Propoziții pretențioase – Azurit
Tratamentul expedierii din două cuvinte în trei mișcări de police lăsat în urmă.
Fiindcă nici n-a fost mai mult. Ne-am încadrat exact în timpul util al câtorva ore la montaj, ne-am încasat bănește efortul, am urcat în Oltcit și-am plecat de unde venisem.
Nu de puține ori, când calci o stradă, se întâmplă să le dea vecinilor prin minte că mai au unele-altele neglijate pe lângă, prin și pe casă. Nu-i nici tinichigeria o meserie tăcută să treacă neobservată și noi să nu ațâțăm spiritele gospodărești, nu-i timp de ațipit, nu-i vreme de stat degeaba când se aud ciocanele noastre, de la ora ,,descălecatului” până când aștrii se-ntrec în semnale vizuale pulsatorii. Așa ne aținti nea Misirgiu, un pui de lele de Intercoop, un personaj de portretizat în matrița lui Birlic, dar micșorat la chip pe axa verticală. ,,Bă Sandule, de când te caut.” Replica lui tata proverbială, însă de nereprodus în întregime: ,,Ce…, Ioane, nu știai unde stau?” Și cu o mină destins-râzătoare ce-a urmat.
Tot mă încearcă revizitarea, descrierile așternute și-n zadar le caut, că nu-s de găsit. M-am convins că doar bântuie vii ori de câte ori le sunt prin preajmă. Nea Misirgiu un crai bătrân, cu un fiu zurbagiu, Claudiu, recăsătorit nu mai departe de două străzi în același cartier 7 noiembrie și cu gând de reînnoire. La casa actualei și la o alta în stadiu de pregătire, nefinisată, doar acoperită, a fiicei (după atâta vreme informația poate fi eronată). Gospodărie îngrămădită. Cât să pui o căsuță joasă, o bucătărie de vară și să rămână spațiu de-o boltă de vie. Într-o asemenea curticică n-ai loc să arunci un pai, sortindu-ne să ne desfășurăm ultimele pregătiri de montaj pe stradă, în văzul tuturor. Pe trotuar, aplecați de fiecare dată pentru ochiul verificator al ,,ațelor” jgheaburilor și burlanelor, cu diverse ajutaje: ciocan, clești, bare de cositor, pietre sau orice îndeplinea funcția de aliniere a ciubucurilor și marginii opuse. Metode cu duiumul, cum și la imobilul celălalt fuseserăm nevoiți să adoptăm. Când lungimile depășeau clasica măsură a scărilor, suportul de poziționare se reducea la două palme și o îndrumare de corecție sus-jos, dreapta-stânga și rotire în sensurile acelor de ceasornic și contra. Se așezau cele două părți, se trăgea semnalul de alarmă ,,Aținem și noi de el fără să-l mișcăm?” și se cerea încuviințarea pentru lipire: ,,Mai aștept mult, bre? Mai aștern și eu cositorul? Se răcește letconul!” Față de casa liliputană, cealaltă se înălța binișor cu peste o jumătate de metru, curtea pustie, mare cât îngăduie maxim 300 de mp cu tot cu construcție, pe colțul străzii – nu găsesc un substantiv nimerit lui ,,azoici”, descriptibil lipsei de găini, cocoșei, purcei sau alte animale, de negăsit aici, nelipsite de altfel niciunui vecin -, cu un gard ce stătea mai mult să cadă și buruieni de colo până colo.
Așa-i că pare fascinant? De este clima blândă și îngăduitoare cu meseriașul. Să nu se pună pe ploaie, pe ninsoare sau pe arșiță. De care nu are nimeni scutire. La lucrările de durată așa se întâmplă, să prinzi toate anotimpurile. Toamna sau iarna de dimineață, primăvara de la orele 9-10 și vara de la 11 la 17. Ori un amestec orar nefiresc. Pe strada Zambilelor am avut parte de o astfel de atmosferă ,,incendiară” pe de o parte. În altă ordine de idei, ne-am confruntat nu numai cu toate variațiunile de temperatură și stările de segregare a apei. Casa așezată cu streașina la hotar pe două părți, ocupând aproape 70% din teren. Ca și alții, ațâțat de inițiativele megieșilor, fostul cap de familie se-ntinsese cât să nu mai vadă și să nu mai audă pe nimeni. Șopron la spatele opus gardului din față, băiță, bucătărioară pe fundalul vecinului din stânga, ridicat cât să ia lumina soarelui de la prânz curții. Și umbrar de vie. De aceea nu ne-a prea fost lesne. Pe unde urci, unde și cum stai, pe ce, cum dai jos țigla ca să nu se fărâme definitiv și să intre întregi în posesia noilor beneficiari antamați deja, pe unde ridici materialele, cum să nu spargi cuiva capul din neatenție.
