat de val dinspre mare.
E cântecul tău de dragoste.

Unde, oare, să fii?

Gheorghe ONCIOIU

Lătratul la Lună

Fiu al satului, Culai al lu’ Porcoi plecase, de foarte tânăr, într-unul din judeţele vecine, să-şi caute de muncă. Peste câţiva ani, s-a înscris la şcoala de subofiţeri de miliţie, la a cărei absolvire a fost repartizat ca ajutor de şef de post într-una dintre comunele judeţului respectiv. Iar după ieşirea la pensie a şefului, Culai i-a luat acestuia locul.
Revoluţia l-a găsit însă ca lucrător la unul dintre serviciile Inspectoratului Poliţiei al aceluiaşi judeţ, unde primise un câine-lup cu care lua parte la diverse cercetări.
De câţiva ani, s-a pensionat şi s-a întors pe meleagurile natale. Iar ca să aibă o preocupare, dar şi ca să mai câştige un ban, a lansat, în sat, zvonul că şi-a deschis o şcoală de dresat câini, autointitulându-se instructor principal.
Pe Năstăsică, cel care s-a dus să se intereseze şi i l-a descris pe Picu, Culai îl considera aproape ca pe un părinte. Fusese oficiantul sanitar al satului mulţi ani. Îi făcuse controalele epidemiologice şi-l vaccinase când era copil mic şi apoi elev în şcoala elementară; îi făcuse injecţii când fusese bolnav; de aceea, dar şi din perspectiva unui client nou, Culai nu l-a putut refuza; şi nici n-a putut să se abţină să nu-i dezvăluie metoda lui.
În procesul de instruire, el folosea terapia de înfometare, o metodă verificată şi care, după părerea lui, dădea rezultate excelente. Cu ea instruise o groază de câini.
Totul a început de pe vremea când încă era în serviciu.
O cunoştinţă i-a dat, pentru a i-o dresa, o căţea care, deşi ajunsese la maturitate, nu lătra.
Iar de fiecare dată când ieşea cu ea, seara, la plimbare – ca să se relaxeze după stresul acumulat ziua, de-a lungul şedinţelor de instruire –, Culai a observat ceva curios: căţeaua privea insistent cerul. Fie că se oprea locului, fie că mergea tot timpul, ochii ei erau aţintiţi spre boltă.
Odată, într-o astfel de plimbare, s-a întâmplat un lucru, pe cât de hazliu, pe atât de periculos, prin urmările pe care le-ar fi putut avea. Era să cadă într-o gură de canal neacoperită.
– Bănuiesc că o aveai legată cu o zgardă şi ai ţinut-o să nu alunece înăuntru, a fost de părerea Năstăsică.
– Nu, nu, a intervenit repede Culai. Eu era să cad, nu ea. Priveam şi eu cerul, ca să mă dumiresc ce vede ea acolo de se uită lung tot timpul.
La început, al lu’ Porcoi nu şi-a dat seama. Până când a observat că povestea asta nu se petrecea decât în nopţile cu Lună. Şi atunci a înţeles.
Pe Năstăsică, l-a fulgerat atunci un gând:
– Eee, o fi fost vro romantică. Ba poate c-o fi vrut să-i reciţi şi vro poezie, a mai remarcat el.
– Da’ de unde, l-a contrazis Culai. Aşa am crezut şi eu la început. Da’ pe urmă m-am convins. Era o fomistă. Uitându-se la Lună, îi curgeau firicele de salivă din gură.
Evenimentul ăsta a avut darul să-l inspire pe Culai. A privat-o de mâncare, dar a continuat s-o scoată seara la plimbare. Întâi numai în serile fără Lună. Şi când şi-a dat ea seama c-a devenit o privată, a-nceput să slăbească.
Ş-a slăbit, ş-a slăbit, până ce n-a mai rămas decât caroseria din ea. Devenise străvezie, transparentă. Aceas-tă transparenţă, Culai o punea pe seama valorificării diferenţei, a eclectismului şi a multiplicităţii posibilităţilor de hrănire, precum şi a deschiderii ei spre un pluralism gastronomic numai de ea ştiut. Iar aici, el era convins că slăbirea s-a produs, exclusiv, din cauză de dor de Lună.
De-aia a şi schimbat tactica. S-a apucat să iasă cu ea la plimbare doar în serile cu Lună. Şi a început din prima seară cu Lună nouă, urmărind-o.
Căţeaua se uita iar cu jind la felioara aia galbenă, pe care – Culai era convins – ea şi-o imagina a fi una de mămăligă. Şi-i apăruseră iar firicelele alea de salivă în colţurile gurii.
Asta, Culai a considerat-o un semn încurajator şi a plusat supralicitând. De la un timp, a luat cu el un ceaun pe care i-l arăta, zăngănindu-i toarta. Ea, înţelegând c-a pus-o de mămăligă, se uita în el. Însă Culai îi atrăgea atenţia şi-i arăta Luna, făcându-i semne de la ea către ceaun. De unde javra trebuia să-nţeleagă, vezi Doamne, că adică pleaşca aia mare de mămăligă, de pe cer, acolo trebuia să cadă, la ei în tuci. Ca să aibă ea ce mânca.
E… Dar, pe lumea asta, nimeni nu-ţi dă ceva pe gratis. Şi văzând-o că se uită la Lună cu şi mai mare jind, iar firicelele de salivă deveneau adevărate viituri, Culai a descoperit cheia succesului. Tot făcând semne de la Lună la ceaun, a început să imite lătratul câinelui: hau-hauu! hauu-hauuu!! hauuu-hauuuu!!! Şi plimba degetul arătător de la Lună la tuci.
Da’ jigodia, nimic.
Iar în seara când Luna plină mai avea puţin şi dispărea de pe cer, Culai a luat ceaunul şi l-a răsturnat în faţa ei, arătându-i că-n el nu se afla nimic. Nici măcar o feliuţă. Ea a receptat relaţia dintre foamea care o mistuia şi ceaunul care era gol ca pe un binom, ale cărui elemente componente se aflau într-o relaţie conflictuală, o antinomie dialectică, pe care nu a înţeles-o la vremea respectivă. Drept care, cu ultimele puteri, a lăsat urechile pe spate, semn că se enervase rău de tot. Dar n-a atacat. Probabil, zicea Culai, că ar fi avut ea niscaiva dubii. Însă ca să evite confuziile şi ambiguităţile, şi-a reprimat aşa… ceva ca un icnet de durere, pe care şi l-a înăbuşit.
Culai, atunci, aparent nervos şi el, a dus-o acasă şi n-a mai luat-o la plimbare până la următoarea seară cu Lună nouă, când, prudent, s-a înarmat şi cu o felie adevărată de mămăligă, exact de forma Lunii noi.
Spera ca în această perioadă, propice sedimentării şi consolidării cunoştinţelor, lighioana, beneficiind şi de factorul timp, să fi descifrat şi legătura dintre cele două elemente şi raporturile lor de conectivitate.
Iar de data asta, miracolul s-a produs. Înţelegând că Luna nu-i tot una cu mămăliga din mâna lui Culai şi că, pe aceasta, el o adusese, special, ca să i-o dea ei, s-a înfuriat de-a binelea, pentru că fusese trasă în piept rândul trecut. Şi, privind felia de Lună pe cer, ca într-o veritabilă descătuşare – un catarsis binevenit – a început să latre la ea, cu o vervă demnă de invidiat. Şi atât de puternică îi era convingerea cu care lătra, încât Culai – care, de bucurie că i-a reuşit experimentul, era gata-gata să latre iar şi el dimpreună cu ea – abia a oprit-o.

Valeria MANTA TĂICUȚU

În așteptare

nu e răceală, doar o trecere a nopții prin fereastră;
înăuntru se veștejește un cuvânt, silit
să stea între cărți ca o floare de toamnă presată.
singurătatea e un alt cuvânt pentru absență,
de aceea pereții chiliei sunt goi, cu bezna lipită de ei;
lumina e dincolo, ca și steaua ori îngerul.
aici e numai un cuvânt care se repetă,
un cuvânt care nu-și mai găsește sensul.
unde să afli un lanț, o capcană pentru
cuvintele trădătoare, pentru cele care au
evadat din noaptea lor și a ta?
mâna îngheață și se rupe de trup
în cristale fără lucire și formă;
nu mai ai cu ce scrie și, oricum, n-ai de ce:
e de-ajuns să te așezi la fereastră
în așteptare.