Spații culturale nr. 59 (4)

Povești de călătorie

Doina CERNICA

Leul din pustie

Vin de la Marea Moartă, de la îndelungul abandon în cheagul ei transparent, cu indefinibila senzație stârnită de gândul curgerii Iordanului în afundurile sale. Vin purtând nu o platoșă, ci o blană ca de vulpe argintie, cu firele din cristale de sare sunând ușor metalic, apariție stranie prin Pustiul Iudeii, vin ca dintr-un basm, fiindcă întotdeauna basmul m-a ajutat să fac saltul supraviețuitor peste genunea emoțiilor prea puternice, ca să intru neașteptat în oaza, în splendoarea raiului Mănăstirii Sfântul Gherasim – Deir Hajla. Nu înainte însă ca să văd, nevenindu-mi a crede că am văzut cu adevărat, la margine de deșert, între nisipuri și pietriș, cu schele pe soclul imens, un monument al lui Alexandru Macedon.

Un finicet, cum i se spunea în vechime pădurii de finic, sau de curmal, sau de palmier curmalier, cum îmi explică Octavia Pînzar, profesoară de biologie îndrăgostită la fel de tare de copacii Bucovinei și ai Țării Sfinte, ne întâmpină cu o umbră blândă, mărginită de ochii florilor de toate culorile ale leandrilor, buganviliilor, ale arborelui-flacără, arborele de foc, și ale rugilor de trandafiri. Și la fel de blând, o blândețe care nu îi știrbește măreția, aerul regal, este leul de la intrarea în mănăstire, alcătuire din piatră, bronz sau sticlă de Murano, dar mai ales din materia imaterială a poveștii vie de când și cât amintirea Sfântului Gherasim. Scăpat de suferința pe care i-o provoca un spin intrat adânc în labă și lecuit de rană de către monahul Gherasim, regele sălbăticiunilor din pustie a răspuns dincolo de orice închipuire nobleții călugărului, însoțindu-l și ascultându-l în toate ca un adevărat ucenic, hrănit tot ca un ucenic cu puțină linte și pâine uscată. Dar cum într-o zi catârul care căra apă pentru lavra în care se nevoia Gherasim a dispărut, bănuiala a căzut asupra leului, ca și pedeapsa de a-l înlocui. Până la urmă, adevărul a ieșit la iveală, catârul fusese furat de conducătorii unei caravane de cămile, care, revenind o dată în aceleași locuri, au fost atât de speriați de răgetele și mânia fiarei, încât au fugit care încotro, lăsând în seama leului și catârul, și cămilele purtătoare de saci cu mâncare. Poate că aducând apă de departe, trudnic, leul plătise pentru cruzimea fiarelor din neamul său care îi sfârtecaseră în circuri pe creștinii mărturisiți în perioada persecutării de către împărații romani, poate că pusese dintru început iubirea mai presus de nedreptate, oricum, devotamentul leului a rămas neschimbat și după moartea lui Gherasim și-a găsit sfârșitul în durere neostoită lângă mormântul lui. De altminteri, hrănindu-l cu puțină pâine și cu linte, monahul împărțise de fapt cu fiara propria mâncare, la care se adăugau și două trei curmale, îmi spun, savurând ospitalitatea călugărilor, care ne întâmpinaseră cu o lumânare și cu o iconiță a Sfântului Gherasim. Foarte hrănitor, fructul finicului – din ale cărui ramuri erau buchetele din mâinile mulțimii care îl întâmpinase pe Mântuitor la intrarea triumfală în Ierusalim -, cred că este comparabil în Țara Sfântă, cu cel al măslinului dăruit de zeița Atena grecilor ei.
La fel ca împrejurimea mănăstirii, curtea sa este plină de flori. Nu mă mai satur să le privesc oriunde ajung, crescând înalte, însetate de lumina cerului, cu osebire buganvilia, am încercat la Suceava să o cultiv în grădina de pe balcon, nu am reușit, spre deosebire, îmi povestește Angela Floarea Tofan, magistrat o viață, de izbânda lor, a soțului în primul rând, precizează, adăugând că este agronom, și fiul de asemenea, cu mare dragoste și respect activ, fără odihnă, pentru pământ și pentru darurile acestuia. Buganvilia lor adusă de la Balcic, poate singura care trăiește în Cetatea de Scaun, este ținută la soare, însă numai în casă. Mă opresc aici, nu mai spun un cuvânt despre florile Țării Sfinte, a făcut-o cu mult mai bine monahia Elena Simionovici de la Mănăstirea Voroneț într-una din cărțile sale, observându-le splendoarea în primul rând în contrast cu pământul arid, cu arșița permanentă de aici. Le admir în tăcere, bijuterii de culori intense în arbori și arbuști, și pe scara lor privirea urcă mai departe până la uriașa icoană a lui Iisus Hristos care ocrotește mănăstirea, slujitorii și pelerinii ei.

Înălțată la poalele munților din Pustia Iudeii, ea cinstește lucrarea Sfântului Gherasim, cuvios care, cu gândul la pustnicii din zonă, a întemeiat în secolul cinci prima lavră din Valea Iordanului, leagăn al monahismului creștin, îmbinând aici viața de obște cu viața de sine. Și a rămas în istorie și pentru conceperea unui mănunchi de reguli pentru călugării ei. De altminteri de această mănăstire este legată nu numai viața lui Gherasim, ci și a altor sfinți, Maria Egipteanca, Zosima, precum și a românilor Ioan Iacob Hozevitul de la Neamț și Iosif de la Bisericani. Singura între Iordan și Ierihon deschisă astăzi și pelerinilor, și turiștilor, are o apariție de cetate puternică, deasupra căreia plutește scânteind argintiu de departe cupola semisferică, o cetate cu un aer de sărbătoare, la fel de neașteptat ca și prezența grădinii din deșert în care locașul înflorește de peste o mie de ani. El vine de la cântecul clopotelor și de la bătăile de toacă, de la darurile cu care ești primit, de la stegulețele triunghiulare – ce bucurie să descoperi între acestea Tricolorul nostru! – ce flutură pe sârmele nevăzute, care îi leagă zidurile peste spațiul curții, și poate de la simțământul unei insule fericite ieșite din timp, în ciuda numeroaselor ceasornice de pe arcadele de piatră și a somptuoșilor cocoși, înșiși stăpânii zorilor în pustie, care se plimbă grav lângă noi.

Închinată de Gherasim Maicii Domnului, pe care tradiția locului o păstrează într-un scurt popas aici în fuga cât mai departe de nebunia ucigașă a lui Irod, mănăstirii greco-ortodoxe de acum, ultima dată reconstruită în secolul XIX, i se mai spune și Mănăstirea Maicii Domnului – Kalamon, după denumirea locului la vremea veche a celui dintâi locaș. Dar la fel de îndreptățită ar fi și la un alt nume, care are răsunetul adânc al recunoștinței și al nădejdii în sufletul tinerilor cupluri de pelerini care și-au dorit, care își doresc copii, de mănăstire a Maicii Domnului Galaktotrofusa, deoarece în paraclisul de la demisol o icoană rară în spațiul nostru, în ce mă privește este prima pe care o văd, îl reprezintă pe Prunc hrănindu-se la sânul Maicii Sale. Aștept cu răbdare ca, începând cu soții Georgeta-Dana și Viorel Hojbotă și continuând cu octogenarul Vasile Croitoru, pelerinii din Mănăstirea Humorului, ei înșiși venind de la o mănăstire celebră, mari prețuitori ai unui astfel de așezământ, să ajungă în lumina ei, mai puternică decât a candelei din față și decât a florilor soarelui din glastra de alături. Răbdarea mea nu este răsplătită de o clipă în care să fiu singură dinaintea minunatei icoane, rândul închinătorilor în acest ceas al serii nu este alcătuit numai din Seniorii Bucovineni și prietenii lor, ci și din mulți greci, sârbi și ruși, venind adică din țări cu mare evlavie pentru Maica Domnului Galaktotrofusa, însă dintr-o biserică în care te rogi cu inimă curată nu pleci niciodată nedăruit. Darul meu este iconița pe care am primit-o de la profesoara Viorica Scăunașu, Icoana Maicii Domnului cu Pruncul de mână de la Mănăstirea Sihăstria Voronei – Botoșani, unică în România prin originalitate. Ea o înfățișează pe Preacurata mergând cu Pruncul de mână, la câțiva anișori, patru-cinci, ca și cum i-ar îndruma pașii, și a fost pictată acum aproape două sute de ani de un monah în vârstă de peste o sută de ani, Vladimir Machedon, în urma unei viziuni. De mari dimensiuni, păstrată ca o comoară ce se află, nu este ușor să ajungi la Biserica ei, Biserica Bunei Vestiri și a Sfântului Cuvios Onufrie, pe un drum forestier prin sălbăticia pădurii, dar după ce i-ai ținut reproducerea în palme, nu-ți dorești altceva!
Numele monahului pictor răsunând cu ecou în memorie, îl cheamă pe acela al lui Alexandru Macedon. De aceea, după ce urc în biserica centrală, pentru răstimpul cuvenit la icoana Sfântului Gherasim cu leul, și blânda fiară aducându-mi aminte de povestea aruncării între lei a tânărului cuceritor de lumi de către părintele său, Filip al II-lea, adept al unei educații deosebit de aspre, ies prima din mulțime și grăbesc pașii dincolo de marginea oazei, acolo unde am zărit la venire monumentul lui Alexandru Macedon, cel stins din viață la același număr de ani, 33, ca și Mântuitorul la Înălțarea Sa la Domnul. Pe urmele mele pășește ușor, arcuindu-se în imaginație, un alt leu, cel găsit în posibilul mormânt al lui Alexandru cel Mare, o descoperire care a făcut senzație și despre care nu mai știu nimic. În schimb, aveam să aflu întoarsă acasă, cu ajutorul artistei plastice Luciana Constantinescu, povestea monumentului din pustie. Puternic legat de Patria Mamă și de istoria fără asemănare a celui mai faimos dintre greci, eroul de-a pururi tânăr, cuceritorul celui mai mare imperiu, ajuns până și în Pustiul Iudeii nu numai cu oștile sale, ci și cu apa vie a culturii elene, starețul Mănăstirii Sf. Gherasim, Elder Hristotom, îl visa de mulți ani. Visul său s-a întâlnit cu cel al unui sculptor grec de recunoscută valoare, Ioanis Bardis.

I-am admirat într-o fotografie surprinsă în atelier pe călugărul smerit, în rasa sa modestă, cu un modest comanac pe cap, și pe sculptor în veșmintele modeste ale trudei sale, cu o coamă leonină albită de vreme – despre Alexandru Macedon se spune că ar fi albit complet la 33 de ani și că în soarele Iudeii, pletele sale ar fi căpătat nuanța nisipie a coamei de leu. Cu viața închinată slujirii lui Dumnezeu și Greciei, mărturisește starețul și nu altceva spune și tăcerea artistului, stau amândoi cu demnitatea și bucuria misiunii ajunse spre capătul ei în fața statuii ecvestre, calul alb, marmoreean, Alexandru ca o văpaie, de culoarea cuprului, a soarelui privit cu ochii întredeschiși, ca să nu ți-i ardă, o statuie uriașă, de patru pe opt metri. Amândoi însă pe crenelurile soclului gigantic din vecinătatea Mănăstirii Sf. Gherasim de culoarea plumbului cu care poate a fost scrisă „Alixandria”, o carte de neuitat ca tot ce ține de copilărie, dar și fiindcă pentru mine a ajuns mai târziu subiectul examenului de literatură română veche dat cu admirabilul profesor care a fost Alexandru Piru. Însă și soclul spune o poveste, omagiind, tot după ideea starețului cărturar, întâlnirea culturii elenistice cu aceea orientală, deoarece reproduce vestita hartă în mozaic a Ierusalimului și a Pământului Făgăduinței de la Madaba, Iordania, descoperită într-o biserică bizantină din secolul șase și aflată astăzi în Biserica greco-ortodoxă închinată Sf. Gheorghe, înălțată pe același loc la sfârșitul secolului XIX.
Ceasul bate spre apus, cu cerul deschis pe neașteptate deasupra Iordanului. Timpul mănăstirii, al oazei și al monumentului din Pustiului Iudeii continuă, dar fără mine, eu plec mai departe, însoțită o vreme de un pâlc de lei. Au pasul tânăr, au pasul bătrân, însă coamele le sunt la fel, uriașe și purtătoare de apă, prinsă de fire ca niște cristale de sare. Când se vor întoarce, așteptați deopotrivă de monahul fără vârstă și de tânărul de pe crenelurile orizontului, și le vor scutura ritmic, aducând ploaie și viață grădinii din deșert și poveștii lor.

Mihaela Aionesei

Tăcerea

Tăcerea este o artă, spun unii înțelepți.
În fiecare zi încerc să o desăvârșesc
rup părți din mine și ele se rostogolesc –
firimituri de pâine pentru cerul de păsări
nevăzut neștiut nebănuit. În sufletul lor
stau îngenuncheate iubirile proscrise
un simplu fâlfâit ar sparge luna de piatră
gleznele ei s-ar urni din fântâna
unde șoaptele se ucid în liniște.

Se-nserează. Secundele se năpustesc.
Se răzvrătesc – vipere cu corn auriu. Mușcă.
Tac. Mut bolta răsturnată. Și boabele
de nisip din clepsidră le mut într-o altă viață.

Îmi dă întotdeuna un plus pe care abia îl pot duce.
Îngeri somnoroși se agață de încheietura mâinii.
Știu și ei taina și tac. Noaptea leagănă păcate.
Dimineața sunt un păianjen prins în propria lui plasă.
În bătaia inimii – toți munții doborâți în somn
și tu…

Moartea în trup se așează tandră

Se-nserează în tâmpla toamnei mele
cai hrăniți cu vise pasc la porți închise
gânduri rebele se izbesc de un ciot de lună
galbenă și tristă ca inima prăbușită-n tinda
nopții grea de tine și de rodul
dragostei ascunse.

Un roi de fluturi trece clătinându-mi umbra
un car cu stele îmi poartă vina
de a fi iubit până cerul a rămas neîncăpător –
o gutuie pe masa lui Dumnezeu
ce-și rostogolește parfumul prin odaia
cu duminicile închise într-o colivie.

Se-nserează în flacăra din lumânarea mea
prin ea cresc munți cărunți rănindu-mă.
Mâinile mele în mâinile tale nu mai au loc
frunzele nu mai pot ocoli pământul
nici lacrimile să înghită Prutul.

Se-nserează…Se-nserează…
moartea în trup se așează tandră.

Maria PAL

Nici acum

numai tu ştii
cum se creşte-o şopârlă de aur în grădina din nori
cum se ghidează un şir nesfârşit de copaci înfloriţi
către-un cer invadat de gheaţă şi nea

numai tu poţi descoperi
pietrele depuse de mulţimi prin milioane de bănci
ce le cresc bogăţia fără teama de a da nicicând faliment

numai tu poţi găzdui furtuni şi oceane în camera ta
aduna un buchet de comete cu lujere lungi
şi destin imprevizibil de stea

dar ce romane scriu melcii cu hieroglife-argintii
de jur împrejur
pe iarbă pe flori pe tulpini ridate de pomi
tu să le citeşti
nici acum încă nu ştii

Cu-acelaşi refren

ce înger rămâne fără mâini
se-ntreabă cu tristeţe-ntunericul ce umblă hai-hui
printre decoloratele oase

el se străduia să inventeze o moară
care să macine umezeala şi frigul

să se sprijine când va sări peste marginea eului
sufletul rămas fără graniţă
pentru frumuseţea de pulbere coborâtă-n fântâni

acest înger a rămas fără casă
murmura cu tristeţe-ntunericul ce umbla hai-hui
printre albele oase

Cu brațele arborilor

după ce au țesut aerul cu triluri
stolurile de mierle ți se odihnesc sub pleoape
să șteargă mâlul tăcerii

încearcă
să deschizi tâmplele aventurii cu brațele arborilor
și corbii te vor îngădui între ei ca pe un nou poem
pe care îl vor citi pioși seară de seară
la întoarcerea spre cuiburi

Devii un arc

un înger ară lumina din pomii bătrâni
și-i înflorește cu privighetori
ce-și găsesc în tine noi cuiburi

atingerile deschid nenumărate biblii
în carnea ta
freamătul trestiilor își schimbă unduirea
să-ți pună stele în palme

și devii un arc încordat
sub povara luminii

Când eliberezi

nu poți să nu mai înflorești
din degete îți cresc frunze
fiecare unghie înmugurește gata de explozie
când eliberezi pe pagina goală gânduri
ca niște iezi zburdalnici
ce aleargă inconștienți pe margini primejdioase

Îți va incita speranţa

lasă-te în voia vieții
îți șoptește un demon insistent

intervenția ta n-are rost
așa cum nici un vânt
nu va locui în somptuosul palat
construit în India pentru el

și nici un dragon nu se va reîntoarce
să renască din sângele arborelui
ce-i poartă numele în deșert

durerea îți va incita speranța
și numai bucuria va așterne blânda uitare

Pe fața mării

valurile aruncă pe mal corăbii
marinari cu șoapte în brațe
copiii visați

victimele se răsucesc sub flori
depuse de bestii
ramifică trăirile ca pe-un filon de aur
nedescoperit

pe fața mării
testamente răsfirate așteaptă și-acum
semnături

Se trezeşte-nchis în oglinzi

eşti plin de cuvinte ca un vas
ce dă pe dinafară în cavernele timpului
lasă amprente pe cărţi pline de pâclă
şi cufundă-n criptă dimineţile fără ales

nici o cratimă între acestea şi tine

rănile prind să aibă un foşnet neverosimil
ca al ghearelor ce se-ascut de lumini

timpul îşi trosneşte oasele-agale
când se trezeşte-nchis în oglinzi

Privirea încărunţeşte

de-atâta nemişcare
flacăra unui chibrit poate încinge aerul

goluri se deschid în flori
şoapte-ngrozite numără pereţii din trunchiuri

palid ca o haină spălată prea des
nu ştii care e corpul aerul apa
sub acoperişul nopţii ce se roteşte uşor

cerneala s-a terminat pentru tine
privirea încărunţeşte pe margini

oare cineva-ţi face semne
ca o falsă zi de primăvară ce trezeşte pomii
pentru a-i ucide cu primul îngheţ

Poţi să taci

din colţul tău neştiut de nimeni
priveşti bezna cum alăptează florile cu nuanţe
şi-ţi devastează grădinile suspendate
ce le-ai îngrijit cu pasiune
le-ai ascuns de ispite la tine-ntre coaste

acum poţi să taci despre altceva

cum ar fi
despre mucegaiul ce se-ntinde cu repeziciune
inspectând cuiede care atârnă felinarele oarbe

cum ar fi
despre gâzele cu aripi de ploaie
ce vor cădea grele peste rugăciunea ta
ciuruind-oca nişte gloanţe-n rafale

acum poţi să taci despre altceva
despre viaţa secretă-a pietrelor
trăită cu nonşalanţă sub ochii tuturor
nedescoperită de nimeni

Petrache PLOPEANU

(Am libertatea de-a face orice)

Am libertatea de-a face orice
în ghinda elipsă ce cade de sus:
să sparg asteriscuri cu față bonomă,
piedici să pun întrebării apus,
să mă-ntreb, oare ce
face singura mea axiomă
a căderii în sine din înaltul condei?

E un drum ce se vrea mult mai mare,
e un pas cu mâini depărtate
între mine și ei,
între bulgări de seu și carate,
așa vrea râul să devină iar mare.

Sunt încă la mijlocul căderii alese,
la jumătatea căii urcate
și toate mișcările, toate,
au întrebarea, spre care azur să suspine,
dac-or vrea să le pese,
de-or vedea cum busola reține
doar un sens minutar cu direcții mioape…

Călător nemișcat peste ape,
doar aștept să mai treacă un val,
un bing-bang prea molatic să mă-nvăluie-n șal
și să cânte prohodul începutului stea.

Stejarul și ghinda, de mirare-or să stea…