Spații culturale nr. 60 (10)

Cristina ȘTEFAN

un răsărit de soare

a trecut o ploaie prin vara uscată
lumina se concentrează
în sfere mici curcubeie
fosforescente pânze de păianjen
te văd trebăluind prin grădină
vorbești cu nucii și cu vița-de-vie
mi se-ntâmplă să prelungesc această stare
până-n culoarea
trandafirilor noștri
până-n rădăcina gutuilor
și-n sâmburii de magnolii
pentru încă un răsărit de soare
să nu fugă toate
în orbirea ochilor mei
din ce în ce mai apuși
te văd linie dreaptă
de ploaie
hrănind pământul iubirii

viață a mea

în această viață a mea
locurile sunt relative
găsesc un oraș al ploii
și știu că-i al meu
și oamenii sunt relativi
în această viață a mea
întâlnesc femei și bărbați
copii și bătrâni
și știu că i-am mai iubit
uneori… alteori
și iubirile sunt relative
când le așez cronologic
unele sunt atât de prezente
deși le-au trecut decenii
altele sunt abia memorate
ca zboruri în lumi paralele
cred că în această viață a mea
eu însămi sunt relativă

Octavian MIHALCEA

ESTETIZĂRI CREPUSCULARE

Noul volum de versuri al lui George Mihalcea, Decameronul valah și alte poeme (Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2018), propune cititorilor irumperea unui timp ce se revendică din mereu fascinantul Levant, cu binecunoscute conotații potențând imaginarul. În primul ciclu al cărții, Decameronul valah, rând pe rând sunt etalate detalii dintr-un tablou nu de puține ori afín esențelor crepusculare. Ipostaze eclectice, savuroase, proprii dezabuzărilor condiției umane animă substanța textelor lui George Mihalcea. Accentuatele estetizări realizează o binevenită sinteză cu filonul dramatic, act încărcat de multiple semnificații. Au preponderență abisurile sufletului, patimi intens transfigurate liric. Autorul realizează peregrinări elocvente printre pericolele sufletului, situându-și Decameronul întru marcante fluidități decadente. Partea a doua, Alte poeme, continuă diversitatea călătoriilor prin imaginație, cu situații dintre cele mai incitante, cărora poetul le acordă privilegiul metaforei. Implicațiile ideatice sunt profunde, consonante cu expresionismul volumului: „în seara asta am să mor puțin/ mușcat de dinții nopții ca de-un șarpe// să nu mai știu o vreme c-am fost viu/ și să adorm pe coarda unei harpe// la care cânta Doamna de Nisip/ visându-mi viața dusă pe-o galeră// plecată pe oceanul subteran/ încărunțit cândva în altă eră// n-am să mai văd nici ochii de ciclopi/ ce-mi tot pândesc viscerele cu rândul// nici fluturii de cobalt sângerând/ peste păduri cețoase unde gândul// se face pod între amurg și tine/ femeia mea sculptată din apusuri// scăldată-n lapte dulce de licoarnă/ pe când te învățam din nou să susuri// dar curg prin tine anii mei tomnatici/ și vine-o iarnă grea peste cuvinte// acum se sparg de fruntea mea trei sori/ iar pietrele ne-au devenit veșminte// de-o fi și vreo întoarcere pe-aici/ voi încerca doar să te iau cu mine// și să te-ascund în țipăt de coral/ păzit de pești sub ape cristaline// să nu te sperii de-om vedea de drum/ colții de Fiară ascuțiți ca acul// va trebui să-nveți câte puțin/ că-n aburul de jad clipa-i cât veacul”(ÎN SEARA ASTA AM SĂ MOR PUȚIN). Dramele se succed în ritm susținut, având aproape spectrul extincției, special aspectată barochizant. Caracteristicile condiției umane sunt subliniate cu asupra de măsură. Înlănțuiri de taine adânci contribuie la reușita estetică a volumului Decameronul valah, evidențiind un aparte onirism: „ce greu e câteodată visul/ în care ești zidit de viu/ te joci de-a ploaia și ucisul/ călare pe un bidiviu// mai negru decât crucea nopții/ când l-ai furat c-un lanț de ger/ și i-ai bătut pe bolta frunții/ cu trei piroane-o stea de fier// nesomnul tău lichefiază/ femeile ce te-au durut/ sub nori intrați în metastază/ când hăcuiai mistreți în rut// nu mai sunt magi să povestească/ acele zbateri fără rost/ prin clipele cu miez de iască/ sau prin ostroave-n care-ai fost (M-A MÂNGÂIAT UN ÎNGER TRIST). Autorul se dovedește a fi și un povestitor insațiabil, stihuitor dornic de a împărtăși cât mai multe. Paradigmatica figură a lui François Villon veghează asupra acestor desfășurări lirice. Detectăm înțelesuri adânci în siajul atât de mult invocatei stări terminale. Absolut remarcabil parfumul versului clasic profesat cu meșteșug de George Mihalcea, numeroase esențe saturniene fiind truvabile aici.

George MIHALCEA

PRAGA TOMITANULUI RĂTĂCIT

dimineața cam după ora șase
Praga seamănă perfect
cu o femeie extrem de frumoasă
care se trezește din somn
după o noapte de dragoste
prin aerul rece adiind dinspre Hrad
dansează albe păsări necunoscute
iar doamnele care-și plimbă câinii
prin parcurile imperiale
par niște vestale pictate
de artiștii medievali
pe umbrele gândului meu
nu prea cuminte
când am să plec spre marea de acasă
voi lăsa în urmă ceva ca o lacrimă
și o mușcătură până la sânge
pe sânul cel greu al memoriei

VIS DE NĂIER

de când sunt pe mare am uitat
ce culoare are țipătul ei
când trece pe sub mine
ca o nălucă de ceață
izbindu-se avan
de pereții cuvintelor

CERCURI CONCENTRICE

rătăcim în neștire
unul prin celălalt
precum cercurile
concentrice
și cerul azvârle în ape
venin de Septembrie

Ionel SAVITESCU

MIRCEA ELIADE ȘI BRĂILENII

„Caracterul tragic al personajelor acestei cărți, pe care le socotim reprezentative pentru geografia culturală a Brăilei, conferă, sperăm, un plus de valoare demersului nostru, ce dorește a fi și un omagiu pentru spiritele locului lovite de furia istoriei”
(Valentin Popa)

Mircea Eliade rămâne, indubitabil, una dintre figurile emblematice ale culturii românești din veacul al XX-lea. Trăind între 1907-1986 (13 martie – 22 aprilie), Mircea Eliade a fost contemporanul unor mari evenimente ale secolului său: Marele Război, Revoluția rusă, constituirea României Mari, al Doilea Război Mondial, în fine, ocupația sovietică și regimul comunist care au durat câteva decenii. Din păcate, Eliade nu a apucat sfârșitul acestora, stingându-se la Chicago la 22 aprilie 1986, fiind urmat la puțin timp (4 decembrie 1987) de Constantin Noica. În schimb, colegii de generație Cioran și Eugen Ionescu au depășit anul 1990. Din această existență de 79 de ani, Mircea Eliade a trăit efectiv în România între 1907-1929, apoi a urmat sejurul indian de unde s-a întors la sfârșitul anului 1931 la somația tatălui său, pentru a-și satisface stagiul militar. În acest deceniu petrecut în România (1931-1940), Mircea Eliade este o prezență activă în viața culturală bucureșteană, prestigiul său crescând ca urmare a studiilor indiene, iar romanul Maitreyi i-a sporit faima. Târziu, Maitreyi i-a dat o replică în Dragostea nu moare, a venit în România unde le-a cunoscut pe mama și sora lui Eliade, iar pe acesta l-a vizitat la Chicago. A se vedea în acest sens Șocul amintirilor (1995) de Dorina Al-George. În sfârșit, în 1940, Mircea Eliade pleacă în Anglia ca atașat cultural al Ambasadei române de la Londra. A mai revenit în țară în 1942 (Eliade aflându-se, de astă dată, în Portugalia), ca trimis al dictatorului portughez Salazar către Ion Antonescu. Din 1945 până în 1956, Mircea Eliade a trăit la Paris unde s-a bucurat de aprecierea unor savanți străini: Georges Dumézil, René Grousset, Teilhard de Chardin, R. Pettazzoni, G. Tucci, Stig Wikander, Jean Filliozat. După moartea Ninei Mareș, Eliade vine la Paris cu Giza, fiica Ninei, care peste câțiva ani pleacă la Buenos Aires, de unde s-a întors după 1990. În fine, între 1956-1986, Eliade a fost profesor la Chicago, preluând catedra lui J. Wach. În pofida unei durate scurte de timp petrecute în România, Mircea Eliade s-a impus ca șef al generației sale prin anvergura preocupărilor: romancier, nuvelist, dramaturg și nu în ultimul rând istoric al religiilor. În acest context, Eliade a avut șansa să cunoască și să fie în relații cu mai toți intelectualii epocii sale, între aceștia aflându-se câțiva originari din Brăila, oraș, care în perioada interbelică a dat la iveală nume sonore ale culturii românești. Din păcate, lipsea un studiu aplicat al acestei chestiuni culturale, carență de care se achită conștiincios dl. Valentin Popa*, prin recentul dumisale volum editat sub auspiciile Muzeului Brăilei Carol I, la ed. Istros din aceeași localitate. Faptul este cu atât mai meritoriu cu cât Mircea Eliade trece actualmente printr-un relativ con de umbră. Sporadic, mai apar cărți și studii despre opera sa. Dacă până în 1989, Eliade ne era oferit cu parcimonie, după 1990 s-a publicat integral, însă ediția de Opere stagnează. În 2016 s-au împlinit 30 de ani de la stingerea sa, iar în 2017 același număr de ani de la moartea lui Noica, fără ca evenimentele să fie marcate prin simpozioane naționale. Așadar, de-a lungul a peste 300 de pagini, Valentin Popa examinează relațiile lui Mircea Eliade cu următorii brăileni: Nae Ionescu, Mihail Sebastian, Vasile Băncilă, Perpessicius, Mihail Polihroniade, Anton Dumitriu, Mihai Vâlsan și Eugen Schileru. În cele ce urmează ne vom referi la câteva dintre cele opt eseuri ale lui Valentin Popa. De la bun început, precizăm că autorul oferă pe cât posibil la fiecare dintre cărturarii care au intrat în contact cu Eliade câteva repere biografice și asupra operei, informații utile în ansamblul cărții. Evident, dintre acești opt intelectuali de elită, Nae Ionescu l-a marcat cel mai mult pe Eliade în calitate de profesor, ziarist, director de conștiință. Iată, bunăoară, cum îl descrie Mircea Eliade pe Nae Ionescu în Memorii (v. ediția 1991, pp.112-113): ”Amfiteatrul Titu Maiorescu era arhiplin și am găsit cu greu un loc în fund, tocmai în ultima bancă. A intrat un bărbat brun, palid, cu tâmplele descoperite și cu ochii mari de un albastru sumbru, oțelit, neobișnuit de sclipitori;… Era slab, destul de înalt, îmbrăcat sobru, dar cu o neglijență elegantă… Omul de la catedră ți se adresa direct, îți deschidea probleme și te învăța să le rezolvi, te silea să gândești”. La revenirea din India, Nae Ionescu i-a spus lui Eliade: ”Bine că te-am văzut și pe tine acasă” (vol. cit. p. 232). La începutul volumului II, Mircea Eliade mărturisește că Nae Ionescu fusese profesorul său favorit, maestrul, ghidul care să-l conducă în împlinirea destinului său cultural. Grație lui Nae Ionescu, Eliade devine redactor la Cuvântul, apoi, după revenirea din India, este asociat la catedră ca asistent, îi editează o antologie de articole, este închis la Miercurea Ciuc alături de Nae Ionescu, în fine, moartea acestuia (15 martie 1940), survine ca o eliberare pentru Eliade, care se hotărăște să plece din țară. Poate, după cum mărturisește, pentru că dorea să scrie pentru un public mai larg. Voia, într-un fel, să continue relațiile intelectuale cu savanții străini cu care intrase în contact. Alexandru Rosetti îi facilitează prin intermediul lui Constantin C. Giurescu plecarea în Anglia la 10 aprilie 1940, în calitate de atașat cultural în cadrul Ambasadei României de la Londra. Mai târziu, scrie istoricul Giurescu în Jurnal de călătorie. Impresii din Statele Unite, Paris și Londra, ed. Cartea Românească, 1971, pp. 99-101, aflându-se în SUA în 1968 pentru un șir de conferințe a încercat să-l revadă pe Eliade, dar acesta s-a eschivat pretextând că avea cursuri. România s-a alăturat Axei în desfășurarea războiului, așa că șederea lui Eliade în Anglia devenise dezagreabilă, încât a solicitat mutarea la Lisabona ”încă din septembrie 1940”, scrie Valentin Popa la pagina 44, completând: ”Evenimentul se va petrece abia pe 10 februarie 1944”, evident, anul 1944 este, de fapt, 1941. După război, cariera lui Mircea Eliade în străinătate este în continuă ascensiune în pofida dificultăților materiale. Eliade este invitat anual la conferințele Eranos de la Ascona (Elveția). Târziu, în 1972, fragmentele din Jurnalul lui Sebastian publicate în revista Toladot din Israel l-au determinat pe Gerhsom Scholem, să-l someze pe Eliade să-și precizeze poziția. Însă, după opinia noastră, activitatea lui Mircea Eliade din perioada anilor 1935-1937 nu trebuie examinată din perspectiva anilor 2000. Apoi, nu trebuie uitat că în 1934 la 1 noiembrie (v. România în eternitate, 1990, ed. Roza Vânturilor, p.31), în ”De ce sunt intelectualii lași?” Mircea Eliade scrie: ”Tot așa după cum le-a fost frică tuturor intelectualilor creștini de succesele Gărzii de Fier – și au început să o aprobe nu pentru că le convenea programul Gărzii, ci pentru că se temeau să nu fie suspectați și persecutați după o eventuală victorie a ei… O fac pur și simplu din frică, din lașitate”. Figură legendară a Universității din București, Nae Ionescu a rămas în conștiința posterității prin farmecul și maniera de a-și ține cursurile, într-o epocă când la Universitate activau: Nicolae Iorga, P.P. Negulescu, Constantin Rădulescu-Motru etc., așa încât redacția revistei Dilema nr. 129, (30 iunie – 6 iulie) 1995 a socotit necesar să-i consacre lui Nae Ionescu un număr special, la realizarea căruia au colaborat: Gabriel Liiceanu (interviu cu Cioran), Constantin Noica, Mihai Șora, André Scrima, Alexandru George, Z. Ornea, Andrei Manolescu, Bogdan Ghiu (interviu cu Nicolae Tatu), Virgil Ciomoș, Tita Chiper (interviu cu Mariana Șora). La puțin timp după decesul lui Nae Ionescu, Constantin Noica a înființat asociația Amicii lui Nae Ionescu. Multă cerneală a curs în jurul prieteniei dintre Mircea Eliade și Mihail Sebastian, asupra eventualului antisemitism al lui Eliade sau dacă acesta a fost simpatizant al Gărzii sau membru activ al ei? Toată chestiunea s-a declanșat poate și din cauza prefeței nefericite a lui Nae Ionescu la volumul lui Sebastian De două mii de ani. Despre Legiune și Căpitan, s-au exprimat Mircea Eliade (a se vedea în acest sens Scrisoarea 40 din 17 ianuarie 1978 a lui Eliade către Culianu în volumul Ioan Petru Culianu Dialoguri întrerupte. Corespondență Mircea Eliade – Ioan Petru Culianu, Polirom, 2004), Cioran (în Convorbiri cu Cioran, Humanitas, 1993 și Țara mea, Humanitas, 1996), C. Noica (”Am intrat în Legiune la asasinarea lui Codreanu și am ieșit din Legiune la uciderea lui Iorga”), Vintilă Horia (într-un interviu după 1990 acordat ziarului Cotidianul, afirma că în perioada interbelică cine avea simpatii comuniste era discreditat, încât e posibil ca Legiunea cu idealurile ei mistice de reformare morală a societății să fi influențat pe intelectualii români, năuciți, ca și astăzi, de corupția clasei politice). Moshe Idel, în Mircea Eliade. De la magie la mit, Polirom, 2014, p. 281, se exprimă astfel: ”Pentru a rezuma: după părerea mea, Eliade a fost indubitabil un membru al Gărzii de Fier și a făcut propagandă legionară în 1937. Însă, cum eu nu văd în Gardă o mișcare fascistă, ci una ortodoxă ultranaționalistă, nu avem motive să-l considerăm pe Eliade fascist, în sensul pur tehnic al acestui termen”. Într-adevăr, în vara lui 1942, Mircea Eliade revine în țară pentru aproximativ două săptămâni cu un mesaj din partea lui Salazar către Antonescu, în care acesta era sfătuit să-și țină armata în țară, nu în nemărginita Rusie, vizită în timpul căreia Eliade a evitat să-l întâlnească pe Sebastian, fiindcă se știa urmărit de Gestapo și de Siguranță, iar moartea lui Sebastian în 1945 este deplânsă de Eliade. Cu Vasile Băncilă, Perpessicius și Polihroniade, Eliade a avut relații normale, colegiale, colaborând la aceleași publicații. De altă natură a fost relația lui Eliade cu Anton Dumitriu (1905-1992), care fără a efectua un stagiu de pregătire în India, fără cunoștințe profunde de cultură indiană și de limbă sanscrită și-a permis să-l critice violent pe Eliade pentru eseul despre Yoga, unde nu este amintit René Guénon. Acest adept al Tradiției orientale era bine prizat în România interbelică, iar Vasile Lovinescu, Mihai-Marcel Avramescu și Mihai Vâlsan îi împărtășeau gândirea. Ce este remarcabil e faptul că după război, Anton Dumitriu și-a schimbat poziția față de Mircea Eliade, apreciindu-i opera. În ceea ce-l privește pe Mihai Vâlsan (1907-1974) se remarcă de timpuriu ca un adept al gânditorului René Guénon, fiind un executor testamentar al acestuia și conducând un timp revista Études Traditionnelles și i-a publicat câteva volume. Nu a apucat să vadă volumul din 1976 al lui Mircea Eliade Ocultism, vrăjitorie și mode culturale. Virgil Cândea, într-un interviu din Dilema, nr. 173, 3-9 mai, 1996, consemnat de Anca Manolescu, spune următoarele: ”Ce rămâne însă esențial din Guénon și mereu actual în opera lui Guénon este critica lumii moderne, relevarea consecințelor care decurg din abandonul tradiției. Rămâne cheia pe care o dă pentru înțelegerea profundă a atâtor mesaje din Antichitate sau din Evul Mediu, din tradițiile sacre ale Orientului, domenii în care el era pur și simplu imbatabil”. Ultimul eseu este consacrat lui Eugen Schileru (1916-1968), brăilean care încă din liceu l-a admirat pe Mircea Eliade, rămânându-i fidel toată viața. Un set de fotografii de epocă ar fi completat benefic volumul dlui. Valentin Popa. Din păcate, spațiul nu ne permite a semnala numeroasele inadvertențe din cuprinsul cărții. Oricum, Eliade și brăilenii este o apariție notabilă și sperăm să nu treacă neobservată.

*Valentin Popa, Eliade și brăilenii (studiu de geografie culturală), Muzeul Brăilei Carol I, Editura Istros, Brăila, 2018, 320 p.

Mihaela MERAVEI

„Cum să supraviețuiești în dragoste”, un compendiu
al curajului sincerității lirice

Nu știu dacă există cu adevărat o anumită vârstă pentru un debut literar în volum de poezie, proză sau roman. Tudor Arghezi, bunăoară, a debutat cu primul său volum de versuri, „Cuvinte potrivite”, la o vârstă matură, 47 de ani, iar cu cel de proză, în 1929, la 49 de ani. De cealaltă parte, Nicolae Labiș a debutat la numai 20 ani, cu cele două volume de poezii: „Puiul de cerb” și „Primele iubiri”, chiar în anul când a plecat dintre noi. Nu este nimic surprinzător că Ionuț Calotă, autorul volumului de versuri „Cum să supraviețuiești în dragoste”- apărut într-o primă ediție anul trecut (2017) și reeditat într-o versiunea adăugită în 2018, la Editura Art Creativ, Colecția Triumf – debutează la vârsta de 50 ani. Cartea, distinsă cu patru premii literare, după cum este menționat pe coperta a patra: Premiul de debut al Editurii Art Creativ, Premiul I pentru volum de debut la festivalul național „Virgil Carianopol”, ediția XXII, Premiu de debut la Concursul Național „Poezia – oglindă a sufletului”, ediția IV, Premiul pentru volum la Concursul Național de Literatură „Eminescu la Oravița”, ediția XXX, este formată din trei capitole: „cum să supraviețuiești în dragoste”, „interior de oraș cu fotografii mișcate”, „ manufactură de gesturi” și este susținută în prefață de editorului prof. Daniela Toma și în postfață de scriitorul Boris. M. Marian și poeta Iulia Toma.
Îndrăgostit pentru a doua oară în viață, după cum ne declară în cuvântul justificativ de la finalul cărții, autorul volumului de față se „aruncă” în poezie, aceasta fiind singura capabilă să înmagazineze tensiunea lirică pe care sentimentul de dragoste l-a determinat să-l acumuleze, fiind conștient că nu este poet, ci un îndrăgostit care, prin forța și sinceritatea versului, poate să devină poet: „când mă îndrăgostesc/ scriu poezii/ cartea asta așa a fost scrisă/ direct pe inimă/ ea este o oglindă curajoasă a iubirii/ am plătit dragostea ei cu poezii/ poet nu am fost când am scris/ ci doar când am iubit” (pag 11/ „tăcere înainte”)
Trama lirică bazată pe iubirea față de persoana dragă duce la identificarea eului liric al poetului cu aceasta. Emoțiile venite dintr-un sentiment puternic conduc autorul la o izolare în propria poezie în care, parcă, nici cuvintele nu mai au loc și numai femeia iubită este locuitoare: „în această poezie nu mai încap/ alte cuvinte/ alte persoane/ pentru că doar tu/ semeni izbitor/ cu mine” ( 18/ „silfie”).
Ionuț Calotă este zguduit de acest sentiment inovator pe care nu-l aștepta, dar care îl determină să i se dăruiască cu atâta franchețe și dezinvoltură. Astfel, persoana iubită reușește să deschidă chivotul copilăriei, acela unde poetul își ținea ascunse, cu sfințenie, cele mai candide amintiri: „ ai început să mă iubești brusc/ (…)/ mi-ai deschis inima fără anestezie/ și ai găsit acolo/ un rulou cu benzi animate/ uitat din copilărie/ ai coborât în curtea mea/ urmărită de obloanele rămase deschise/ mi-ai arătat de unde răsare/ cel mai bine soarele/ în copilărie acolo umflam/ butelii înghețate” (pag 21/ „ fără anestezie”).
Influențele stănesciene, eminesciene, soresciene resimțite pe parcursul volumului, sunt justificate de aplecarea pe care poetul a avut-o prin lecturile sale, asupra acestor autori, după cum ne mărturisește: „(…) erau patru coloși ai literaturii române care m-au influențat definitiv: Nichita Stănescu, Adrian Păunescu, Fănuș Neagu și Marin Sorescu”. Această influență fiind, de fapt, mai mult spirituală și de creștere a esenței lirice. Autorul nu se identifică cu aceștia, doar îmbracă metaforele sale cu trimiteri din lirica acestora. Iată două exemple edificatoare: „ așternutul nostru devine/ câmp de însămânțat aripi” sau „ cu toate orele descheiate/ cu toate minutele desperecheate”.
Iubirea pe care o cântă în poeme, Ionuț Calotă, este de cele mai multe ori carnală. Versul devine corpolent, metafora proeminentă, dezbrăcată, senzualitatea poetică fiind tot mai evidentă: „florile se desfac ca prima oară/ înmugurește sfârcul sânilor/ eu sunt bărbatul tot mai verde/ al casei tale” ( pag 13/ „cel mai bun loc de pe planetă”); „locul din mine unde locuiești tu/ crește mereu/ cu fiecare nouă atingere/ până mă înlocuiește definitiv/ eu devin tu/ arzător/ patul nostru este o plajă/ plină de nisip topit/ pe care învățăm supraviețuirea/ (…)/ cu palmele transparente/ ne risipim în bețiile facerii/ pe frânghiile perfect întinse/ viața umblă/ goală” (pag 35/ „saceac succint”).
Pe departe, ultima poezie din prima parte a volumului este și cea mai reușită prin mesajul liric, metafora subtilă, construcția inedită a imaginilor pregătind cititorul pentru o schimbare a stilului poetic, o maturizare a construcției lirice. Poemul este și un corolar al întregului volum, justificativ pentru subtitlul ales de către poetul Ionuț Calotă – „o carte pentru cei cu simțul amorului dezvoltat” – și care limpezește pe deplin tematica de fond a acestuia: iubirea până la identificare a părților componente ale acesteia. Așadar, într-o viață care pare un teatru de luptă, doar iubirea bazată pe valorile din incipit, bazată pe valorile religioase, iubirea bazată pe dăruire totală, mai poate să mențină haloul sufletului nealterat. Simbolistica acestui poem este revelatoare:
„dimineața bărbatul este orb/ nu-și mai recunoaște femeia/ nu vede cum se adună în jurul lui copiii/ el trebuie să plece la război/ ca să-și recapete vederea/ dimineața bărbatul este orb/ se vindecă dacă fiecare zi este duminică/ dacă faci dragoste cu el/ bărbatul se desfoaie până devine copil/ iar sângele lui începe să curgă/ prin caloriferele casei tale/ întreaga lume se ridică între pereții/ pe care îi construiește/ doar seara bărbatul se liniștește/ se așează într-un tablou/ și cu voce aspră sperie intrușii/ seara bărbatul este doar însetat/ este pământul care absoarbe apa/ femeia se apleacă și coboară tăcută în bărbat”( pag 44/ „ dimineața bărbatul iese dintr-o viață și intră într-alta”).
Începând cu al doilea capitol, asistăm la o acmee lirică. Poemele evoluează, prind contur, ideile se diversifică, teme precum: curgerea timpului, frica, viața socială, vârstele omului, dar și ale sufletului, își fac tot mai simțită prezența. Accentele neoromantice sunt tot mai evanescente, fiind înlocuite de caracteristicile poeziei moderniste și neomoderniste. Poetul Ionuț Calotă este tot mai preocupat de cunoaștere, folosind un limbaj nou, funcția simbolică fiind cu atât mai acurată, vocea interioară conduce poezia spre arta poetică care stă la baza unei creații reușite: „soarele se visează traversând strada/ îngrozit canalul deschis/ sângerează// sus la mansardă/ pianistului i s-a încurcat un fluture/ printre degete/ metroul îmi curge pe sub picioare/ râul subteran apocaliptic/ vai/ îmi crapă degetele de atâta adevăr/ soarele spune/ acesta a plecat cu autostrada spre cer” (pag 47/ „soarele se visează”).
O concluzie asupra volumului „Cum să supraviețuiești în dragoste” ar fi aceea că poetul Ionuț Calotă se desprinde de pătura autorilor excentrici, fazi ori satelitari cu care ne întâlnim, de cele mai multe ori, în mediu liric on line și nu numai. Cartea sa de debut este un compendiu al curajului sincerității lirice a poetului. Lirica sa se bazează pe valori interioare emergente. Onestitatea expunerii este cerneala din penița cu care își scrie poeziile pe file rupte din inimă. Abnegația cu care o face fiind molipsitoare. Cu siguranță că odată ce a deschis Cutia Pandorei a poeziei și artei poetice, Ionuț Calotă va confirma că nu a fost împins doar de sentimentul puternic al iubirii redescoperite la maturitate și că poezia s-a născut odată cu el și a stat cuminte în subteranele interioare până când cineva a reușit să-i înflorească ferestrele inimii și să-l determine să o scrie. Și odată ce a început acest travaliu dulce amărui de Sisif al cuvintelor, poetul Ionuț Calotă, cu siguranță va face dovada unui destin poetic demn de consemnat, cu următorul volum de poezii.

*Calotă Ionuț, „Cum să supraviețuiești în dragoste”, Editura Art Creativ, 2018