Spații culturale nr. 59 (1)

Petrache PLOPEANU

Pungașul prăpastiei

Motto: „Cu nenumărate precauții, dau târcoale adâncurilor, le fur din beție și o iau la sănătoasa, ca un pungaș al prăpastiei”.
(E. Cioran, Silogismele amărăciunii).

Orice analiză, a oricărui „silogism” din cartea lui Emil Cioran, Silogismele amărăciunii , se cere, ab initio, concepută din perspectiva „amărăciunii”. Bineînțeles, o amărăciune pusă ca o concluzie la enunțuri considerate premise, care, împreună cu ea (concluzia), determină sensul și forma logică a exprimării: silogism. Indiferent de semnificații, amărăciunea trebuie să reprezinte finalul. Sau poate fi și altfel? Întrebarea a apărut instinctiv, dar posibilitatea de a o valida sau invalida nu are cum să apară brusc, fără un demers necesar și suficient. Iar orice demers analitic asupra unui aforism sau a unui text de acest gen, cu o întindere parcimonioasă, dar cu semnificații poate infinite, nu poate fi acceptat decât atunci când evidența îndeamnă la aceasta, în primul rând; iar în al doilea, un astfel de demers nu se poate desfășura decât într-o libertate totală a spiritului, care se imaginează stăpân pe materia exprimării: pe cuvinte, pe îmbinări de cuvinte, pe sensuri și semnificații, distrugând și creând cu aceeași frenezie logici interne, auto-polemici, contraziceri și acceptări.
„Silogismul” este cel ales ca motto pentru acest eseu. Îl repetăm și aici: „Cu nenumărate precauții, dau târcoale adâncurilor, le fur din beție și o iau la sănătoasa, ca un pungaș al prăpastiei”. Ne vom opri la început la o punere în logică a „premiselor”:
• Cu nenumărate precauții, dau târcoale adâncurilor;
• le fur din beție și o iau la sănătoasa;
 ca un pungaș al prăpastiei.
sau, într-o formă și mai abstractizat-logică:
• prudent, dau târcoale adâncurilor;
• le fur din beție și fug;
 sunt un pungaș al prăpastiei.
Diferența dintre cele două forme este una nu de conținut, ci de grad. În prima formă, concluzia apare comparată, ca un, în timp ce în a doua formă se afirmă indubitabil caracterul clar, sunt un. Desigur că ambele forme sunt generatoare de discuții fecunde pentru înțelegerea semnificației zicerii respective. Ne vom opri în continuare la termenii folosiți de Cioran pentru a crea premisele și concluzia „silogismului” său.
Prima premisă: „Cu nenumărate precauții, dau târcoale adâncurilor” sau „prudent, dau târcoale adâncurilor”.
Întreaga acțiune, pe care deocamdată o vom lăsa deoparte pentru mai târziu, se petrece cu „precauție”. Termenul poate fi înțeles și folosit cu sensul de prudență, dar și teamă, o anumită rezervă, o doză de jenă, de rușine. Presupune, în același timp, și o anumită știință, pentru că orice precauție presupune existența unei capacități de a crea un scenariu și o regie într-un anumit decor în care se va desfășura acțiunea proiectată. Precauția înseamnă premeditare, nu înseamnă spontaneitate, chiar această premeditare determinând sentimentul de precauție. A premedita înseamnă a ști ce urmează să se întâmple, înseamnă anticiparea gestului, înseamnă crearea mentală a unor consecințe benefice sau rele pentru cel care se dă pe sine drept actor, drept făptuitor. Ceea ce este nedorit creează teama, ceea ce poate fi cunoscut și de alții, creează jena, rezerva, adică reținerea, rușinea pentru înfăptuirea unui lucru oprit, nu de lege, ci de legile morale, de obișnuințe, de tradiții și obiceiuri.
Purcederea la înfăptuire, punerea omului în faptă, a ceea ce a premeditat, nu se realizează cu hotărâre, cu fermitate, ci cu multe renunțări și reluări ale dorinței, ale proiectului. Dovada este ceea ce se găsește așezat înaintea „precauțiilor”, care sunt „nenumărate” și care aparțin, așa cum ne dovedește acel „cu”, actorului, celui ce dorește să-și ducă la îndeplinire dorința. „Cu nenumărate precauții” nu exprimă simplu doar pluralitatea acestor precauții, care de altfel sunt, așa cum am și remarcat, diferite, acoperind un câmp semantic divers, ci o pluralitate de trăiri și o pluralitate de intensități, de la cea mai neînsemnată, care poate fi ușor marginalizată, până la cea mai intensă, care creează fierbințeala trecerii la acțiune, punerea în fapt, cum am subliniat deja. Doar „cu nenumărate” precauții și poate după ce se atinge o anumită masă critică a acestora, calea de întoarcere se șterge la fel ca un drum trasat în deșert, iar acel cineva devine cu adevărat actor. Direcția este doar înainte, spre ceea ce trebuie făcut. Doar înfăptuirea redesenează posibilitatea scăpării, dar prețul este atingerea scopului.
Din aceeași categorie a „precauțiilor” face parte, dar de data aceasta la nivelul gestului, un prim pas spre înfăptuire, pe care omul îl exprimă sub forma: „dau târcoale”. A da târcoale înseamnă a se apropia de ceva, a se furișa spre ceva, de cineva. Presupune apropierea, dar și îndepărtarea dictată de aceeași precauție, sau de anumite forme ale precauției: frică de a nu fi surprins și a păți ceva de la acel ceva/ cineva din spațiul „târcoalelor”, jena de a nu fi catalogat înainte de vreme într-un anumit fel, fără a face ceva care să merite caracterizarea, rușinea care i-ar putea dovedi încălcarea normelor stabilite de ceva/ cineva, dar și pe acelea care alcătuiesc fundalul interior al actorului care îl susține în ceea ce face. Rușinea de a fi dovedit ca incapabil să facă ceea ce trebuie să facă, în fața conștiinței sale, în fața celorlalți. Perioada „târcoalelor” încă mai permite retragerea. Anumite „precauții” care țin de supraviețuire, fizică, psihică, socială, se pot dovedi mai puternice decât altele, trăgându-l din împrejurimile țintei. Spațiul „târcoalelor” este unul intermediar, nefiind periculos, dar nici lipsit de pericole, este unul de retragere, odată ce scopul a fost atins și este necesară îndepărtarea, dar și unul de pregătire a înaintării, dacă intensitatea dorinței devine atotcuprinzătoare. Iar ținta are și ea un spațiu în care există: „adâncul”. Așadar, „târcoalele” se dau în jurul „adâncului”. Imaginea fizică este aceea a unei gropi, al cărui fund să fie suficient de îndepărtat de suprafață pentru a fi numită „adânc”. „Adâncul” corespunde poate cu „abis”, iar această accepție ne este confirmată de folosirea pluralului, „adâncuri”. Târcoalele se dau nu în jurul unui adânc simplu, ci în jurul, în preajma adâncurilor, pe care le vedem reproduse la infinit, laturii lor fizice adăugându-se și alte „nenumărate” trimiteri de naturi diferite și diverse, inclusiv acelea care scot „adâncul” din sfera lumii palpabile, concrete, naturale și o duc în alte sfere de neatins, iluzorii, nenaturale (extra/ supra). Din acest moment se formează un prim licăr de înțelegere: scena pe care se poate înfăptui dorința poate fi și una de natură infernală, probabil nu divină, date fiind caracteristicile topologice ale spațiului, care plasează Infernul jos, iar Paradisul sus. În acest context se relevă o primă semnificație a celor analizate până aici: ființa care se apropie de o lume extramundană. Deocamdată nu știm care poate fi.
A doua premisă: „le fur din beție și o iau la sănătoasa” sau „le fur din beție și fug”.
A fura înseamnă a lua ceva de la cineva fără ca acela să știe și să fie de acord, așadar fără voia lui. Cel care fură este un hoț, iar actul său premeditat determină, anticipat, sentimentul de frică, deoarece se teme de consecințe și anume că va fi prins și pedepsit; la fel face să apară sentimentul de jenă, deoarece este conștient de faptul că face ceva ce este sub ochiul colectiv; de rușine că încalcă regulile morale tradiționale. Hoția este reprobabilă atunci când sunt furate lucruri, ființe concrete, sau idei ce se pot concretiza în lucruri și ființe. Dar nu pot fi furate sentimente, atitudini, comportamente, fantome, spirite, divinități, demoni, stări. Beția este o stare de euforie provocată de alcooluri, de diferite alte substanțe înghițite, așadar materiale, dar poate fi provocată și de sentimente: bucuria puternică, furia exagerată. Să nu confundăm beția cu stările de confuzie mintală produse de boli, de oboseală excesivă, de tristețe mare. Beția are drept caracteristică veselia, bucuria artificială, indusă. „A fura din beție”! În ce situație beția ar putea căpăta consistență și s-ar putea fura din ea? Desigur nu într-o lume specific umană, supusă unor legi fizice specifice, ci într-o lume/ lumi care are/ au alte condiții de existență, adică extra/ supra-naturale, adică lumi extra/ supra-mundane, ca în cazul la care ne-am referit, Infernul și Paradisul. Care ar fi semnificația celei de-a doua părți a celei de-a doua premise: „o iau la sănătoasa”. „A o lua la sănătoasa” înseamnă a fugi dintr-un loc unde s-a petrecut ceva care poate crea consecințe rele pentru cineva, în cea mai mare grabă: „Fuga e rușinoasă, dar e sănătoasă”, se afirmă, iar în cazul acesta corespondența dintre rușine și sănătate, puse pe seama fugii, este exemplară, se dă drept exemplu deoarece condițiile în care se desfășoară totul impune acest fapt. Aceasta înseamnă că furtul de beție presupune în mod inevitabil fuga, indiferent de rușinea aferentă. Furt fără fugă nu poate fi. Iar acum înțelegem exprimarea din cea dintâi premisă, unde precauțiile sunt necesare, deoarece se anticipa ceea ce avea să se întâmple, furtul de beție. Am spus anterior că beția sub formă consistentă ar putea exista într-un spațiu dominat de alte reguli, Infernul sau Paradisul. Am văzut, de asemenea, că adâncul înseamnă adâncurile, concrete sau transfigurate în opusul concreteții. Am spus că topologia, care impune direcția „jos”, ne duce cu gândul la Infern, dar există aici o condiție care neagă această direcție de interpretare: beția care este o stare de euforie, de bucurie, chiar artificială fiind ea produsă. Ori, poate exista această stare într-o lume infernală unde se presupune, după cuvintele Părinților Bisericii, că acolo sunt doar chin, caznă, lacrimi, durere, ispășire? Sau ea există în lumea opusă Infernului, Paradisul?! Și atunci, adâncurile nu sunt în jos, ci în sus, iar omul dă târcoale marginilor acesteia și fură din ceea ce coboară potrivit legii gravitației (sic!), fură din bucuria divină și pentru că știe că nu-i este lui dată, „o ia la sănătoasa”. Nimic nu ne spune că omul acesta coboară (în adâncurile Iadului) nici că ar urca în înaltul Cerurilor, ci doar că fură din beție și apoi fuge. El, ajuns acolo unde întâlnirea lumilor extramundane îl ferește de contactul cu răul (necăzând în groapa în jos) și îi aduce frânturi din bucuria divină (păstrându-se la gura gropii de sus). Fuga este sănătoasă, deoarece binele are obiceiul să se retragă spre izvoare, părăsindu-l pe omul neînvățat cu el, binele trebuie uneori reținut cu forța alături de sufletul omului pustiit, care nu știe cum să-l țină aproape, la fel cum un mânz nedomesticit fuge în pustie. Doar prin fugă, probabil și ea un fel de „târcoale” inverse, pentru că reîntâlnirea lumii nu este ușoară, omul ține această „beție” a bucuriei, a iubirii, a binelui lângă el.
Iar concluzia vine de la sine: „ca un pungaș al prăpastiei” sau „sunt un pungaș al prăpastiei”.
Pungașul este hoțul, iar termenul de „pungaș” vine de la punga pe care hoții de altădată o cereau drumeților. „Punga” pe care Omul-”Hoț” o cere „Drumețului” care trece din când în când prin pădurea ființei lui, este bucuria pe care am putea-o împrăștia în jurul nostru, iubirea pe care am putea-o nutri, binele cu care am putea să ne împărtășim mai des. A fi „pungaș al prăpastiei” înseamnă a fi capabil să vezi și tristețea și bucuria, și răul și binele, și Infernul și Paradisul să le înțelegi pe cele dintâi și să furi din celelalte, tezaurizându-le împreună cu Tine în pământul clipei de pe urmă. Amărăciunea vine din conștientizarea faptului că sunt atât de puțini „pungași” în lumea aceasta!

Fapte culturale

Tase Dănăilă

Aforismul a pus Tecuciul pe harta lumii

NAJI NAAMAN în
TECUCI
GÂNDURI DESENATE
PENSÉES DESSINÉES
DRAWN THOUGHTS
PENSIERI DESIGNATI
ՊԱՏԿԵՐԱԶԱՐԴՈՒԱԾ ԳԱՂԱՓԱՐՆԵՐ
خاطِرَةٌ وريشَة
ناجي نعمان في تِكُتْشْ
FCG
După prima ediţie a Festivalului Internaţional al Aforismului, pentru românii de pretutindeni (5-7 oct. 2017), organizat cu sprijinul Fundaţiei Pelin, s-au scris numeroase articole în presa culturală din ţară, dar şi din: Liban, Franţa, Italia, SUA, Rep. Moldova etc.
Dar adevărata revelaţie au constituit-o elevii. La întâlnirile cu scriitorii şi îndrumaţi de profesori, ei au selectat aforisme, le-au comentat şi au făcut, după ele, inspirate desene. Impresionat de acest ultim aspect, acad. Naji Naaman, din Liban, preşedintele de onoare al manifestării, a promis că va tipări o carte, dacă se vor aduna suficiente creaţii de-ale elevilor. Coordonaţi de prof. V.Ghica, preşedintele festivalului, profesorii şi elevii s-au apucat serios de treabă. După selecţia de rigoare, a apărut, deocamdată în formă digitală, cărticica „Gânduri desenate.” Aforismele create de elevi sunt prezentate în şase limbi (română, italiană, franceză, engleză, arabă şi armeană), iar desenele au îmbrăcat diverse culori.
Fericiţii elevi şi profesori sunt de la şcolile: Elena Doamna, D.A. Sturdza, Iorgu Iordan, Şc.1 Umbrăreşti şi Colegiile Naţionale: Spiru Haret, C.Hogaş, C.N. de Agricultură şi Economie. Alte câteva lucrări aparţin unor seniori.
Volumul a apărut pe suport de hârtie, la Beirut, în trei mii de exemplare şi va fi difuzat în multe locuri ale planetei. Conţinutul cărţii este prezentat pe Facebook de Naji Naaman în şapte filmuleţe.

„Memoria anilor nemuritori”

Joi, 12 iulie 2018, în sala de festivități a Primăriei Râmnicu Sărat, a avut loc lansarea cărții „Memoria anilor nemuritori”, de Traian Gh. Cristea. Poet, prozator, fost profesor de limba și literatura română, autorul adună în peste 500 de pagini (vol. I) evocări ale foștilor săi dascăli dispăruți, portrete lirice ale unor râmniceni pe care i-a cunoscut și care i-au marcat traseul existențial, plus figuri pitorești ale Râmnicului de acum și de altădată. O lectură interesantă, de pe urma căreia câștigul este mai mult de natură sentimentală, atâta vreme cât cartea pare o istorie subiectivă a unui colț de lume. Publicul prezent a apreciat cum se cuvine darul făcut urbei de unul dintre cetățenii săi de onoare, toate luările de cuvânt remarcându-se prin emoție și lirism.

Christian CRĂCIUN

ARHECHIPUL

Moto: Căci am vrut să știu nu numai cine e El, ci să aflu, privindu-L, cine sunt eu.
Sunt un admirator al eseisticii lui George Banu. Nu numai al operei remarcabile a teatrologului, ci al scrisului său ca atare. Fluent și elegant, încărcat de melancolii tot mai severe și penetrant. Surprinzător prin teme. Am scris despre câteva dintre cărțile sale apărute în ultimii ani. Acum ne propune o călătorie culturală și sufletească prin interiorul casei sale, și anume prin colecția sa de chipuri ale lui Iisus . Titlul poate părea puțin prezumțios, dar nu este deloc vorba de vreun sentiment al posesiei, al straniei fericiri de colecționar, dacă luăm seama la subtitlul care nu apare decât pe pagina de gardă: „sau coexistența cu arta sacră”. Întrebarea ridicată este dacă sacralitatea „obiectului” ține și de locul sacru în care el trebuie plasat. Demonstrația implicită este că nu. Vedem aici că miza eseului nu este doar o descriere, oricât de abilă, ci o punere în discuție a raportului dintre sacru și profan, dintre estetic și religios, dintre religie și credință. Ochiul autorului este prin excelență al unui estet. Și mai ales este ochi. Vreau să spun că George Banu ne învață – aici intervine experiența formidabilă a teatrologului, spectator al, probabil, mii de spectacole – să privim. Hermeneutica imaginilor este o încântare a spiritului. „Îmi e casa împestrițată de Iisuși. Unde mă întorc dau cu ochii de ei, agățați de pereți, nemișcați pe mobile disparate, pictați pe pânze rănite de timpul scurs sau de o conservare defectuoasă. Coabitez cu Iisușii… îmi sunt parteneri tăcuți, dar și elocvenți. Oriunde și oricând, la țară sau la Paris, în Normandia sau în Corrèze – ne însoțim. Și ne regăsim, mai cu seamă în inima nopții sau la ora insomniilor cronice, când, prinși în cuiele casei, ei îmi permit să-i privesc îndelung. Dar, la rândul lor, ei mă privesc de undeva, de altundeva, de aproape, de departe…” Așa începe cartea.
Aproape de fiecare dată, eseistul ne spune (și este foarte important, face parte din ființa artefactului) povestea achiziționării obiectului, de prin anticariate, magazine de antichități sau talciocuri pitorești din toată lumea, sau primirii lui în dar. În felul acesta, textul se încarcă cu viață, nu este hermeneutică goală (dar și obiectul estetic se personalizează). Imediat trebuie spus că avem de-a face cu o carte – album, excepționalele fotografii color ale Mihaelei Marin ne permit să privim, la rându-ne, imaginile, într-un dialog fertil și originator al scripticului cu iconicul. Aș aminti aici că cele două (măcar!) calități necesare înțelegerii unei imagini: arta de a privi și răbdarea dispar accelerat din lumea noastră, castrată de timpul contemplației, asediată de imagini într-un ritm care-i interzice tocmai să perceapă imaginea. De aceea, calmul scrisului lui George Banu, precizia decupării obiectului estetic din contingent și desenării legăturilor sale cu mișcările sufletului privitorului, se constituie într-o adevărată lecție a privirii. Punctul de plecare a fost, sigur, tot pasiunea pentru teatru, mai precis pentru marionete, semne ale jocului în care suntem, fără să vrem, actori. De altfel, privirea omului de teatru privilegiază mereu scena, surprinde atitudinile personajelor, plasarea lor în spațiu, raporturile dintre ele, reflectă la semnificația gesturilor mute pe care le presupune reprezentarea plastică. Nu este vorba de interpretări încărcate teologic, nu este o devoțiune habotnică, felul în care sacrul se ipostaziază în estetic este fenomenul tainic interogat de autor. „Arta sacră e o asemenea artă de comunicare între extreme antinomice și Iisușii mei îi aparțin din plin: «arta ca vehicul». Artă ce refuză delectarea gratuită, ca și dezîncarnarea mistică, artă care se împlinește grație asocierii lor, a frumuseții și a spiritului, artă a contrastelor reunite. Coexistența cu Iisus e un exercițiu spiritual și o sursă de satisfacție estetică. Ambele sunt indispensabile”. Cuvântul cheie este aici exercițiu spiritual. Asta ne propune eseistul prin acest eseu în jurul nevoii de a-și umple casa cu imagini ale Răstignitului.
Analitica imaginilor este detaliată pe ipostazele știute: crucificarea, coborârea de pe cruce, nativitatea, fecioara cu pruncul, Cina cea de taină etc. Prilej de a sublinia singurătatea Personajului, melancolia Lui, valoarea omului. George Banu este un umanist profund, îl interesează omul Iisus. Nu speculații găsim în paginile eseului, ci interogații asupra singurătății, suferinței, trădării, morții, frumuseții. Arta sacră are legile ei proprii, eseistul nu este deloc interesat de teorie, nici măcar iconodul, cu atât mai puțin nu este interesat de aspecte confesionale. Fabuloasa sa cultură și memorie (nu numai) vizuală montează obiectele achiziționate cine știe când și unde (rolul întâmplării) într-o narațiune coerentă prin care autorul se povestește pe sine, cu angoasele, tristețile, singurătățile, insomniile, bucuriile, prieteniile, izbânzile sale. Ne aflăm într-un „imperiu al semnificațiilor”, în care cutare reprezentare a Crucificatului, dar în care s-a pierdut Crucea sau tensiunea trupului sau felul în care sunt pironite picioarele pe sfântul Lemn sunt cu toatele provocări la meditație. Iată cum descrie o Nativitate: „O operă cu adevărat sacră activează prezența unei valori spirituale și stimulează amintirea unei situații existențiale. O familie mitică și o familie rustică, iată ce văd simultan. Din această uniune îi provine impactul pe care unii, ca mine, îl resimt. Nu sunt singurul”.
Încă o învățătură discret depozitată în așternutul cuvintelor este o anume înțelegere profund iubitoare a obiectului. Acum în contextul „operei de artă în epoca reproductibilității sale tehnice”, după vorba lui Walter Benjamin, unicitatea obiectului nu ne mai spune nimic (tocmai de aceea Nichita Stănescu sparge cubul). Am uitat nu numai să privim, ci și să vorbim cu obiectele în identitatea lor (am uitat că ele au o identitate, câtă vreme sunt manufacturate). Tocmai acest dialog cu Iisușii precari, despărțiți cine știe când de Cruce, cu vopselele șterse sau mâncați de carii, cu realizatori în veci anonimi, tocmai acest dialog creează tensiunea ideatică a eseului. Spun dialog, și nu monolog, pentru că evident Chipul (sau ArheChipul căci „după chipul și asemănarea” Sa am fost alcătuiți la începuturi) îi răspunde autorului. „Trăiesc cu ei, printre ei, mai cu seamă printre crucificați care nu-mi zâmbesc, nici nu mă privesc! M-am consultat pe mine însumi și, mult timp, n-am formulat nici un răspuns care, doar progresiv, lent, s-a schițat. Și, până la urmă, șoptit, mi l-am murmurat. Întrebarea «Cine e Iisus?» determină o alta, personală și radicală, «Cine sunt în fața Lui?». Cu ambele nu încetez să mă confrunt”. Ca o mandală, artefactele acestea creștine sunt căi de reculegere (cuvânt de absorbit cu întreaga sa încărcătură etimologică) spre sine însuși, căi de cunoaștere.
E aproape întristător să observ limba în care scrie George Banu, în care simplitatea, profunzimea, simțul nuanței infinitezimale, puritatea dau împreună forță ideii. De ce întristător?… pentru că sărăcia și împestrițarea limbii noastre curente (și mă refer aici la cea „culturală”) nu au în ele nimic estetic. A, uitasem, Frumosul este el însuși un concept incorect politic, la fel ca și Iisus. Adică două lucruri asupra cărora meditează eseistul privindu-și colecția de statuete și icoane. O lectură absolut fascinantă a unuia din puținii autori închinați sfintei Nuanțe pe care-i mai avem…

Silvia Ioana SOFINETI

vegetal

te lupți să vezi ce e frumos în oameni
închizi ochii atunci când râd
îi deschizi la suferința lor
absorbi răul din ei
înlocuiești cu zâmbet, cu soare
cu păsări și cu zbor.
devii negru, una cu pământul
te descompui sub privirea lor nepăsătoare
îți ies din suflet rădăcini și tulpină și frunze
te înalți albastru spre uitare
redevii tu și o iei de la capăt
sisif al durerii încununat de îngeri.

răutate

te ascunzi sub umbrela de stuf
privești printre gene fără să pară că te uiți
uneori zâmbești, alteori simți cum te mușcă ironia
sunt rău, îți spui în sinea ta
nu există perfecțiune, îți șoptește alt gând
tu nu ești perfect, atunci cum ai putea cere altora
ceea ce nu-ți pot da
și de ce să-ți dea ție
cine ești tu pentru ei
ești doar un alt corp pe plajă
sub o umbrelă de stuf
de sub care privești cu ochii închiși spre mare.
fă o poză, să-ți aduci aminte și altădată
de uitarea de sine de acum
închide ochii și lasă oamenii în pace
ascultă valurile, simte nisipul
și atât.

ivire

din podul palmei cresc ramuri
se împletesc în aer
nasc frunze și idei
ascultă glasul vântului
separă sunetele păsărilor
de gândurile oamenilor pe care le
combină cu nemărginirea
iscând poeme nu mai lungi
de o palmă

Distribuie: