Spații culturale nr. 61 (2)
Aniversare 110
Emil NICULESCU
Mircea Grigorescu, un arhitect de presă râmnicean
În „Istoria presei”, scrisă în exil, Pamfil Șeicaru îi acordă o bilă albă și unui gazetar din Râmnicu Sărat, Mircea Grigorescu; în 1934, ziarul „Dimineaţa” trimisese în Germania un tânăr reporter de reale însuşiri, Mircea Grigorescu, spre a face o anchetă. Seria de reportaje, bine scrise, asupra Germaniei hitleriste, a produs un mare efect asupra cititorilor Dimineţii. Gr. Gafencu a angajat la „Timpul” pe tânărul reporter, făcându-l redactor şef (Istoria presei, Editura „Paralela 45”, 2007, p. 313).
S-a născut la 26 noiembrie 1908, în familia unui negustor, Ion R. Grigorescu, în ale cărui case a fost „găzduit”, pe timpul ocupației germane, Palatul Administrativ (adică Prefectura și Tribunalul).
Ucenicia în gazetărie o începe la 17 ani, la „Revista literară a Colegiului Sf. Sava”.
O evidență a Căminului cultural orășenesc „Constantin Brâncoveanu” Râmnicu Sărat –Tabel cu „Fiii orașului”- insera printre aceștia pe: Victor Slăvescu, ministru, generalul Nicolae Ciupercă, Petre Antonescu, arhitect, Octavian Moșescu, primarul orașului Balcic, Mircea Grigorescu, redactor la cotidianul „Timpul”, Gheorghe (George n.m.) Baiculescu, Academia Română București, Alexandru Baiculescu, sublocotenent în Regimentul 89 (sic!) infanterie Buzău (poet, căzut în Campania din Est, 1942, n.m) etc. (Valeriu Nicolescu, Un colț de țară românească Județul Slam-Râmnic, Vol.5, Buzău, Editura „Editgraph”, 2013, p. 135-137).
Absolvent al Facultății de Drept din București, ziarist „de stânga”, membru, din 1936, în Sindicatul Ziariștilor, lucrează la publicațiile democratice: Adevărul, Contemporanul, Criterion (? n.m.), Cuvântul liber, Dimineața, Excelsior, Facla, Jurnalul de dimineață, Gazeta literară, Lumea, Rampa, România literară, Stânga.
Este adevărat, dar „stângismul” său era cel clasic, democratic, după cum rememorează Petre Pandrea: în 1932, când am scos „Stânga” (linia generală a vremii) cu un grup de prieteni țărăniști tineri și din alte partide, care a cunoscut un imens succces, ajungând la un tiraj de 80000 de exemplare. Eu cu P. Boteanu-Țuțea am scos mai mult de jumătate din revistă, findcă ne-au fugit colaboratorii, amenințați cu arestarea de tersitele polifermic Armand Călinescu (Petre Pandrea, Memoriile mandarinului valah, Editura „Albatros”, 2001, p. 337).
În această calitate, ba chiar de arbitru imparțial amintește, în 1952, un coleg de breaslă, Pericle Martinescu, atunci când pomenește de grupul de comuniști „notorii”: Radu Popescu, Alexandru Sahia, Ghiță Ionescu și Alfons Adania, trei dintre ei studenți, care se afișaseră prin aceea că numele lor figura în fruntea diferitelor reviste comuniste pe care le scoteau prin 1934-1935. Bineînțeles, revistele în chestiune durau puțin, și de obicei la al treilea sau al patrulea număr erau suprimate („Veac nou” și „Bluze albastre” n. aut.). Aceasta nu l-a motivat pe tânărul gazetar să „tranșeze” cât se poate de sportiv o chestiune de deontologie profesională: Ce s-a ales din faimosul grup? Mai întâi a căzut Adania. El a fost „desființat” de Mircea Grigorescu, unul din mentorii lor de pe atunci, care, într-un articol din „Adevărul”, l-a pus pe două coloane, demascându-l ca pe un plagiator ordinar (Pericle Martinescu, 7 ani cât 70. Pagini de jurnal (1948-1954), Editura „Vitruviu”, 1997, p. 352).
Director și redactor șef la ziarul „Timpul”, va edita „Almanahul ziarului Timpul” (1940) și acolo îl va afla, în prima sa slujbă bucureșteană, fostul elev buzoian la Liceul „Hasdeu”, Ion Caraion; o recenzie a acestuia la romanul „Lina” al lui Arghezi, îl liftează, printr-o convorbire telefonică a „directorului interim” de la „Timpul” (patronat de Grigore Gafencu), Mircea Grigorescu, cu maestrul de la Mărțișor, din condiția de colaborator la dignitatea de redactor; I-a mers așa de tare articolul tău despre el, că m-a întrebat dacă ești cel mai tânăr redactor literar al nostru. Or, ce era să-i spun, când Arghezi te întreabă așa ceva? (…) De unde ești ?
– Din Buzău.
– A! și buzoian… Bine că ne-am adunat. Cunoaște-i pe Mac (George Macovescu), Radu Argeș, Rudich și ceilalți…. Sadea oltean, bineînțeles, n-am ce zice.
Așa am aflat că și Mircea Grigorescu era din Buzău. Iar în afară de el, cei numiți. Plus alții (Ion Caraion, Jurnal II. Literatură și contraliteratură, Editura „Albatros”, 1998, p. 30). Între cei pomeniți, un destin mai exotic l-a avut M(ayer) Rudich, Marcu Moise (=Mircea Radu) poet, scriitor, ziarist (m. 2002). Între anii 1951-1955, este întemnițat, din motive politice, iar după eliberare, în 1959, emigrează în Israel, unde lucrează la ziare de limbă română și devine laureat al Premiului „Sion” (Viorel Frîncu, Istoria jurnalismului din județul Buzău. Enciclopedie cronologică (1839-2014), Buzău, Editura „Teocora”, 2014, p. 96).
După intrarea României în cel de-al Doilea Război Mondial, a fost cooptat și în Ministerul Propagandei (șefi: Alexandru Radian, Grigore Gafencu (cavaler al Ordinului „Mihai Viteazul” în campania 1916-1918 și personalitate importantă a exilului românesc, după ocuparea țării de sovietici), C. C. Giurescu, Nichifor Crainic, Mihai Antonescu, Alexandru Marcu). Propaganda pentru Basarabia și Bucovina cu ziare la Chișinău și Cernăuți, mai apoi „Transnistria” la Tiraspol (detașați la gazete: Eugen Jebeleanu, Dragoș Vrânceanu, Cicerone Teodorescu, și de la Marele Cartier General: Păstorel Teodoreanu, Tudor Mușatescu.
Personalul Direcției Presei era format din funcționari de carieră, scriitori, dar foarte puțini ziariști. Printre ei amintim pe Eugen Jebeleanu, Cicerone Theodorescu, Radu Boureanu, Pericle Martinescu, Vlaicu Bârna. Alexandru Baciu, secretar de redacție la Direcția Presei între 1942-1944, consemna că personalul era unul variat, „în general se aciuiau aici toți cei care voiau să scape de năpasta frontului”. Biroul Păcii 2 Presă și Propagandă condus de Alexandru Marcu, între membrii căruia figurau și Lucian Blaga, Romulus Dianu, Mircea Grigorescu, Ilie Rădulescu și Pamfil Șeicaru. (Mioara Anton, Propagandă și război. Campania din Est 1941-1944, Editura „Tritonic”, 2007, p. 68; 71-72; 77; 106).
Consiliul de Patronaj
Mircea Grigorescu îl trimite, în 31 august 1943, pe Alexandru Baciu pentru a fi martor și eventual reporter, la una dintre inițiativele Consiliului de Patronaj, condus de soția Mareșalului, legată cumva de presă: Era ultima lor „operă de caritate”, care trebuia să ridice „ștacheta estetică” de difuzare a cotidianelor din capitala țării.
Asta se întâmpla tocmai când ziarele se străduiau din greu să apară zilnic și mai că ar fi refuzat să fie tipărite, căci frontul de răsărit se apropia rapid de meleagurile noaste.
„Ceremonia” avea loc în Piața Victoriei și șeful Statului își face apariția, la ora 12 fix, cu punctualitate militară, înconjurat de cârdul feminin, care arăta mândru de fapta sa. (…) Mareșalul cercetă cu atenție noile uniforme ale fiecărui țigănuș sau bătrânel, unuia îndreptându-i tunica ori șepculuța, altuia încheindu-i câte un nasture. În nici un caz nu arăta vreun semn de mulțumire, spre ciuda însoțitoarelor care-l înconjurau gîngurind stăruitor. În sfârșit, după ce dă un ocol destul de sumar patrulaterului strâmb de „difuzori” în haine noi, se opri brusc și ordonă cu voce tunătoare: „Scoate-ți-vă bocancii!” Schimb de priviri uluite în preajma lui. Cu chiu cu vai, încet, cu greutate, jalnicii posesori ai noilor uniforme prinseră să se descalțe. Stupoare generală! Ba unii își dezvăluiau niște obiele împuțite, ba alții ciorapii zdreanță, ba ceilalți doar pielea picioarelor de o crasă murdărie. Și pretutindeni se răspîndi un miros pestilențial. Mărimile Consiliului de Patronaj încremeniseră, mai să leșine. Mareșalul le privi furios și făcu stînga împrejur, grăbindu-se spre biroul său, fără măcar să le mai salute, darmite să le mulțumească. Polițiștii de pază ne îndepărtară grabnic pe noi, cei cîțiva gazetari, și pe puținii gură-cască ce se adunaseră acolo. „Festivitatea” se terminase! (Alexandru Baciu, Din amintirile unui secretar de redacție. Pagini de jurnal 1943-1978, Editura „Cartea românească”, 1997, p. 20-21).
Generalul Radu Rosetti, în jurnalul său, nota, la 10 martie 1943: Lumea se plânge de mult de abuzurile femeilîcului din jurul doamnei Antonescu. Elise Brătianu (fostă Marghiloman n.m.) mi-a spus azi că, lipsind doamnei Antonescu servitori buni, d-na Leonte s-a dus în diferite case unde știa că sunt servitori buni și terorizîndu-i i-a făcut să-și părăsească stăpînii spre a servi pe d-na Antonescu. Așa a făcut de pildă cu bucătarul ministrului Spaniei și cu un maître d’hotel al altcuiva. Nu știe Elise cum să vestească pe Antonescu de acest abuz ce-i face rău.
Revine, în chestiunea patronajului, la 7 mai 1943, notând reacția precaută a conducătorului statului, astfel cum i-a transmis-o Victor Slăvescu: spune că s-a cerut lui Antonescu prin generalul Racoviță, comandantul trupelor din București, ca să îngăduie defilarea, la 10 mai, a zece camionete sanitare ale Crucii Roșii, ceea ce ar fi vădit recunoștința armatei față de Crucea Roșie și ar fi fost o răsplată mai mult decât meritată pentru doamnele care au lucrat cu atît devotament.
Antonescu a făcut mare greșeală de a refuza sub pretext că alte societăți (Consiliul de patronaj) nu sînt organizate pentru a defila (Radu R. Rosetti, Pagini de jurnal, Editura „Adevărul”, 1993, p. 210; 241-242).
Atmosfera generală în țară era nepropice unor răzgâieli și ifose patriotice, mai ales după cecatomba de la Stalingrad; presa chiar în condițiile de severă cenzură nu pierdea ocazia strecurării unor „șopârle”, precum cea semnalată de autorul volumului „Panopticum”: Iar de curând, anul acesta, 1942, după ce precum vedeți războiul a umplut spitalele de răniți vizitați pompos de doamnele de la Consiliul de Patronaj, care se și fotografiază lângă ei, cu ei, printre ei, dar în așa fel încât să se vadă în prim plan ele, nu resturile de oameni aduși neîntregi de pe front, anul acesta iarăși pe prima pagină a „Timpului”, sub un clișeu pe trei coloane arătându-le generoase printre paturile mutilaților, generoase și elegante pe Maria Antonescu, Veturia Goga, Sanda Manuilă și altele, sta lămuritor scris, cu litere de tipar, că „Femeile române dau pildă ostașilor noștri”. Oroare însă, de astă dată în al patrulea cuvânt al explicației, l fusese înlocuit cu z și ziarul – pretind colegii mei – așa ar fi ieșit, alergându-se apoi să se confiște de pe la chioșcuri foile nevândute. Ce să mai confiști? Tirajul se-nfulecase ca pâinea caldă (Ion Caraion, Jurnal II. Literatură și contraliteratură, Editura „Albatros”, 1998, p. 32).
La bursa opiniei publice, ziarul stătea bine, dacă, la 26 martie 1942, Secretariatul de Stat al Aprovizionării prevedea următoarele prețuri de vânzare: „Universul”, 60 de pagini săptămânal, 5 lei, „Curentul”, 60 de pagini săptămânal, 5 lei, „Timpul”, 60 de pagini săptămânal, 5 lei, „Viața”, 60 de pagini săptămânal, 5 lei, „Bukerester Tageblatt”, 60 de pagini săptămânal, 5 lei, „Argus”, 28 pagini săptămânal. 3 lei (Marian Petcu (coordonator), Contribuții la istoria economică a presei din România, Editura „Tritonic”, 2016, p. 400).
Prudența propagandiștilor era din ce în ce mai vizibilă pentru finii observatori ai vremii, între care memorialistul Gh. Jurgea-Negrilești, care pune accentul grav asupra cozeriilor create de situația noastră pe Frontul de Est. Colonelul Borneanu, de o vastă cultură și ajutat de un spirit de sinteză excepțional, de la Statul Major, se întorcea din Rusia, împreună cu un grup de ofițeri.
-A fost o misiune prudentă și rezervată – explica Păstorel, afurisit ca de obicei – să nu uităm că menirea ofițerului de Stat Major e de a sta la Statul Major și de a nu-și mânji cizmele de la Carabelas (un vestit cizmar de lux bucureștean n.m.) în cine știe ce groapă bântuită de gloanțe și ghiulele!
-Da, cucoane, răspunse Borneanu, urmăm pilda corespondenților militari.
Era o aluzie la vizitele pe front ale lui Demostene Botez, ale lui Păstorel și ale lui Mișu Fărcășanu (șeful tineretului liberal, emigrat, scriitorul Mihai Vilara n.m.). După Stalingrad nu s-a mai auzit de acești corespondenți și nici de relatările lor (Gh. Jurgea-Negrilești, Troica amintirilor. Sub patru regi, Editura „Cartea românească” 2002, p. 299).
„Ecoul” (1943-1944) sugerează cercetătorilor o încercare de „armistițiu” cu noul viitor politic al României. Nu mai este azi un secret că prin ziarul „Ecoul” (redactor Mircea Grigorescu) regimul antonescian încerca, în pragul falimentului său, o conciliere politică cu lumea numită pe atunci „de mâine”. Nuanța politică a ziarului, care mergea în progresie geometrică spre un anumit tip de democrație, era dublată de concesii făcute esteticii literare și principiilor ideologice. Astfel, în coloanele „Ecoului” în lunile dinainte de 23 august 1944, a fost posibilă publicarea unor articole critice la adresa poeziei și, în genere, a literaturii de război. (…)
Articolul lui Ion Caraion din 5 ianuarie 1944 era dedicat poeziei locotenentului Gh. Vasilescu, mort pe front, autor al volumului „Examen”. „Poetul acesta anonim, scrie tânărul gazetar, nu va figura în nici o antologie eroică. Așa-i și trebuie. Fiindcă el n-a potrivit poeme de război, pe unde se poate și pe unde nu se poate (…). Dvs. Domnilor poeți de război, pentru că nu sunteți în meserie, n-aveți motiv să vă supărați” (Emil Manu, Generația literară a războiului, Editura „Curtea Veche”, 2000, p. 411-412).
„Ecoul” este, în întregime, opera unuia din cei mai mari jurnaliști pe care i-a avut România, Mircea Grigorescu, despre care George Macovescu scrie în volumul „Farmecul pământului”: Mircea Grigorescu a fost un mare gazetar. Odată, glumind în prezența lui, am spus că dacă pe Mircea Grigorescu îl duci într-un pustiu, îl urci într-un copac, în singurul copac aflat în acel pustiu, și îi dai o mașină de scris, a doua zi va scoate un ziar. Era un pasionat al profesiei. O avea în sânge.
Zorii „vremurilor noi”
Dar „timpul nu a mai avut răbdare”, se profila un nou regim politic, cu alte exigențe/comandamente politice. După excluderea „trădătorilor” Ion Petrovici, Al. Marcu, I.M. Sadoveanu, Romulus Dianu („aghiotant al lui Șeicaru”), Virgil Carianopol, Ladmis Andreescu și alții, „Scânteia” din 13 noiembrie 1944 anunță numele primilor zece scriitori care vor înlocui „cu prisosință locul rămas gol după eliminarea vinovaților”. Aceștia erau, conform enumerării în ordine alfabetică: Maria Banuș, Ury Benador, Geo Bogza, George Călinescu, Ion Călugăru, Al. Mironescu, M.R. Paraschivescu, Ion Pas, Al. Rosetti, T. Teodorescu-Braniște (Victor Frunză, Istoria stalinismului în România, Editura „Humanitas”, 1990, p. 252)
În „Orizont” (nr.11, noiembrie 1944) apare un soi de necrolog, sau cum s-ar fi numit în „România Mare” vadimistă un fel de „listă a rușinii”: Morți la 23 August 1944: Gr.I. Periețeanu (buzoian, de la Beceni și francmason n.m.), Mircea Pavelescu, R. Tudoran. I. Vinea, N.I. Herescu (fost președinte al Societății Scriitorilor Români, n.m.), Mircea Grigorescu, Nichifor Crainic, (…) D. Iov (fost demnitar în Basarabia), C. Noica, Doina Petreanu (Anișoara Odeanu) (Marian Popa, Istoria literaturii române de azi pe mâine, Vol. 1, Fundația „Luceafărul”, 2001, p. 122).
La 15 octombrie 1944 se înființează Sindicatul Ziariștilor Profesioniști compus din: Ion Pas (P.E.D.R.) , președinte; N.D. Cocea și Șerban Voinea (P.S.D.R.) vicepreședinți: Miron Constantinescu (P.C.d.R.), secretar general; Alfons Vegel (P.S.D.R.), casier; Tudor Teodorescu-Braniște (independent), Emil Socor și Grigore Preoteasa (Uniunea Patrioților), Emil Serghie (P.N.Ț. Maniu), George Macovescu (P.C.d.R.), George Ivașcu, Eugen Jebeleanu și Octav Livezeanu (Frontul Plugarilor), membri, iar în 17 mai 1945 sunt epurați 44 de ziariști, între care și de la „Universul”, „Prunca vremii”, „Curentul”, (…) „Gândirea”, „Timpul”, „Cuvântul”, „Viața” și „Chemarea Vremii” (p.254); a doua listă (4 iunie 1945) cuprindea o listă a ziariștilor excluși definitiv (61, Stelian Popescu, Pamfil Șeicaru, Nichifor Crainic, (…) Al. Hodoș, Romulus Dianu, Ilarie Dobridor, Nicolae Davidescu, Ion Sân-Georgiu etc: suspendați pe 5 ani (22), între care și Aurel Dragoș, Ion Anestin, Petru Manoliu și Nicolae Crevedia, suspendați pe 4 ani (5 între care și Radu Argeș și Neagu Rădulescu, pe 2 ani (9) începând cu Mircea Grigorescu și Ion Vinea, pe 1 an (8) Radu Tudoran, 6 luni, iar Dan Bălteanu, 5.
Pentru „colaboraționiștii” judecați la București „Martorii acuzării au fost ziariștii „presei din Sărindar”, colaboratori ai ziarelor comuniste și foști adversari ai celor acuzați: Eugen Jebeleanu, Victor Iliu, Miron Radu Paraschivescu, Eugen Filotti, Zaharia Stancu, George Macovescu, George Ivașcu ș.a. (Mihaela Teodor, Anatomia cenzurii. Comunizarea presei din România 1944-1947, Editura „Cetatea de scaun”, 2012, p. 245; 254-255; 278).
La 28 februarie 1946, Octav Livezeanu, noul Ministru al Informațiilor, propunea revenirea asupra deciziilor de epurare ale lui: Ion Vinea, Mircea Grigorescu, Horia Roman, Ion Anestin…* dar e publicată în Monitorul Oficial abia la 23 septembrie 1947.
Epurările aveau să continue, motiv pentru care, cei care simțeau sabia lui Damocles deasupra capului, luau în calcul o posibilă și apropiată „șbilțuire”, cereau consultații juridice unor foști apărători la bară ai comuniștilor, între care, cu totul meritoriu prin achitarea ilegaliștilor, era scriitorul și publicistul Petre Pandrea: Am primit vizita agreabilă a poetului Dimitrie Stelaru, autor al Nopții geniului, poeme de un lirism pur, catifelat, artistic cizelat.
A venit la o consultație juridică, Au apărut o serie de atacuri contra sa în diverse organe de presă, inclusiv în „Lupta de clasă”. Îi e teamă de arestare, fiindcă a scris o Odă pentru Mareșalul Antonescu. L-am liniștit. N-au făcut la fel Mihail Sadoveanu, Cicerome Theodorescu (secretar de redacție în secțiunea normativă a Serviciului de Propagandă Politică condusă de Mihai Antonescu, mai apoi traducător din Maiakovski n.m.) și Eugen Jebeleanu (care scoteau „Cuvântul Mareșalului” pentru sate)? N-a fost Mihai Beniuc cenzor al libertății presei sub fasciști? (Petre Pandrea, Memoriile mandarinului valah, Editura „Albatros”, 2001, p. 209). Aceasta în timp ce „prințul reportajului” semnala („Adevărul”, 1948) printre taclalele de la pavilionul cu ape minerale din Cișmigiu, una dintre formele vanității, dar și al respectului față de presă: cetățeanul din Botoșani, cel care, în lipsă de alte titluri scumpe amorului său propriu – decorații, demnități sociale sau academice – a pus să i se tipărească cartea sa de vizită în felul următor: SOLOMON BLITHROP Abonat la „Neue Freie Presse”( F. Brunea-Fox, Memoria reportajului, Editura „Eminescu”, 1985, p. 312-313). Un titlu demn de „Almanahul Gotha”.
În 16 februarie 1951, are loc Conferința pe țară a Uniunii Scriitorilor din RPR, la care asistă și unul din foștii scriitori și publiciști, Pericle Martinescu, care se afla printre „refuznicii” proletcultismului; „schimbul de mâine” al inginerilor sufletului omenesc, cum îi numea Stalin, era asigurat: În sala plină a fostului Senat se aflau peste 300 de poeți. Printre aceștia, ici-colo zăreai câte un poet adevărat, câte un scriitor mai vechi. Toți ceilalți veneau în „masă”, de la Școala de literatură, de la cenacluri, de la filialele Uniunii. Cu fiecare ședință plenară, constatăm că rândurile celor vechi se răresc, parcă ne cufundăm unul câte unul în „masa” devoratoare a poeților noi – și va veni o zi când cel din urmă se va trezi singur între atâtea capete necunoscute și își va spune că a greșit adresa, și va ieși din sală cu inima sfâșiată, întrebându-se cu durere: „unde ne sînt visătorii?” Fiindcă actualii poeți orice sînt: agitatori de partid, demagogi, soldați ai ideologiei comuniste –numai poeți nu sînt.
Unde ești tu, Maiakovski, ca să-ți vezi discipolii?
Centenarul lui Caragiale, 1952, din 9 și 10 februarie, e onorat cu o participare internațională, cu musafiri pe care istoriile literare ale țărilor de origine este puțin probabil să-i fi reținut. Același martor, autor a numeroase traduceri din literatura universală, notează: După fiecare vorbitor, sala se ridica în picioare, aplauda și ovaționa, scandând „Slavă lui Stalin”, „Gheorghiu-Dej”, „Mao-Tze-Dun”, „Gotwald”, „Beirut”, „Rakosi” sau „Vîlco Cervenkov” și mereu „Slavă lui Stalin” – după cum veneau și plecau de la tribună iluștrii vorbitori.
Cu acestea, festivitatea a luat sfârșit.
A doua zi, duminică 10 februarie, oaspeții au participat la schimbarea numelui comunei Haimanale, din Prahova, în acela de „I.L. Caragiale” (Pericle Martinescu, 7 ani cât 70. Pagini de jurnal (1948-1954), Editura „Vitruviu”, 1997, p. 217; 250).
„Recuperatorul” G. Ivașcu
În ce privește „hingherirea” lui George Ivașcu de către „ai săi”, făcea parte din numeroasele capcane ale istoriei, cum releva Lucian Boia. Jocul dublu din anii războiului (chiar dacă sub pseudonim) nu putea rămâne ignorat. După 1944 ajunsese director în Ministerul Informațiilor (la Direcția Presei, în 1947-1948). De aici este dat afară în 1948 și numit director al Muzeului „Nicolae Bălcescu”. I se fac frumoase caracterizări oficiale: „om fără caracter, perfid deși totdeauna cu zâmbetul pe buze și vorba mieroasă”. „Ivașcu e o lichea, afirmă Grigore Preoteasa. În consecință „un om periculos”. Arestat în 1950, pentru „crime contra păcii” în al Doilea Răzvoi Mondial, este condamnat la 5 ani, fiind achitat în 1954. (…)
Vechea elită intelectuală se angajase într-un proces radical de polarizare. Calea de mijloc devenea tot mai puțin practicabilă. Cu alte cuvinte (exagerând în oarecare măsură, dar nu prea mult): ori Academia, ori pușcăria (Lucian Boia, Capcanele istoriei. Elita intelectuală românească între 1930 și 1950, Editura „Humanitas”, 2011, p. 317). Opțiunile extreme sunt confirmate, cu cinism, de unul dintre „aliniați”, Zaharia Stancu, în niște mărturisiri față de un dogmatic al epocii, Paul Georgescu: Venise la București la 12 ani și vindea, desculț, ziare. La 2o de ani a încercat să intre portar la Academie. „Fiindcă n-am reușit să fiu primit portar, am devenit academician” (Florin Mugur, Vîrstele rațiunii. Convorbiri cu Paul Georgescu, Editura „Cartea românească”, 1982, p. 118).
Ceva amănunte din „jocul dublu” apar în jurnalul lui Pericle Martinescu, la 7 noiembrie 1950: După amiază, răscolind prin niște dosare vechi, am dat peste o pagină din „Vremea” de prin 1942), în care era publicat un reportaj despre „Tainele Kremlinului”. Printre altele și următorul subtitlu „Un mort care se expune (Lenin, în mausoleu) – Un viu care se ascunde” (Stalin, în Kremlin). (…)
Pagina era semnată de Victor Pancu – adică George Ivașcu, azi, după câte se spune, mort. (Nu, era doar închis. A făcut vreo trei ani de pușcărie pentru „reeducare” n. aut.) – și mort tocmai din cauză că n-ar fi recunoscut paternitatea reportajului despre „Tainele Kremlinului” și a altor două reportaje – anunțată în sus-menționata pagină despre Ceka și GPU sau „istoria sângeroasă a celei mai cumplite poliții secrete” (Pericle Martinescu, Op. cit., p. 178).
La Jilava, în 1951, deținutul Andrei Ciurunga (Robert Cahuleanu, autor, între altele, al volumelor de versuri „Poeme de dincoace” și „Cântece de dor și de război”, apărute înainte de 23 august 1944) este martor al sosirii lui N. Davidescu, într-un costum de-o albeață revoltătoare, care contrasta revoltător cu bietele noastre zdrențe, cel care scrisese și „Caragiale ultimul ocupant fanariot”. Când l-a zărit, George Ivașcu s-a făcut vânăt la față:
-Ce caută ăsta aici? De ce l-au băgat peste mine?
-Da de ce te supără prezența poetului, domnule Ivașcu?, l-am întrebat consternat.
-Cum, nu știi? Am avut o polemică la cuțite, acum câțiva ani, cu privire la Caragiale. Eu susțineam democratismul marelui dramaturg, dumnealui dimpotrivă, vorbea de reacționarismul autorului Scrisorii pierdute. Nu pot să-l iert pentru asta! (…)
Peste ani l-am întâlnit pe George Ivașcu în redacția Contemporanului. Pe Nicolae Davidescu nu l-am mai văzut niciodată (Andrei Ciurunga, Memorii optimiste. Evocări și versuri din închisoare, Editura Fundației Culturale Române, 1992). Ca o autocritică severă, Davidescu a murit, în închisoare. Autorul precizează că G.I. se afla acolo Pentru activitatea sa publicistică în ziarele militare din timpul războiului. Foarte puțini deținuți se apropiau de G.I., era considerat comunist, omul regimului, ceilalți colegi îl evitau…
Nicolae Manolescu are o versiune ușor diferită: A fost închis după ce fusese unul dintre primii membri al Partidului Comunist Român […] și a fost arestat și acuzat că în presa anilor ’30 a semnat în același timp și în reviste de stânga și de dreapta, dovadă fiind același nume în aceste două publicații. Ivașcu a spus: „Nu, eu eram cel din presa de stânga, pe care o făceam, celălalt era George Gregorian, poet cunoscut, în momentul acela emigrant în Statele Unite. (…) Ivașcu, în închisoare, Gregorian în Statele Unite, evident dovada nu s-a putut face. A fost eliberat după moarea lui Stalin. (Nicolae Manolescu, „Trecutul crește-n urma mea, mă-ntunec”, în „Românul Liber”, an 12, nr. 3, martie 1996, p. 15).
Gabriel Dimisianu, care a lucrat multă vreme în redacțiile conduse de Ivașcu („Contemporanul” -1955-1971 și „România literară” -1971-1988, anul morții), arată că rubricile semnate de Geo Bogza, Șerban Cioculescu, Ana Blandiana, cronicile lui Nicolae Manolescu le-a apărat cu dârzenie și a reușit să le păstreze în revistă, cu toate nemulțumirile pe care le creau autorităților politice și în ciuda nenumăratelor reclamații și denunțuri. (…) Eu cred că oamenii trebuie judecați după efectele faptelor lor, și cum puțini au făcut numai bine, doar sfinții, oamenii obișnuiți îi vom judeca după ce a precumpănit în ce-au făcut, binele sau răul, dacă ne referim desigur la profesia, la acțiunea lui de critic și istoric literar, de publicist și alcătuitor de reviste (Gabriel Dimisianu, Amintiri și portrete literare, Editura „Eminescu”, 2004, p. 56-62).
Final de carieră fracturată
Primăvara de la Praga, cu intervenția sovietică, din 1968, a creat reacții și la București, unde s-ar fi putut „aniversa” zece ani de la retragerea rușilor din țară. Într-o zi după-amiază am fost îmbarcați în niște autobuze și duși la Stadionul Tineretului, pentru a face puțină instrucție. „Șef” era Petru Popescu, viitor scriitor și emigrant, fiul lui Radu Popescu, unul dintre comuniștii „exhibiționiști” pomeniți. Criticul Valeriu Cristea continuă, adăugând decriptarea spontană a situației: Cazoni, scriitorii, se știe, n-au prea fost niciodată. Un coleg de la tehnoredacție, minunatul domn Mircea Popescu (care nu se mai află de mult printre cei vii) ne-a spus în acele zile îngândurate: „Nu suntem bine așezați în pagină”. Aluzie la situația noastră geopolitică și deformație profesională” (Valeriu Cristea, Bagaje pentru paradis, Editura „Albatros”, 1997, p. 116).
Inițial, corector la „Gazeta literară”, Mircea Popescu era întruchiparea blajinătății, semănând numai la chip cu N.D. Cocea, însă fără demonie, cu trăsăturile îndulcite. A fost mai târziu secretar de redacție la „România literară” și „Luceafărul” și a murit într-un infarct făcut în autobuzul care-l ducea de la Craiova la Giubega, comuna doljeană din care era originar (Gabriel Dimisianu, Op. cit., p. 122).
Emil Manu l-a întâlnit, încercînd să reconstituie „generația literară a războiului”, după „reintegrare”, pe Mircea Grigorescu: L-am cunoscut târziu, ca secretar de redacție al revistei „România literară” și ca autor de foiletoane politice în „Săptămâna” (semnate Mircea Rîmniceanu), discutam adesea despre „Timpul” sau „Ecoul” și-mi prezenta redacția „Ecoului” ca un document al rezistenței românești, ca un avanpost al luptei antinaziste, acțiune contemporană cu gestul lui Arghezi din „Baroane!” (Emil Manu, Generația literară a războiului, Editura „Curtea Veche”, 2000, p. 414). În vara anului 1963, participă împreună cu Cornel Răducanu, George Serafin, (redactori șefi la Agerpres n.m.), Mircea Grigorescu, acasă la George Ivașcu la discuțiile privind înființarea sub egida Uniunii Ziariștilor a unei reviste de analiză și comentariu extern, „Lumea” (unde va lucra și proaspăt ieșitul din închisoare, Ștefan Aug. Doinaș) Răduț Bîlbîie, Florin Șperlea, Mihaela Teodor (coordonatori), Jurnalismul – o preocupare a elitei. Studii și cercetări de istoria presei, Editura „Tritonic”, 2013, p. 165).
La 1 martie 1976, Alexandru Baciu nota mâhnit: Moartea lui Mircea Grigorescu, excelent gazetar și democrat de o aleasă stirpe. (…) L-am avut și eu director în 1943, apreciindu-i calitățile de eminent ziarist. Împlinise de curând 68 de ani și, după ce făcuse pușcărie – blagoslovit de regimul comunist (fiind apoi timp îndelungat „lucrător la un chioșc de răcoritoare din piața Sf. Gheorghe”), fusese primit, la insistențele lui George Ivașcu, în redacția „României literare”. Scrisese aici reportaje scânteietoare de vervă. Deși ieșise recent la pensie, afișa o jovialitate permanentă, cu toate că era un cardiac notoriu. Așa l-a surprins Doamna Cosașă în Piața Amzei, când se adresa amical unui țăran din județul Buzău ca să cumpere niște mere. A avut un atac de cord din care nu și-a mai revenit. Soția îl aștepta să se întoarcă „foarte curând” de la cumpărături, cum îl anunțase pe un redactor al unei edituri, care îl căutase pentru tipărirea unei cărți a lui. Nevastă-sa îi spusese foarte bucuroasă: „Vine imediat de la piață”. Nu s-a mai întors niciodată… (Alexandru Baciu, Op. cit., p. 175). Făcând, după o primă rundă de pușcărie, începută în 1948, bilanțul 23 August 1944-1956 sau legalitatea și morala proletară, Petre Pandrea se întreba cum, printre alte categorii de arestați, figurau și simpatizanți comuniști de la „Stânga” și „Cuvântul liber” (din nucleul de 14, șase au fost la pușcărie, șase fugiți, doi autoarestați ca Braniște și Mircea Grigorescu (Petre Pandrea, Op. cit., p.120). Paradoxurile istoriei și ale unor destine frânte în plină maturitate. Cristian Popișteanu, în „Istoria clipei”, are o scenă considerată antologică, nepremeditat omagială, pe care Florin Mugur o decupează: moartea marelui „om de presă” care a fost o viață întreagă Mircea Grigorescu (căzut pradă unui atac de cord în Piața Amzei – și trecătorii acoperindu-i trupul cu ziare, cu ziare…) (Florin Mugur, Schițe despre fericire, Editura „Cartea românească”, 1987, p. 154).
